Secolul al XIII-lea a fost apogeul Evului Mediu, a fost epoca în care au apărut marile sinteze doctrinale, fructele cele mai de preț ale vastei mișcări intelectuale și culturale cunoscută sub numele de scolastică.
Multă vreme din dorința de a sublinia strălucirea Renașterii, aceasta era contrapusă Evului Mediu întunecat; cum putea fi întunecat un veac, ne referim aici doar la cel de-al XIII-lea, în care au trăit și scris Sf. Bonaventura, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Siger de Brabant, Ramon Llull, John Duns Scotus sau Roger Bacon? Evenimentul care a marcat viața intelectuală a secolului al XIII-lea a fost pătrunderea filosofiei în cercurile creștine. Pentru prima dată, gîndirea occidentală se afla în prezența unei sinteze filosofice și științifice puternice, de inspirație naturalistă, incompatibilă în multe privințe cu viziunea creștină asupra universului. Cărțile lui Aristotel aduceau occidentului latin revelația unei cunoașteri a cărei noutate, bogăție, rigoare și armonie îl surprindea. În școlile de arte liberale, curiozitatea maeștrilor dar și a discipolilor se deschide către Organon, către Metafizica sau Etica lui Aristotel, filosoful grec fiind escortat de o impunătoare suită de filosofi păgîni. Pătrunderea literaturii filosofice noi a avut un dublu ecou: pe de o parte a influențat viața intelectuală, filosofia și teologia, pe de altă parte a stîrnit reacția Bisericii care a condamnat aristotelismul, fără a putea opri expansiunea sa; după 1250, filosofia și teologia erau fundamental impregnate de un aristotelism eclectic, inspirat de Augustin, Avicenna, Averroes, amestecat cu elemente neoplatoniciene.
Secolul al XIII-lea a fost deopotrivă și unul al afirmării alchimiei, printre promotorii ei regăsind nume ilustre ale teologiei, cum ar fi Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Roger Bacon. Toți sînt autori de tratate de alchimie, dar primilor doi, cunoscuți cu precădere pentru scrierile lor teologice, mult timp nu li s-a recunoscut paternitatea operelor alchimice, fiind considerate apocrife. Astăzi tot mai multe istorii și dicționare ale filosofiei și ale teologiei trec în dreptul lui Albert cel Mare și al lui Toma de Aquino titlurile tratatelor lor de alchimie. Continuînd mai vechiul și beneficul proiect de a oferi cititorilor români textele fundamentale ale tradiției alchimice, Editura Herald ne propune volumul Arta Alchimiei. Compoziția compozițiilor. Despre piatra filosofală. Despre arta alchimiei, reunind scrieri apaținînd lui Albert cel Mare și lui Toma de Aquino, colecția “Quinta essentia”, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, 2016, 176 p.
Albert cel Mare a fost primul german care a obținut titlul de maestru în teologie al Universității din Paris. A fost profesor în colegii dominicane, la Koln l-a avut discipol pe Toma de Aquino, episcop de Regensburg, predicator al cruciadelor; în 1941, papa Pius al XII-lea l-a ridicat la rangul de “protector” al științelor naturii; Albert cel Mare a fost considerat multă vreme un filosof corupător al teologiei, ducînd subtilitățile dialecticii și metafizicii peripatetice în inima teologiei, corupînd-o. De o erudiție impresionantă, Albert cel Mare a asigurat prin opera sa aculturarea latinilor punîndu-le la dispoziție expunerea sistematică a cunoștințelor filosofice și științifice ale străinilor; primul interpret scolastic al ansamblului operei lui Aristotel, Albert cel Mare “a lăsat o operă monumentală, cu caracter enciclopedic, care acoperă toate domeniile cunoașterii, atît în filosofie, cît și în teologie”, scrie Alain de Libera. După obiceiul încetățenit în rîndul autorilor de tratate alchimice, în primele rînduri ale scrierii Compoziția compozițiilor, Albert cel Mare mărturisește că nu va tăinui semenilor săi o cunoaștere revelată de grația lui Dumnezeu, dar că nu o va da mai departe decît acelora care îl venerează pe Dumnezeu. Interesat de formarea metalelor, Albert cel Mare descrie varietatea din regnul metalelor prin diferența de coacere și de descompunere, detaliind rolul sulfului, mercurului, arsenicului, atenționînd că Elixirul nu se poate obține dintr-o singură substanță, Opera înfăptuindu-se din spirit, corp și suflet. Urmînd operațiunile alchimice în buna lor rînduială, folosind substanțele bine proporționate, cunoscînd gradele de perfecțiune și stricta folosire a focului, alchimistul va obține mercurul înțelepților, care “nu este mercurul obișnuit, ci materia primă a filosofilor. Este un element lichid, umed, un dizolvant permanent, este esența corpului, Apa înțelepților, Oțetul filosofilor, Apă minerală, Rouă a slavei cerești (…) adică Mercurul filosofilor. Acesta reprezintă forța alchimiei; doar el ne poate ajuta să facem tinctura albă sau roșie.” Toată argumentația filosofului scolastic, îndrăgostit de științele naturii, este pentru a arăta că transformarea metalelor nu aparține fizicii, ci artei alchimice.
A scrie chiar și astăzi că Toma de Aquino a fost interesat de alchimie poate stîrni frisoane în rîndul celor care știu că doctor angelicus este autorul celebrelor Summa theologiae, Summa contra Gentiles sau Compendium theologiae, iar a-i atribui o lucrare de alchimie ar fi sinonim cu o blasfemie. La mijlocul secolului al XX-lea, C.G. Jung a adus din nou la lumină tratatul alchimic Aurora consurgens, atribuit lui Toma de Aquino, o atribuire surprinzătoare și rareori luată în serios; totuși, urmărind atent manuscrisul latin, Bernard Gorceix și Marie-Louise von Franz l-au tradus în franceză și, respectiv, în germană însoțindu-l de ample comentarii. Prețuind munca întreprinsă de M-L. von Franz, C.G. Jung a inclus traducerea însoțită de comentarii în Opere complete, volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis. Grillot de Givry, cel care a tradus din latină textele care constituie volumul recent apărut, susține că încă două texte alchimice îi sînt atribuite teologului scolastic, în ciuda opoziției ferme a lui Gabriel Naudé. Una dintre scrierile de alchimie ale lui Toma de Aquino este Despre Piatra filosofală în care pornind de la Meteorologicele lui Aristotel, autorul cercetează “cauza primordială care determină toate cauzele secundare”, structura și esența metalelor, transmutarea metalelor prin schimbarea esenței unui metal în esența unui alt metal. Pe urmele înaintașilor, autorul tratatului susține că “speciile nu pot fi niciodată să fie transmutate cu adevărat, ci doar atunci cînd s-a operat reducerea lor la materia primordială.” De ce alchimiștii în ciuda faptului că urmau operațiuni minuțioase nu ajungeau la perfecționarea operei? Adevărul era ascuns sub enigme aparent golite de sens, iar în operațiunea alchimică era vorba de reținerea mercurului în interiorul corpurilor pentru solidificarea structurii interne, pentru a opera reducerea la materia primordială. Sigur, un astfel de procedeu nu se descrie în amănunt, nu se dezvăluie decît celor ce au deprins modurile de sublimare, de distilare și de înghețare, forma vaselor și cuptoarelor, cantitatea și calitatea focului.
Tratatul Despre arta alchimiei debutează cu aceeași interdicție de a dezvălui secretele, folosind un limbaj figurativ, cu îndemnul adresat celui la rugămințile căruia a scris lucrarea să păstreze regulile în străfundul inimii, “sub o triplă pecete de neatins”. Munca alchimică stă sub semnul răbdării, precipitarea fiind opera diavolului, opera înfăptuindu-se “cu ajutorul unui singur lucru, al unui singur vas, al unei singure căi și cu ajutorul unei singure operațiuni.” Opera se realizează cu ajutorul mercurului în care se amestecă un ferment roșu sau alb, elementele solare și lunare nefiind străine Operei. În toate descrierile autorul tratatului insistă pe misterul regimului și distribuirii focului și “în direcția inteligentă pe care o ia Opera.” Alchimia este o știință care se vrea magică, mistică și operativă, cuvintele alchimice avînd mai multe sensuri; de aceea cititorul grăbit să decripteze textul de la primele rînduri va fi dezamăgit și îl va gasi indescifrabil și neinteresant, uitînd că misterul se dezvăluie celui ce merge în întîmpinarea lui. Cei răbdători vor înțelege că alchimia este o căutare, o cale de cercetare spirituală și că piatra filosofală este principiul începutului și sfîrșitului tuturor elementelor. Moștenitoare a filosofiei antice, a religiei vechilor egipteni, a gnozei alexandrine, a cabalei, a rozicrucianismului, alchimia nu a fost niciodată dogmatică, datorînd perenitatea sa plasticității, facilității de adaptare și de metamorfoză.
Taguri: alchimie, Herald, Toma de Aquino