tratat-toleranta-no-borderDacă astăzi toleranța este un concept folosit, uneori și aplicat, în varii împrejurări și contexte sociale, juridice și politice, dar și în discuții și dezbateri, reconstruirea istoriei sale arată mari diferențe între concepțiile actuale și cele din trecut. Trebuie identificate și reconstituite evenimente și perioade din trecut cînd după sistemele de valori și instrumentele conceptuale proprii epocii oamenii au dat contur concepției moderne de toleranță. Totdeauna extensia conceptuală a termenului a fost un motiv de controversă; în Europa apuseană în secolul al XVII-lea și prima jumătate a celui de-al XVIII-lea s-a produs lenta maturare a imperativelor care aveau să ducă la configurarea conceptului de toleranță: utopii și proiecte pacifiste, teoretizări ale drepturilor conștiinței, revendicări ale libertății de conștiință, proiecte și măsuri de toleranță civilă. În perioada amintită, proiectele privind toleranța și lupta pentru punerea lor în operă aparțineau opozanților regimului, exilaților, intelectualilor, minorităților religioase, celor pe care Leszek Kolakowski îi numea creștini fără biserică, evrei fără sinagogă, intelectuali fără capelă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, instrumentele conceptuale ale Luminilor vor contribui decisv la înălțarea edificiului teoretic al toleranței moderne. Cum bine se știe sinteza gîndirii Luminilor o reprezintă Enciclopedia franceză (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), apărută în 17 volume de texte și 11 de planșe, începînd cu anul 1751, avînd printre autori nume ilustre, precum: d’Alembert, Condorcet, Diderot, Helvetius, Montesquieu, Rousseau, Voltaire. În articolul despre toleranță, pastorul genevez Jean-Edme Romilly scrie: “Toleranța este, în general, virtutea oricărei ființe slabe, sortită să trăiască împreună cu ființe asemănătoare. Omul, atît de mare prin inteligența sa, este, în același timp, îngrădit de greșelile și de pasiunile sale, încît niciodată nu va fi prea mare strădania de a trezi în el acea toleranță pentru alții, acel suport de care are atîta nevoie pentru el însuși și fără de care, pe pămînt, n-ar fi decît tulburări și neînțelegeri.” În epoca Luminilor numeroși autori au scris despre toleranță, un concept fundamental al lumii moderne care trebuia să scape societatea de tenebrele și fiorii intoleranței și fanatismului care generaseră un nesfîșit șir de orori; printre acești intelectuali se distinge figura luiFrançois-Marie Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire, recent apărînd în limba română cartea sa Tratat despre toleranță. Prilejuit de moartea lui Jean Calas, București, Editura Herald, colecția “Cogito”, traducere din limba franceză și prefață de Gabriel Avram, 2016, 240 p.

Cartea lui Voltaire își are sursa, așa cum menționează și subtitlul, în drama lui Jean Calas, protestant francez condamnat la moarte pe motiv că și-ar fi ucis fiul care intenționa să se convertească la catolicism. Voltaire descrie succint cazul lui Jean Calas și al lui Pierre Calas, al doilea fiu al său, apoi face o elocventă incursiune în istoria mai veche sau recentă a sîngeroaselor războaie religioase. Pentru ce victime pe frontul intoleranței? Pentru că fiecare religie și-a proclamat superioritatea infinită și a simțit nevoia să și-o afirme și unde nu a fost suficient a impus-o cu sabia într-o mînă și cu cartea sfîntă în cealaltă; pentru că toleranța era o idee de neacceptat. Fără pacea din Westfalia, “Germania, scria Voltaire, ar fi fost astăzi un deșert plin de osemintele catolicilor, evangheliștilor, reformaților, anabaptiștilor, care s-ar fi sfârtecat unii pe alții.” După timpul înverșunarii, era necesar un timp al rațiunii, al dialogului lucid despre alteritate, al acceptării diferențelor, al dărîmării inutilelor bariere. Și nu este vorba exclusiv de religii; Socrate a căzut victima unui grup care nu era dispus să-și accepte ignoranța nici să tolereze concepțiile pe care filosoful le răspîndea printre tineri. De acolo pîna la procesul și condamnarea lui Socrate la a bea cupa conțînd cucută, nu a mai fost decît un pas pe care cei care l-au facut l-au regretat cînd atenienii i-au stigmatizat pe acuzatori si judecători și i-au înălțat lui Socrate un templu: “Niciodată filosofia nu a fost mai răzbunată și ținută la cinste mai mare. Exemplul lui Socrate reprezintă, în fond, cel mai puternic argument pe care îl putem opune intoleranței.” Voltaire amintește și intoleranța epocii romane, nuanțînd asupra persecuțiilor la care au fost supuși creștinii după trăiseră decenii la rînd în bună rînduială cu romanii care se închinau zeilor.

Voltaire este necruțător cu crimele făcute în numele credinței; se întreabă cum putem împăca venerarea martirilor creștini cu uciderea celor a căror vină era că nu aveau aceeași religie cu noi: “da, există un Dumnezeu care, după această viață trecătoare, pe care știm să o prețuim atât de prost, comițând atâtea crime în numele lui, va ști să ne consoleze pentru atâtea nenorociri pe care le-am înfăptuit; căci, dacă ne gândim la războaiele religioase, la cele patruzeci de schisme ale papilor, aproape toate sângeroase, la imposturile funeste de tot felul, la ura de neîmpăcat iscată de diferitele păreri – luând în considerare toate aceste rele produse de un fals zel religios, oamenii au trăit o lungă perioadă de infern încă din această viață.” Ceea ce astăzi ține de un firesc al concepțiilor și al vieții sociale și politice a convins greu în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea; autorul articolului “Toleranță” din Enciclopediafranceză amintea cu suficientă discreție despre “toleranța ecleziastică”, în vreme ce Pierre Bayle observa, nu fără sarcasm, că teologii se așezau să discute de fundamentalia și adiaphora, iar aceste două concepte se schimbau deseori între ele! Era epoca în care toleranța civilă și libertățile politice luaseră un avînt considerabil în raport cu problemele tradiționale ale vieții comune ale diferitelor comunități religioase. Încă era vremea proiectelor utopice, himerice, cum erau cele ale abatelui de Saint-Pierre sau ale autorului articolului din Enciclopedia franceză care scrie cu moderație despre uniformitate, despre diferențiere, despre intoleranță. Articolul lui Romilly avea însă ecou în alte texte care defineau toleranța, mai ales în alte articole din Enciclopedie, scrise de cavalerul de Jaucourt, de Diderot, Deleyre sau d’Holbach. În textul Eloge de Montesquieu publicat de d’Alembert ca prolog la volumul al V-lea al Enciclopediei, i se atribuia lui Montesquieu capacitatea de “a gîndi simultan diversitatea popoarelor și unitatea genului uman”.

La începutul secolului al XVIII-lea, Olanda era țara care oferea Europei răspunsurile teoretice cele mai radicale în problema toleranței: Spinoza facuse din libertas philosophandi necesitatea primă a oricărui sistem politic sănătos. Un teolog calvin, Johannes Barueth, scria că societatea olandeză însuma diverse confesiuni – reformați, catolici, lutherani – unite prin strînse legături ecumenice. Sub spectrul lui Spinoza, într-o atmosferă de toleranță confortabilă se va instala un climat intelectual și confesional care va propune cele mai radicale concluzii, pentru acea vreme, pentru a accepta deopotrivă credința, deismul sau chiar ateismul. Voltaire revine în finalul cărții sale la soarta nefericită a familiei Calas, condamnată de cei opt judecători din Toulouse: “Această scriere despre toleranță este o cercetare pe care omenirea o înfățișează cu umilință în fața puterii și jurisprudenței.Am semănat un grăunte care într-o zi va da, poate, roade.” De la Voltaire pînă în zilele noastre s-a scris mult si temeinic despre toleranță, dar nici ea nu s-a impus definitiv nici religios, nici politic. În 1928, în Summa Juris Publici Ecclesiatici, toleranța era definită ca permissio negativa mali, încuviințarea negativă a unui rău…, era vorba de unul din conceptele fundamentale ale modernității occidentale! În societățile unde persecuțiile religioase și politice au dispărut, rămîn încă multe chestiuni teoretice nerezolvate: care este relația între toleranță și relativism? a admite opinia celuilalt nu introduce o disimetrie fundamenatală – cine este în postura de a tolera? se impune vreo limită acceptării diversității culturale și pluralismului? Măsura unei convingeri este o problemă de intensitate subiectivă, și nu de certitudine obiectivă! Să nu uităm îndemnul lui Voltaire de a înlătura ornamentele bizare și inutile care acoperă edificiul care ar fi trebuit să fie “acasă” pentru toți; atunci fanatismul nu va mai pustii Pămîntul…