Francis Delacourt și Dominique Goulay reușesc într-un demers dinamic și inventiv, susținut iconografic, să ofere chei de lectură, de înțelegere a unor detalii și conexiuni care scapă primei priviri, știindu-se că imaginarul medieval populat de oameni, animale, monștri este unul al metamorfozelor, al ambivalenței, al polisemiei.

Evul Mediu a încetat să mai fie perceput ca un ev întunecat, a încetat să mai fie păgubos contrapus luminoasei Renașteri, a început să fie privit în profunzimea concepțiilor sale teologice, filosofice și artistice; trecuseră secole în care sensul profund al operelor sale fusese uitat, ocultat, rămînînd la suprafață doar legendele. Una dintre primele cărți care a redat Evului Mediu universul mental, credințele, concepția asupra lumii este deja clasică și este datorată lui Emile Mâle: L’Art religieux du XIII siecle en France. Etude sur l’iconographie du Moyen Âge et sur ses sources d’inspiration, apărută în 1898, lucrare premiată de Academia Franceză. Emile Mâle arăta în cartea sa că Evul Mediu a conceput arta ca pe o adevărată învățătură, ca pe o scriitură sacră al cărei alfabet era știut de toți artiștii care nu-și permiteau fantezii individuale, Evul Mediu avînd pasiunea ordinii, organizînd arta așa cum o făcea cu dogma, cunoașterea și societatea: “Arta secolului al XIII-lea are un caracter cu adevărat ecumenic: era la fel de universală ca și învățătura creștină. Ne-am convins că la Burgos, la Toledo, la Siena, la Orvieto, la Bamberg, la Fribourg, la

Cantorbery, marile subiecte unde se simte bine arta Evului Mediu sînt concepute ca la Paris sau la Reims. Dar am dobîndit certitudinea că, nicăieri, gîndirea creștină nu a fost exprimată cu atîta amploare și bogăție ca în Franța. Nu există în întreaga Europă un ansamblu de opere dogmatice comparabil cu cel pe care îl prezintă catedrala din Chartres. În Franța doctrina Evului Mediu a găsit forma sa perfectă. Franța secolului al XIII-lea a fost conștiința creștinătății. Cînd cunoști Chartres, Amiens, Paris, Reims, Laon, Bourges, Le Mans, Sens, Auxerre, Troyes, Tours, Rouen, Lyon, Poitiers, Clermont mai sînt puține lucruri de învățat din catedrale străine.” Secolul al XIII-lea a fost unul al marilor enciclopedii: Toma d’Aquino cuprindea în opera sa de referință, Summa theologiae, întreaga doctrină creștină, Jacques de Voragine reunea într-un corpus, Legendaaurea, legendele…

Căutările lui Tolstoi dau seamă de criza spirituală care marca viața sa căreia nu-i găsea un sens (“De ce trăiesc, ce se va alege de viața mea?”). Răspunsul l-a găsit în credință, în credința celor mulți, dincolo de orice speculație și de încercarea de așezare a credinței în tipare raționale. Spovedania este expresia artistică a sfîșierii individului în fața contradicțiilor vieții și ale credinței.

Opera lui Tolstoi a fost supusă, încă din timpul vieții scriitorului, unui exercițiu critic mergînd de la a i se reproșa îngustimea și slăbiciunea gîndirii reflexive pînă la o venerație necondiționată, ambele viziuni, reductive, fiind lipsite de obiectivitatea necesară actului critic. Într-o lucrare publicată în 1944, Filosofia lui Tolstoi, Vasile Harea susține că “negarea aptitudinilor lui Tolstoi pentru gîndirea abstractă nu e convingătoare. Sînt scriitori cu atitudini critice față de Tolstoi, care, totuși îi recunosc o puternică inteligență în domeniul gîndirii abstracte.” Autorul român caută să tempereze afirmațiile tranșante și deloc măgulitoare ale lui Nikolai Berdiaev la adresa lui Tolstoi, gînditorul rus fiind un admirator necondiționat al lui Dostoievski: “Este frapantă opoziția dintre Dostoievski și Tolstoi. Dostoievski este vestitorul revoluției spiritului care va avea loc, el e într-o dinamică de foc, într-o comunicare cu viitorul. În același timp el este un om al locului, a prețuit legătura cu tradițiile, a păstrat cele sfinte, a recunoscut Biserica și statul istoric. Tolstoi nu a fost niciodată un revoluționar al spiritului, el e un artist static, al existenței stagnante, în relație cu trecutul, nu cu viitorul, neavînd nimic de

prooroc.” În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri la Presses Universitaires de France, între 1990-1998, este analizată și una din scrierile lui Tolstoi; nu un roman, ci meditația sa despre credință. Cunoscut pentru capodoperele sale Anna Karenina, Război și pace, Învierea, Sonata Kreutzer, Cadavrul viu, Lev Nicolaevici Tolstoi este și autorul unei tulburătoare meditații asupra rosturilor existenței vieții: Spovedanie, București, Editura Herald, colecția “Autobiografia”, traducere din limba rusă și îngrijire ediție: Anca Irina Ionescu, 2016, 160 p. Spovedania lui Tolstoi începe sincer și abrupt, ca o adevărată mărturisire a necredinței sale: “Am fost botezat și crescut în credința creștină pravoslavnică. Mi-a fost propovăduită încă din copilărie și pe tot parcursul adolescenței și al tinereții mele. Dar la vîrsta de optsprezece ani, cînd am părăsit universitatea, după anul al doilea de studii,…