petrarca-despre-ignorantaFrancesco Petrarca este cunoscut cu precădere pentru opera poetică, pentru Il Canzoniere și I Triomfi, inspirate de frumoasa Laura, căreia îi cîntă candoarea și îi deplînge moartea:

“M-a țintuit în dor și chin Iubirea
ani douăzeci și unu și mă ține
de încă zece-n lacrimi și suspine,
de cînd madonei i s-a stins privirea.”

Petrarca este însă și autorul unei vaste opere în proză, scrisă în latină; amintim doar dialogurile filosofice (Rerum memorendum libri IV, De otio religiosorum, De vita solitaria, Secretum), scrierile polemice (Invectivarum contra medicum quemdam libri IV, De sui ipsius et multorum ignorantia) sau culegerile de scrisori (Rerum familiarum libri XXIV, Sine nomine, Variae). Opera poetică a lui Petrarca a fost admirabil tradusă în limba română de Eta Boeriu, din scrierile în proză apărînd o amplă selecție în traducerea lui George Lăzărescu. De curînd a apărut o nouă traducere din scrierile lui Petrarca: Despre ignoranță: a sa și a multora; ediție bilingvă, traducere din limba latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, îngrijire critică a volumului de Alexander Baumgarten; colecția “Biblioteca medievală”, Editura Polirom, Iași, 2016, 240 p. Scrierile lui Petrarca au influențat dezvoltarea unei noi concepții despre viață, fundamentată pe un raport viu cu antichitatea clasică. Precursor al umanismului european, el propune un ideal al înțelepciunii opus formalismului steril al scolasticii și naturalismului aristotelic propunînd o sinteză între eloquentia, doctrinele etice ale poeților și filosofilor clasici  și experiența unui creștinism trăit dramatic, așa cum a fost cazul sfîntului Augustin.

Francesco Petrarca îi dedică lui Donatus Albanzani “o carte măruntă despre un subiect fără margini”, despre ignoranță; “ce cîmp mai cuprinzător, decît un tratat despre ignoranța omenească, și mai cu seamă a mea”. De ce acest “taifas”? Pentru a se apăra de acuza de ignoranță adusă de patru prieteni (Leonardo Dandolo, Tommaso Talenti, Zaccaria Contarini și Guido di Bagnolo), toți adepți ai lui Averroes. În opinia lui Petrarca, adevărata înțelepciune nu constă în interminabile dispute, în subtile definiții, în sterile noțiuni ale aristotelicienilor și averroiștilor, ci în cunoașterea înțelepciunii anticilor, în cunoașterea moștenirii antice romane; dar această moștenire nu înseamnă o reîntoarcere la antici. Modelul moștenirii este înălțare deasupra după spusa lui Bernard de Chartres “sîntem ca niște pitici stînd pe umerii giganților”. Despre modelul propus de Petrarca, Andrei Bereschi afirmă în prefața cărții: “Moștenirea Antichității este atunci studiul acelor autori care au sesizat posibilitatea înălțării deasupra timpului lor și, datorită felului lor de a vorbi și de a fi (more antiquorum), posibilitatea unui alt timp și a unei modalități mai înalte de a fi.” Scrierea polemică a lui Petrarca este pentru înălțarea morală pornind de la moștenirea antichității romane; tinerii averroiști păreau mîndri de vastitatea cunoștințelor lor, nici ele pe deplin adevarate, dar le neglijau pe cele despre viață. Poate tocmai din acest motiv, cei patru îl vizitau pe Petrarca “cu chipuri senine și vorbe plăcute” în care se zărea și invidia: “Și nu aș avea nici o îndoială asupra intențiilor lor prietenești, dacă o invidie jalnică nu s-ar fi strecurat, prin nu știu ce crăpături, în sufletele lor demne de un oaspete mai bun.” Dar ce invidiau prietenii? Știința, nu, pentru că nu i-o recunoșteau, elocința, iarăși nu, fiind disprețuită de ei, de vreme ce “acum sînt ținute la loc de cinste doar neputința de a articula a celui ce se apucă să filosofeze și bîlbîiala ambiguă, înțelepciunea care stă într-o singură sprînceană și care cască.” Așadar, cei patru se reunesc într-un consiliu ad-hoc pronunțînd o condamnare pentru crima de ignoranță, argumentînd că renumele public, aflat de partea lui Francesco Petrarca, era prea puțin sustinut de credibilitatea sa, insistînd nejustificat pe calomnia “multă elocință, puțină înțelepciune”.

Petrarca acceptă cu seninătate acuza de ignoranță, arătînd, la rîndul său, că prietenii săi, cunoscători ai filosofiei aristotelice, ignorau alte cîmpuri ale cunoașterii. Petrarca admite că Aristotel a fost “un bărbat de seamă și foarte învățat”, dar consideră că nu a dat răspunsurile potrivite în multe chestiuni vizînd domeniul eticii, deși era autorul unei lucrări purtînd chiar acest titlu. Scriind despre fericire, Aristotel “nu a așezat-o în hotarele ei și pe temelii solide, cum se face un edificiu înalt, ci departe, într-un sălaș ostil și lunecos. Pe acelea însă fără de care nu poate exista fericirea nu le-a înțeles, ori neînțelegîndu-le, nu le-a luat în seamă, și anume credința și nemurirea.” Urmează cîteva paragrafe în care Petrarca își afirmă și susține credința creștină, unde se declară un admirator al sfîntului Augustin, evocînd și poziția lui Cicero atît pentru tratatul Despre natura zeilor, cît și pentru elocința sa care l-a impresionat pe Augustin. Petrarca se întreabă cum ideile unor Pitagora, Democrit sau Epicur au putut corupe atîtea spirite mărețe. Întrebarea este un joc retoric, Petrarca vrînd să ajungă la acei filosofi care nu reușesc să iasă din modelul lui Aristotel care nu a înțeles îndeajuns de bine nici pe cele divine, nici pe cele veșnice, reafirmînd că Aristotel a fost unul dintre cei mai de seamă bărbați, dar doar un om înaintea căruia au scris cu temei Homer, Hesiod, Anaxagora, Diogene, Solon sau Platon, “principele filosofilor”: “Platon este lăudat de cei mai de seamă, Aristotel de cei mai mulți; fiecare dintre cei doi merită să fie lăudat și de cei de seamă, și de cei mulți, ba chiar de toată lumea. Căci amîndoi au ajuns în chestiunile naturale și omenești pînă acolo unde îi este cu putință spiritului și efortului muritor să ajungă”, amintind, evident, că în cele despre divinitate, Platon a ajuns mai sus, ceea ce avea să susțină și Augustin.

Unde este tezaurul lui Petrarca despre care întreabă prietenii? Ei spun că în admirația față de Cicero, dar umanistul italian le răpsunde că tezaurul incoruptibil și partea cea mai înaltă a inimii se află la Hristos, la care nu a reușit să înalțe părțile de jos ale sufletului “în care sălășluiește aplecarea spre mînie și spre plăcerile trupului”. De ce Cicero? Pentru că lectura din scriele sale nu a facut rău nimănui, dimpotrivă, elocința și lecțiile sale despre viață găsind ecou nu doar printre contemporani, ci și printre urmași: “Dacă însă a-l admira pe Cicero înseamnă să fii ciceronian, atunci sînt ciceronian. Îl admir, de bună seamă; ba chiar mă minunez de cei care nu îl admiră. Dacă aceasta poate fi văzută ca o nouă mărturisire a ignoranței, atunci, recunosc, așa sînt în sufletul meu, în uluirea mea.” Argumentele puternice ale ignoranței lui Petrarca sînt cele ale învățăturii creștine; nici Platon, nici Aristotel, nici Cicero nu trebuie contrapuși autorilor creștini, nu ar fi un exercițiu binefăcător nici elocinței, nici științei. Pentru Petrarca determinantă era cunoașterea credinței, cea mai fericită, înaltă și sigură dintre toate științele. Căutarea adevărului și recunoașterea neputinței de a cunoaște totul, recunoașterea propriei ignoranțe sînt pildele cărții polemice a lui Petrarca. În nota introductivă, Alexander Baumgarten scrie despre cinci planuri ale cărții care se deschid unul către celălalt, iar “acest urcuș al planurilor conduce evident la imaginea unui autor care polemizează cu tradiția medievală, care anunță o lume nouă și o ruptură majoră în istoria culturii.” Alexander Baumgarten așază scrierea lui Petrarca în rîndul celor care se constituiau ca ecou la cenzura propozițiilor neoplatonice impusă în 1277 de episcopul Parisului, Etienne Tempier, acuzele lui Petrarca la adresa celor patru prieteni fiind polarizate în jurul cenzurii lui Tempier. Cartea lui Francesco Petrarca este și un exercițiu spiritual expunînd sinele prin scris. Lectura cărții lui Petrarca ar trebui să apropie cititorul de o scrisoare a scriitorului italian adresată lui Dionigi da Borgo San Sepolcro, o scrisoare despre propriile sale gînduri, în care îi povestește despre ascensiunea pe muntele Ventoux, despre ocolurile făcute pentru a se apropia de vîrf, despre suișuri și coborîșuri, despre frumusețea neasemuită a vîrfului. În acea stare de încîntare deschide Confesiunile lui Augustin, primele rînduri căzute sub ochi fiind: “Iar oamenii merg să se încînte de priveliștea munților înalți și de valurile uriașe ale mărilor, de albiile largi ale rîurilor, de imensitatea oceanului și de strălucirea stelelor; și se trec cu vederea pe ei înșiși.” Petrarca scrie mai departe despre supărarea pe el însuși pentru că preț de o clipă fusese furat de priveliștile pămîntești, cînd nimic nu este mai înălțător decît sufletul uman, decît gîndul omenesc, dincolo de ignoranța și neputința cuprinderii întregului…