marsilio-ficino-platonism-renastereMarsilio Ficino a fost una dintre fascinantele figuri ale Renaşterii, unul dintre corifeii neoplatonismului renascentist, alături de Nicolaus Cusanus. Numele lui Marsilio Ficino este indisolubil legat de Academia Platonică din Florenţa, creaţie a lui Cosimo de Medici. Era  vremea cînd peste Italia încă domnea atmosfera Conciliului de la Ferrara-Florenţa, unde s-au întîlnit Bisericile de Apus şi de Răsărit, unde Răsăritul venise cu împăratul Ioan Paleologu, cu floarea clerului ortodox şi elita învăţaţilor bizantini: „Un cer senin şi un soare cald, de primăvară timpurie, măreau însufleţirea obştească, iar ochii privitorilor, lacomi de privelişti rare, nu se puteau sătura de exotica strălucire a costumelor bizantine”, după cum se exprima P.P. Negulescu. Dar dincolo de farmecul alaiului răsăritean, peste Florenţa avea să-şi pună amprenta şi învăţatul bizantin Georgios Gemistos Plethon, care la cei 83 de ani avea înfăţişarea unui patriarh biblic sau a unui mag, care aducea în inima Toscanei ideile lui Platon, despre care vorbea cu entuziasmul celor care altădată se plimbau pe aleile străvechii grădini a lui Akademos. Într-unul dintre momentele în care bătrînul înţelept vorbea cu înflăcărare de Platon s-a născut Academia Platonică, în „noua patrie a muzelor”, cum îşi numeau florentinii oraşul. După ce Aurispa şi Traversari au adus, în 1423, de la Constantinopol, manuscrisele dialogurilor platonice, Leonardo Aretino a început traducerea acestora. Cosimo de Medici era în căutarea unui tînăr care să conducă Academia, un om crescut în întregime în cultul idealismului antic; l-a găsit în persoana lui Marsilio Ficino, un adept convins al lui…Aristotel! În jurul lui Ficino şi al ideii lui Cosimo a început să se constituie un grup de admiratori ai dialogurilor platoniciene, care va deveni nu numai numeros, ci şi bine articulat intelectual sub Lorenzo de Medici, supranumit şi „instaurator platonicarum disciplinarum”. O recentă apariţie editorială readuce în atenţie Academia Platonică şi personalitatea lui Marsilio Ficino; este cartea scrisă în tinereţe de Ioan Petru Culianu: Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere, Iaşi, Editura Polirom, traducere de Dan Petrescu, 2015, 248 p.

Culianu îşi începe expozeul cu o meditaţie asupra istoriei şi a reflectării sale în scrierile diverselor epoci; a fost o perioadă cînd s-a accentuat nefiresc de mult pe ruptura între Evul Mediu şi Renaştere, mult timp fiind contrapuse medievalitatea întunecată şi descoperirea omului şi a lumii din epoca renascentistă, or lucrurile şi evoluţia epocilor istorice trebuie aşezate sub o notă mai puţin a contradicţiilor şi mai mult a concilierii. În vreme ce Michelet şi Burckhardt vedeau în Renaştere epoca de maximă înflorire a individului, Etienne Gilson afirma, cu deplin temei, că Evul Mediu nu era întruchiparea obscurităţii, antichitatea clasică fiindu-i cunoscută. Obiectul de interes al cercetării lui Ioan Petru Culianu a fost, în cazul de faţă, gîndirea lui Marsilio Ficino, în adevăr „înlănţuirea ideilor, desfăşurarea şi succesiunea lor”, acestea dînd substanţă originalităţii lui Ficino. În epocă nu puţini se întrebau de ce trebuia ca Aristotel şi Platon să devină magiştri printre latini; pentru Ficino, filosofia bazată pe „tradiţia experienţei lăuntrice este una şi aceeaşi, în afara timpului şi a locului”, consideră Ioan Petru Culianu, reluînd oarecum un gînd al lui Eugenio Garin care scria astfel despre filosofia şi religia renascentiste: „filosofie, fiindcă filosofia e căutare; religie, fiindcă religia e certitudine a patriei în tribulaţiile exilului. Nu e nici un dezacord între Platon şi Hristos: unul este căutare a adevărului, celălalt e Dumnezeu însuşi.”

Ontologia lui Marsilio Ficino reia temele ontologiei neoplatoniciene, începînd cu Fiinţa supremă şi încheindu-se cu lumea corporală: „Dumnezeu şi corpul sînt cele două extreme ale naturii şi sînt foarte diferite între ele. Îngerul nu face legătura între acestea căci, fiind cu totul în slujba Domnului, neglijează corpurile. Nici calitatea nu pune în legătură extremele căci, fiind înclinată către corpuri, abandonează lucrurile superioare, iar desconsiderînd lucrurile incorporale, devine corporală”, scrie Ficino în Theologia Platonica. Treptele procesiunii sînt: Dumnezeu, Mintea angelică, Raţiunea Sufletului, Sufletul, Natura şi Trupul; Dumnezeu generează prin iubire cele patru cercuri concentrice, ultima reverberaţie fiind către lumea corporală, trupul fiind supus, prin firea sa, suferinţei şi decăderii. Psihologia ficiniană este descriptivă şi pragmatică, Culianu reluînd un gînd al lui Andre Chastel: „Ficino a trasat marile linii ale unei antropologii metafizice care analizează într-un fel nou domeniile obscure ale afectivităţii, ale cunoaşterii poetice şi ale eticii personale; marile simboluri care-i domină construcţia vor fi imediat adoptate de literaţi şi răspîndite în rîndul publicului.” Culianu abordează psihologia lui Ficino urmărind sufletul şi trupul; însuşirile sufletului şi viaţa psihică. Sufletul este nemuritor şi esenţa sa este viaţa, trupul fiind pus în mişcare de suflet. „La Ficino, scrie Culianu, sufletul, venit pe lume înzestrat cu două lumini, una spirituală, alta naturală, cade în trup cînd, abandonînd lumina divină, tinde numai către cea naturală şi se mulţumeşte cu aceasta, socotindu-se suficient sieşi.” Ficino enumeră şase însuşiri ale sufletului împărţite în două triade, una spirituală şi una materială şi corporală. Scriind despre viaţa psihică, Ficino găseşte că starea obişnuită a omului este neliniştea, pentru că starea sa este de permanentă tristeţe, pe care încearcă să şi-o aline căutînd compania celorlalţi sau îngropînd tristeţea în distracţii. Ca om de geniu, Marsilio Ficino nu putea omite „conjuncţia” melancolie-Saturn, melancolia fiind „nu numai o boală temperamentală şi umorală; ea este adevărata consecinţă a stării celor exilaţi pe acest pămînt şi în acest trup în care au fost aruncaţi”, notează Ioan Petru Culianu. Saturn este însă în egală măsură astrul nenorocirii, dar şi astrul geniului, geniul care cunoaşte alternanţe de inspiraţie şi de disperare. Cum însă în melancolie nu se vede numai geniu şi sagacitate, ci şi sediul spiritelor rele şi al demonilor, Ficino avea să scrie şi despre calea de întoarcere la Dumnezeu, precizînd că pot fi urmate trei căi generale în funcţie de predominanţa de masculinitate, feminitate sau androginie, în complementaritatea lor ducînd la reunirea omului cu Întregul.

Structura sufletească a lui Ficino îl ducea deseori în preajma sau chiar în inima melancoliei, alteori chiar a depresiei; totdeauna îi era aproape bunul său prieten Giovanni Cavalcanti, care într-una din zile îl îndemnă să studieze mai îndeaproape Banchetul lui Platon. A rezultat o scriere devenită celebră, Asupra iubirii, care, în ediţiile moderne ale dialogurilor platoniciene, însoţeşte clasicul Banchet; dialogul platonician nu i-a revelat doar un strălucit exemplu de artă literară şi oratorică, dar l-a apropiat de însemnătatea fundamentală a iubirii, atît pentru viaţa omenească, cît şi pentru univers. Diotima din dialogul lui Platon fusese cea care l-a povăţuit pe Socrate asupra naturii Erosului, „dorinţă fierbinte” care ne poate coborî „la cea mai josnică stricăciune” sau poate să ne ridice „la cea mai înaltă fericire”. Scriind despre iubirea ficiniană, Eugenio Garin preciza că „poezie, misterii religioase, divinaţie, studiu sîrguincios, cucernicie fierbinte şi cult al lui Dumnezeu, totul e iubire la Ficino.” Culianu pune în lumină unele similitudini între psihologia iubirii la Ficino şi contribuţiile psihologiei analitice, pornind de la noţiunea de „amprentă sufletească” pe care Jung o va numi „model lăuntric”, sufletul sculptînd în sine imaginea celui iubit, corespunzînd unui model lăuntric. „Îndrăgostitul, scria Ficino, îşi sculptează în propriu-i suflet chipul fiinţei iubite. Astfel sufletul îndrăgostitului devine o oglindă în care se reflectează imaginea fiinţei iubite.”

Scrisă acum mai bine de patru decenii, cartea lui Ioan Petru Culianu, la origine lucrarea sa de diplomă, este o binevenită reapropiere de una dintre glorioasele perioade ale culturii universale, o redescoperire a unui gînditor umanist, corifeu al celebrei Academii florentine, care a fost o doctrină mai mult decît o şcoală, a fost o stare de spirit, o pasiune arzătoare care îi unea pe toţi cei care aveau un cult pentru filosofia lui Platon. Cartea lui Ioan Petru Culianu anunţa pasiunea sa pentru studierea unor teme renascentiste, pasiune care avea să-şi afle împlinirea în volumul Eros şi magie în Renaştere. 1484, publicat în 1984! Poate că aceste cifre îşi au tîlcul lor; să nu uităm, în ziua 7 noiembrie 1474, la banchetul anual în cinstea lui Platon, născut şi mort la aceeaşi dată, pe 7 noiembrie, prietenii şi apropiaţii îl îndemnau pe Marsilio Ficino să scrie un comentariu asupra Banchetului