Neobosit căutător, nemulţumit de ceea ce-i oferea „autoritatea ştiinţifică” a timpului său, conducîndu-se după deviza „Alterius non sit, qui suus esse potest/Să nu fie al altuia ceea ce poate fi al tău”, Paracelsus este una dintre figurile luminoase ale Renaşterii, greu însă de înţeles pentru cel care nu a pătruns tainele fascinantei spiritualităţi medievale, cu luminile şi umbrele sale.

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi

demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.” În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea…

În încercarea de a situa principiul metaforic al învierii lui Hiram în cadrul general al modalităţilor de revenire la viaţă, Percy John Harvey prezintă formele mitice ale renaşterii pornind de la misterele eleusiene, continuînd cu Osiris, Isus şi Lazăr

Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram. Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p. Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc, la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la

scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram. Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen…

Cele şase tapiserii nu propun o învăţătură morală privind viaţa pe acest pămînt, ele arată necesitatea ascensiunii spirituale spre regăsirea Unului. Inscripţia din ultima tapiserie este A mon seule desir I, dar de multe ori se omite acest I final care, în opinia doamnei Jacqueline Kelen este Unul, nu prima cifră dintr-o serie, ci realitatea unică, de nedepăşit

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin lucrări de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Cunoscută  pentru cărţile în care a descifrat tainice înţelesuri ale miturilor sau a mers pe căile misticii (Les Soleils de la Nuit; Les Amitiés célestes; Un chemin d’ambroise; Hadewijch d’Anvers ou la voie glorieuse; Impatience de l’Absolu), Jacqueline Kelen a publicat recent un frumos eseu despre tapiseriile de la Cluny: Les floraisons intérieures. Méditations sur la Dame à la Licorne, Paris, Editions La Table Ronde, 2015, 160 p. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca

medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana.…