John Maynard Keynes spunea că în personalitatea lui Newton s-au întîlnit Copernic și Faust; ce elogiu mai strălucit adus magicianului care a așezat mișcarea corpurilor cerești în reguli, legi și axiome?

Născut în anul în care a murit Galileo Galilei, 1642, Isaac Newton este una din figurile glorioase ale științei moderne, socotit de unii ca fiind primul și cel mai mare dintre oamenii de știință ai epocii moderne. A dobîndit celebritatea prin modul în care a condus Royal Society, dar și pentru lucrările sale, din care amintim: De graviatione, 1666; PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica, 1687; Opticks, 1704; Arithmetica Universalis, 1707; The System of the World, 1728; este și autorul unor cărti care nu țin strict de domeniul științific: Chronology of Ancient Kingdoms Amended, 1728 și Observations on Daniel and the Apocalypse of St. John, 1733. De curînd a apărut în limba română o antologie din texte scrise de Isaac Newton: Filosofia naturală. Texte alese, traducere, note si îngrijire ediție Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția "Cogito", 2015. Sînt texte din Principia, Optica, dar și scrisori, lor alăturîndu-se două eseuri despre gîndirea newtoniană scrise de John Maynard Keynes și Alexandre Koyre, ca și prefața lui Roger Cotes la ediția a doua a lucrării Principia. Principiile matematice ale filozofiei

naturale și Optica au fost traduse în limba română în 1956 și 1970, dar de această dată florilegiul propus de Editura Herald îi apropie de opera lui Newton pe cei preocupați de filosofia științei, de interferențele cu gîndirea religioasă, cu planul mai amplu al conceptualizării, al formulării ipotezelor științifice, dar și pe cei care vor să afle și cum a fost omul Newton. Prima lucrare a lui Newton, De gravitatione, a apărut în 1666 și prefigura Principia; în această lucrare de tinerețe nu se întîlnesc legi sau teoreme mecanice, dar este interesant de urmărit parcursul, înlănțuirea pașilor care l-au dus la elaborarea conceptelor cheie ale definițiilor și legilor generale ale mișcării, teme care se vor regăsi în Principia. În epocă nu puțini vor fi fost cei care s-au întrebat pentru ce să cauți concepte fondatoare ale științei mecanice după Galilei și Descartes? Poate că și…

Dalta și ciocanul sînt unelte purtătoare ale unei dimensiuni esențiale a companionajului fără de care acesta s-ar îndepărta de tradiția inițiatică: munca. A construi are în tradițiile inițiatice, operative sau speculative, profunde semnificații morale și spirituale, oferind astfel posibilitatea depășirii condiției umane și apropierii de transcendență, de cunoașterea și înțelegerea unor valori superioare.

A vorbi despre unelte într-o epocă instrumentalizată și tehnologizată poate părea ușor desuet; cînd toate produsele tind prin uniformizare să impună un tipar, cine mai poate privi uneltele de altădată altfel decît cu o ușoară nostalgie condescendentă? Privind întreaga aventură umană din perspectiva semnului decisiv al umanității, diferența, înțelegem mai bine definiția uneltei așa cum apare în Dictionnaire Universel du XIX siecle de Pierre Larousse: prin unelte sînt desemnate instrumentele de lucru care sînt mînuite de însăși mîna lucrătorului; celelalte care intervin în procesul muncii sînt mai curînd instrumente decît unelte, sînt aparate care acționează asupra materiei. În înfruntarea primă cu materia mîna  a fost cea care a descoperit, a experimentat, a modificat. Acest gînd trebuie să-l fi avut și Paul Valéry cînd a scris că mîna este "egala și rivala gîndirii". Companionajul nu a cunoscut decît un singur stăpîn: materialul care era piatra de încercare a priceperii și eticii artizanului. Companionajului îi era specific efortul, munca de transformare a unui material, o muncă deopotrivă manuală și intelectuală. Într-un text despre meserie și spiritualitate, apărut în "Le Compagnon du tour de France" (ianuarie 1940), citim aceste

rînduri pline de înțeles: "Unealta zămislește meseria; meseria, artele; în Evul Mediu, meseria și artele erau un tot. Unealta este măsura omului; poartă în ea personalitatea maestrului. În atelier, unealta capătă sub ochii inițiatului valoarea unui obiect sacru. Atelierul nu este un templu unde se meditează, unde se studiază, unde se desăvîrșește o lucrare: o parte a operei universale? Din toate timpurile, fără îndoială, unealta  a fost considerată ca un simbol." Dalta și ciocanul sînt unelte ale tradiției construcțiilor, ale lucrării asupra pietrei. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul scot la iveală forma voită acolo unde nu era încă definită, ele acoperă drumul între materia brută și lucrarea împlinită. Ele fac parte indestructibilă din moștenirea companionajului, preluată de masoneria speculativă care, de multe ori, se prezintă ca o continuatoare a masoneriei operative , subiect…

Istoricii artei sînt unanimi în aprecieri cînd se discută despre cele trei gravuri ale lui Durer, Meisterstiche: Cavalerul, Moartea și Diavolul, Sfîntul Ieronim în chilia sa și Melancolie; nu totdeauna sînt de acord în ceea ce privește "unitatea spirituală", ele simbolizînd trei moduri de viață care corespund clasificării scolastice a virtuților: morale, teologice și intelectuale

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor: Iată, pe ultimul locAutorul care vă arată fața;Și în acest veșmînt ce-l poartăImaginea sa apare în lume.Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.Tu ai să-l găsești în scrierile lui. Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus: Bătrînul Democrit, sub copac,Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:În jurul lui, suspendate, se văd corpuriDe pisici, cîini și alte asemenea creaturi,Cărora le face disecție,Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.Deasupra capului său se vede cerulȘi Saturn, domn al melancoliei. Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul

al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard "denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă." Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: "M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu…

Primii pustnici au elaborat o teorie și o practică a patimilor sufletului care a trecut prin veacuri, punînd bazele asceticii și misticii creștine. Evagrie Ponticul aparține celei de a treia generații de Părinți ai deșertului și ocupă un loc singular printre ei, fiind considerat părintele literaturii creștine spirituale.

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază", gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: "Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare." Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au

scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul "Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea..." Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea…