Neobosit căutător, nemulţumit de ceea ce-i oferea „autoritatea ştiinţifică” a timpului său, conducîndu-se după deviza „Alterius non sit, qui suus esse potest/Să nu fie al altuia ceea ce poate fi al tău”, Paracelsus este una dintre figurile luminoase ale Renaşterii, greu însă de înţeles pentru cel care nu a pătruns tainele fascinantei spiritualităţi medievale, cu luminile şi umbrele sale.

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi

demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.” În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea…

În încercarea de a situa principiul metaforic al învierii lui Hiram în cadrul general al modalităţilor de revenire la viaţă, Percy John Harvey prezintă formele mitice ale renaşterii pornind de la misterele eleusiene, continuînd cu Osiris, Isus şi Lazăr

Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram. Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p. Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc, la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la

scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram. Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen…

Cele şase tapiserii nu propun o învăţătură morală privind viaţa pe acest pămînt, ele arată necesitatea ascensiunii spirituale spre regăsirea Unului. Inscripţia din ultima tapiserie este A mon seule desir I, dar de multe ori se omite acest I final care, în opinia doamnei Jacqueline Kelen este Unul, nu prima cifră dintr-o serie, ci realitatea unică, de nedepăşit

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin lucrări de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Cunoscută  pentru cărţile în care a descifrat tainice înţelesuri ale miturilor sau a mers pe căile misticii (Les Soleils de la Nuit; Les Amitiés célestes; Un chemin d’ambroise; Hadewijch d’Anvers ou la voie glorieuse; Impatience de l’Absolu), Jacqueline Kelen a publicat recent un frumos eseu despre tapiseriile de la Cluny: Les floraisons intérieures. Méditations sur la Dame à la Licorne, Paris, Editions La Table Ronde, 2015, 160 p. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca

medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana.…

Zheng Xuan, în secolul al II-lea d. H., a realizat sinteza filosofică a Cărţii Prefacerilor/ Yi Jing în trei propoziţii privitoare la sensul ideogramei Yi: yi înseamnă schimbare; yi înseamnă simplu, facil; yi înseamnă ceea ce nu se schimbă.

Yi Jing/Cartea Prefacerilor a inspirat aproape tot ce s-a gîndit esenţial în cultura chineză în ultimele trei milenii. A scăpat de autodafe-ul din 213 î. H. şi s-a impus ca deplina reprezentare a relaţiei Tian/Di/Ren, Cer/Pămînt/Om, fundament al gîndirii chineze. Yi Jing a pătruns în cultura europeană la sfîrşitul secolului al XIX-lea cînd au apărut traduceri în limbile engleză şi franceză. Una din traducerile de referinţă a Cărţii prefacerilor este cea realizată de Richard Wilhelm, care a lucrat zece ani la traducerea în limba germană, apărută la Berlin, în 1924. Ediţia lui Richard Wilhelm este cea folosită de Walter Fotescu care a realizat traducerea în limba română: Yi Jing/Cartea Prefacerilor, cuvânt înainte, introducere, note şi comentarii: Richard Wilhelm, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, ediţia a 3-a, 2015, 400 p. În „Introducere” Richard Wilhelm scrie că Yi Jing aparţine celor mai importante cărţi din literatura universală, avînd origini mitice şi că ea „conţine rodul celei mai desăvârşite înţelepciuni a mai multor milenii. Nu trebuie deci să ne mire dacă, în plus, cele două ramuri ale filozofiei chineze, confucianismul şi taoismul, îşi au aici rădăcinile lor comune. Din cartea aceasta

emană o lumină cu totul nouă, care dezvăluie atât aspectele misterioase din universul intelectual al enigmaticilor vechi maeştri şi al discipolilor lor, cât şi adevăruri care se regăsesc în tradiţia confucianistă ca axiome stabilite şi sunt acceptate fără multe discuţii.” Ce este Yi Jing/Cartea Prefacerilor? La origine a fost o colecţie de semne pentru uzul oracolelor, după tipul de judecată şi răspunsurile prin da sau nu, reprezentate printr-o linie plină (da) sau printr-o linie întreruptă (nu); prin succesive diferenţieri şi combinaţii, prin dedublare s-au format opt trigrame, semne concepute ca imagini ale lucrurilor ce se petrec în cer şi pe pămînt. Richard Wilhelm sublinia că aceste trigrame sînt semne ale unor stări de tranziţie, imagini care se transformă fără încetare: „Astfel că trigramele nu reprezintă lucrurile, ci tendinţele mişcării lor. În plus,…

Bhagavad-gita, scria Mircea Eliade, este o operă fără egal, cheie de boltă a spiritualităţii indiene, care pune accent pe istoricitatea omului, pe rezolvarea situaţiei paradoxale prin care omul care se află în Timp trebuie să găsească, în lume, o cale să atingă un plan transistoric şi atemporal.

Bhagavad-gita este al şaselea cînt al celebrei epopei Mahabharata şi este o cuprinzătoare sinteză a spiritualităţii hinduse. Poemul filosofic relatează lupta fiilor regelui Pandu pentru a-şi recăpăta puterea uzurpată de verii lor, fiii regelui Dhrtarastra, substanţa textului constituind-o dialogul dintre Arjuna, unul dintre fiii regelui Pandu, şi zeul Krsna. Notaţiile ce urmează sînt prilejuite de recent apăruta ediţie a treia a poemului: Bhagavad-gita, traducere din sanscrită, introducere, comentarii şi note de Sergiu Al-George, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, 2015, 238 p. Cîntul al şaselea narează cele optsprezece zile de luptă, bătăliile purtate cu forţă de ambele tabere, durerea pierderilor, prăbuşirea capitalei, coborîrea lui Yudhisthira în infern şi urcarea sa la Cer. În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade scrie despre Mahabharata ca fiind războiul eshatologic şi sfîrşitul lumii: „Acest război monstruos a fost hotărît de Brahma, pentru a uşura Pămîntul de o populaţie care nu contenea să se înmulţească. Brahma a cerut unui mare număr de zei şi de demoni să se întrupeze în vederea declanşării unui îngrozitor război de exterminare.” La rîndul său, Georges Dumezil scria despre Mahabharata, în Mit şi epopee, ca fiind „transpunere epică a unei crize eshatologice”, epopeea

transpunînd „într-o criză aproape mortală a seminţiei şi a regalităţii neamului Kuru o criză a istoriei lumii, ceea ce mitologia hindusă numeşte «sfîrşitul unui yuga».” Bhagavad-gita dădea contur şi unei divinităţi bine conturate, de esenţă contradictorie, Krsna: „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bahice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul căruia se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krsna rămîne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surîsul cu care întîmpină marile drame”, scrie Sergiu Al-George. Mahabharata, în ansamblu, şi Bhagavad-gita, în particular, deşi zugrăvesc sfîrşitul unui yuga constituie „modelul exemplar al oricărei sinteze spirituale săvîrşite de hinduism” (Mircea Eliade), stabilesc…

Cartea lui Pierre Hadot despre exercițiile spirituale este o încercare de rescriere a discursului filosofic exterior convertindu-l într-unul interior, o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel ce are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel ce vede Eternitatea în ora trecătoare.

De mai bine de 25 de veacuri filosofia este supusă unui neîncetat proces de definire; fenomen istoric datat în secolul al V-lea înainte de Hristos, filosofia/iubirea de înțelepciune a devenit un fenomen intelectual, spiritual sau social primind de-a lungul vremii noi accepțiuni, asta atunci cînd nu i s-a contestat dreptul de a locui în cetate. Rîndurile care urmează nu abordează opinia contemporanilor despre filosofie și raportul ei cu o lume înstrăinată în tehnologie, ci încearcă cu precădere să amintească ce era filosofia pentru omul din antichitate. Filosoful francez Pierre Hadot (1922-2010) a consacrat întreaga sa viață aprofundării sensului prim al filosofiei în antichitatea greacă și în cea romană. Într-un interviu pe care mi l-a acordat la începutul anilor 1990, publicat în cartea Filosofia-aventura unui discurs, Cronica, 1995, profesorul Pierre Hadot mărturisea că pentru el "un filosof era, înainte de toate, cineva care trăia filosofic, adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale. Filosofia este deci înainte de toate alegerea unei forme de viață, unei maniere de a trăi, căreia discursul filosofic

îi va da apoi justificările și fundamentele teoretice." Recent a apărut în limba română o carte a lui Pierre Hadot în care acesta prezintă concepția sa despre filosofia antică: Exerciții spirituale și filosofie antică, Arad, Editura Sfântul Nectarie, traducere din limba franceză de pr. Constantin Jinga; postfață de ierom. Agapie Corbu, 2015, 508 p. Varianta franceză a cărții lui Pierre Hadot a cunoscut mai multe ediții; prima a apărut în 1981 la Etudes Augustiniennes, iar ultima în 2002, la Albin Michel, după care s-a făcut traducerea recent apărută. Pierre Hadot a avut de tînăr o educație religioasă intensă, prima filosofie pe care a cunoscut-o fiind tomismul, pe care a întîlnit-o mai ales în carțile lui Jacques Maritain; era un început bun în filosofie, aici se întîlneau sistemul și structura; prin Etienne Gilson avea să descopere distincția fundamentală în existențialism între esență și existență. În perioada…

John Maynard Keynes spunea că în personalitatea lui Newton s-au întîlnit Copernic și Faust; ce elogiu mai strălucit adus magicianului care a așezat mișcarea corpurilor cerești în reguli, legi și axiome?

Născut în anul în care a murit Galileo Galilei, 1642, Isaac Newton este una din figurile glorioase ale științei moderne, socotit de unii ca fiind primul și cel mai mare dintre oamenii de știință ai epocii moderne. A dobîndit celebritatea prin modul în care a condus Royal Society, dar și pentru lucrările sale, din care amintim: De graviatione, 1666; PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica, 1687; Opticks, 1704; Arithmetica Universalis, 1707; The System of the World, 1728; este și autorul unor cărti care nu țin strict de domeniul științific: Chronology of Ancient Kingdoms Amended, 1728 și Observations on Daniel and the Apocalypse of St. John, 1733. De curînd a apărut în limba română o antologie din texte scrise de Isaac Newton: Filosofia naturală. Texte alese, traducere, note si îngrijire ediție Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția "Cogito", 2015. Sînt texte din Principia, Optica, dar și scrisori, lor alăturîndu-se două eseuri despre gîndirea newtoniană scrise de John Maynard Keynes și Alexandre Koyre, ca și prefața lui Roger Cotes la ediția a doua a lucrării Principia. Principiile matematice ale filozofiei

naturale și Optica au fost traduse în limba română în 1956 și 1970, dar de această dată florilegiul propus de Editura Herald îi apropie de opera lui Newton pe cei preocupați de filosofia științei, de interferențele cu gîndirea religioasă, cu planul mai amplu al conceptualizării, al formulării ipotezelor științifice, dar și pe cei care vor să afle și cum a fost omul Newton. Prima lucrare a lui Newton, De gravitatione, a apărut în 1666 și prefigura Principia; în această lucrare de tinerețe nu se întîlnesc legi sau teoreme mecanice, dar este interesant de urmărit parcursul, înlănțuirea pașilor care l-au dus la elaborarea conceptelor cheie ale definițiilor și legilor generale ale mișcării, teme care se vor regăsi în Principia. În epocă nu puțini vor fi fost cei care s-au întrebat pentru ce să cauți concepte fondatoare ale științei mecanice după Galilei și Descartes? Poate că și…

Dalta și ciocanul sînt unelte purtătoare ale unei dimensiuni esențiale a companionajului fără de care acesta s-ar îndepărta de tradiția inițiatică: munca. A construi are în tradițiile inițiatice, operative sau speculative, profunde semnificații morale și spirituale, oferind astfel posibilitatea depășirii condiției umane și apropierii de transcendență, de cunoașterea și înțelegerea unor valori superioare.

A vorbi despre unelte într-o epocă instrumentalizată și tehnologizată poate părea ușor desuet; cînd toate produsele tind prin uniformizare să impună un tipar, cine mai poate privi uneltele de altădată altfel decît cu o ușoară nostalgie condescendentă? Privind întreaga aventură umană din perspectiva semnului decisiv al umanității, diferența, înțelegem mai bine definiția uneltei așa cum apare în Dictionnaire Universel du XIX siecle de Pierre Larousse: prin unelte sînt desemnate instrumentele de lucru care sînt mînuite de însăși mîna lucrătorului; celelalte care intervin în procesul muncii sînt mai curînd instrumente decît unelte, sînt aparate care acționează asupra materiei. În înfruntarea primă cu materia mîna  a fost cea care a descoperit, a experimentat, a modificat. Acest gînd trebuie să-l fi avut și Paul Valéry cînd a scris că mîna este "egala și rivala gîndirii". Companionajul nu a cunoscut decît un singur stăpîn: materialul care era piatra de încercare a priceperii și eticii artizanului. Companionajului îi era specific efortul, munca de transformare a unui material, o muncă deopotrivă manuală și intelectuală. Într-un text despre meserie și spiritualitate, apărut în "Le Compagnon du tour de France" (ianuarie 1940), citim aceste

rînduri pline de înțeles: "Unealta zămislește meseria; meseria, artele; în Evul Mediu, meseria și artele erau un tot. Unealta este măsura omului; poartă în ea personalitatea maestrului. În atelier, unealta capătă sub ochii inițiatului valoarea unui obiect sacru. Atelierul nu este un templu unde se meditează, unde se studiază, unde se desăvîrșește o lucrare: o parte a operei universale? Din toate timpurile, fără îndoială, unealta  a fost considerată ca un simbol." Dalta și ciocanul sînt unelte ale tradiției construcțiilor, ale lucrării asupra pietrei. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul scot la iveală forma voită acolo unde nu era încă definită, ele acoperă drumul între materia brută și lucrarea împlinită. Ele fac parte indestructibilă din moștenirea companionajului, preluată de masoneria speculativă care, de multe ori, se prezintă ca o continuatoare a masoneriei operative , subiect…

Istoricii artei sînt unanimi în aprecieri cînd se discută despre cele trei gravuri ale lui Durer, Meisterstiche: Cavalerul, Moartea și Diavolul, Sfîntul Ieronim în chilia sa și Melancolie; nu totdeauna sînt de acord în ceea ce privește "unitatea spirituală", ele simbolizînd trei moduri de viață care corespund clasificării scolastice a virtuților: morale, teologice și intelectuale

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor: Iată, pe ultimul locAutorul care vă arată fața;Și în acest veșmînt ce-l poartăImaginea sa apare în lume.Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.Tu ai să-l găsești în scrierile lui. Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus: Bătrînul Democrit, sub copac,Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:În jurul lui, suspendate, se văd corpuriDe pisici, cîini și alte asemenea creaturi,Cărora le face disecție,Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.Deasupra capului său se vede cerulȘi Saturn, domn al melancoliei. Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul

al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard "denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă." Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: "M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu…

Primii pustnici au elaborat o teorie și o practică a patimilor sufletului care a trecut prin veacuri, punînd bazele asceticii și misticii creștine. Evagrie Ponticul aparține celei de a treia generații de Părinți ai deșertului și ocupă un loc singular printre ei, fiind considerat părintele literaturii creștine spirituale.

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază", gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: "Doctorul își vizitează bolnavii dimineața, iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare." Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au

scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul "Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea..." Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea…