Cartea Doamnei Françoise Bonardel este o frumoasă incursiune prin viaţa şi opera ilustrului gravor şi pictor Albrecht Dürer, unul din puţinii artişti care a cunoscut gloria din timpul vieţii

Am scris de multe ori despre cărţile Doamnei Françoise Bonardel, despre cele consacrate alchimiei (Philosophie de l’alchimie şi Philosopher par le feu), despre cele consacrate budismului (Boudhisme et Philosophie şi Boudhisme tantrique et alchimie), despre hermetism (La Voie hermétique) sau despre lucida sa analiză a lumii de astăzi (Des héritiers sans passé. Essais sur la crise de l’identité culturelle européenne). Din bogata corespondenţă cu Doamna profesor ştiam că lucra la o carte despre marele artist renascentist Albrecht Dürer. Apariţia cărţii nu a fost lipsită de peripeţii, de înţeles pe vreme de criză; răstălmăcind întrebarea lui Holderlin, putem şi noi întreba: la ce bun un studiu despre Dürer pe vreme de criză? De aceea (pentru că după apariţia cărţii editura şi-a închis porţile, autoarea rămînînd fără...cărţi!)  scriu cu uşoară întîrziere despre Triptique pour Albrecht Dürer. La conversation sacrée, Editions de la Transparence, 2012, 320 p. Despre Dürer s-a scris mult, fiind privit ca un renascentist, ca un umanist, ca un artist care a redat plastic Reforma. De ce o nouă carte despre pictorul german? Pentru că fiecare generaţie revine cu o frumoasă fidelitate la marii creatori încercînd să descopere noi valenţe ale creativităţii, fiecare generaţie încercînd să pătrundă

în intimitatea spirituală a epocii şi implicit a creatorului. Prin Triptic pentru Dürer, Françoise Bonardel urmăreşte parcursul artistic care i-a purtat paşii lui Dürer la Anvers, la Nürnberg, la Veneţia. Anvers. Dürer a lăsat un jurnal al călătoriei sale în Ţările de Jos, dar toţi comentatorii au fost uşor dezamăgiţi căci nu au descoperit în rîndurile sale note care prevesteau vreo lucrare teoretică, ci doar simple însemnări ale călătorului, punctate uneori cu note despre vînzări şi achiziţii, evident ţinînd de domeniul artistic, dar din care Dürer apare, ca mai toţi artiştii, lipsit de dibăcia afacerilor, ceea ce l-a făcut pe Goethe să vadă în acest comportament alegoria destinului oricărui creator. Dar călătoria în Ţările de Jos a însemnat cunoaşterea unei alte lumi, a…

Recenta carte despre Diavol a Laviniei Bârlogeanu aduce o nouă perspectivă asupra unui subiect tratat din numeroase perspective: istorică, teologică, literară sau artistică. De această dată avem în paginile cărţii viziunea unui psihanalist, a unui cercetător care a frecventat asiduu opera lui Jung şi a jungienilor.

Diavolul! Subiect deopotrivă fascinant şi terifiant. Modernitatea, paradoxal, a adus o surprinzătoare frică de diavol; surprinzătoare pentru că Evul Mediu adusese în atenţie imagini demoniace, imagini pe care Renaşterea le-a pus în relief şi le-a difuzat. În arta creştină primitivă Satan era rareori reprezentat, dar primele secole ale celui de-al doilea mileniu creştin au adus o „explozie diabolică” cu reprezentări expresive în abaţii şi catedrale. Este suficient să amintim demonii şi făpturile infernale de la Moissac, Vezelay sau Saint-Pierre-de- Chauvigny. Atmosfera devine tot mai apăsătoare, Divina Comedie marcînd simbolic momentul în care lumea occidentală cade sub „vraja” unui torent satanist care rezistă pînă în zorii iluminismului. Coşmarurile infernale, ne referim la redarea lor artistică, ating cea mai mare violenţă, cum remarca Jean Delumeau, în universul demenţial al lui Hieronymus Bosch, în celebrele Judecata de apoi, de la Viena sau de la Bruges. Veacul al XVIII-lea avea să aducă o schimbare în raporturile între lumea intelectuală şi lumea spiritelor, acolo unde sălăşluia şi demonicul. S-au succedat teorii şi concepţii mergînd de la suferinţa lăuntrică născătoare de demoni la proiecţia exterioară a demonicului. Şi dacă diavolul nu este doar produsul

unei nevroze individuale, ci al creaţiei culturale, al orizontului transcendent, dacă este arhetip şi spirit? Este doar una din întrebările căreia îi dă răspuns cea mai nouă carte semnată de Lavinia Bârlogeanu: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia „Philemon”, 2014, 352 p. De ce (încă) o carte despre Diavol? De-a lungul vremii au apărut tratate de demonologie, au apărut scrieri în proză despre tentaţii şi ispite, cărţi despre diavol...Să fie diavolul încă prea puţin cunoscut şi să dorim să-l cunoaştem mai profund, să nu se mai întîmple o cădere a Arhanghelului din splendoarea firmamentului în tenebrele adîncurilor? Lavinia Bârlogeanu, bine cunoscută pentru cărţile despre Jung, vine cu o perspectivă nouă, pe urmele „conştientizării conţinuturilor inconştiente” despre care vorbea psihanalistul elveţian, invitîndu-ne să recunoaştem măcar cîteva din urzelile inconştientului,…

Autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei

Aceste rînduri sînt prilejuite de recenta lectură a unui opuscul (Le Temple dans l’Homme et l’Homme dans le Monde, Editions Arma Artis, 2003) semnat de Maurice de Gandillac, filosof francez, discipol al lui Etienne Gilson; autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei: Jean-Paul Sartre, Jean Hyppolite, Raymond Aron, Jacques Maritain, Maurice Merleau Ponty, Ernst Cassirer sau Martin Heidegger. Volumul amintit conţine cîteva gînduri despre Templu, despre ceea ce ţine de sacerdotal, despre vremea cînd şcolile greceşti, evreieşti şi creştine înfloreau în Alexandria, timp în care templele egiptene îşi pierdeau din strălucire, chiar dacă unele învăţături îl aminteau pe Toth, „cel de trei ori mare”. Ni se reaminteşte că epocii strălucite a hermetismului şi autenticei înţelepciuni îi succeda una epigonică, dominată de o confuzie a resturilor unor tradiţii lipsite de viaţă. Unul din martorii acelei epoci a fost filosoful crescut într-un mediu

puternic elenizat, Plotin, cel care definind înţelepciunea naturală amintea înţelepţii egipteni, cei care au gravat în fiecare hieroglifă înţelepciunea însăşi. Referindu-se la practica iniţiatică, la arcane, Plotin afirma că în cadrul misterelor nu se revelează nimic iniţiatului pentru că nimeni nu poate să-l facă să vadă ceea ce nu a avut fericita şansă să vadă el însuşi. Plotin reţine cadrul iniţiatic ca simbol pedagogic al unei depăşiri, dar consideră că timpul intuiţiei deşteptată prin simboluri analogice, de model egiptean, era depăşit. Sincretismul grec care amestecase simbolisme venite dinspre diverse civilizaţii a propus alegorii. Dificultăţile apar cînd un gen de raţionalism uniformizator caută să explice tradiţii şi credinţe străvechi pornind de la tipare, de la un sistem univoc de descifrare sau cînd se transportă în timp şi spaţiu simboluri care au sens doar într-un anumit mediu cultural. Sigur aceste…

Lumea contemporană nelipsită de angoase şi nelinişti caută refugii spirituale, iar unul dintre acestea este Pitagora, căruia oamenii de astăzi caută să-i înţeleagă misterul vorbelor şi al confreriei sale. Cartea lui Jean Mallinger reuşeşte să ne apropie de un univers îndepărtat doar în timp, deloc departe de eternele nelinişti şi căutări ale spiritului.

Este un paradox cunoscut şi acceptat faptul că existenţa lui Pitagora este certificată istoric, dar despre el ca persoană nu se ştiu prea multe lucruri cu certitudine; la aceasta a contribuit în mare măsură şi caracterul secret, închis al şcolii sale, celebră prin idealizarea Maestrului, şi deopotrivă prin păstrarea secretului. Puţinele lucruri care se ştiu despre Pitagora sînt cunoscute prin operele lui Iamblichos, Porphyrios sau Diogene Laertius. Pornind de la sursele vechi, dar şi de la studiile moderne, Jean Mallinger a scris o monografie despre înţeleptul grec, recent tradusă în limba română: Pitagora şi misterele antichităţii, Bucureşti, Editura Herald, Colecţia „Mistere dezvăluite”, 2013, traducere Cornelia Dumitru. Şi celor din vechime, ca şi autorilor contemporani le este greu să separe legenda de adevăr, cu atît mai mult cu cît personalitatea lui Pitagora a fost înconjurată cu multă simpatie. Venit de la Samos la Crotona, Pitagora (potrivit legendei numele vine de la Pythia, cea care i-a vestit naşterea) a întemeiat o şcoală nu în ţara lui ci pe un pămînt nou unde lucrarea sa va fi primită pentru a străluci în veşnicie. Propovăduind morala,

iubirea cetăţii şi a adevărului el cîştigă simpatia cetăţenilor din Crotona dar refuză orice demnitate, căci „iniţiatul inspiră, luminează, îşi veghează concetăţenii; domneşte din punct de vedere moral, dar nu guvernează; nu poate administra el însuşi afacerile publice; element permanent de stabilitate etică, el este ochiul care vede totul, mîna care vindecă, vocea care linişteşte şi mângâie. Armatele sale sunt spirituale şi nu au nimic material sau profan.” Pitagora era extrem de atent în privinţa admiterii în ordinul său, evitînd pe cei lacomi, veniţi din curiozitate sau interes; odată admis novicele era supus unor probe dure care îi întăreau caracterul şi lăsa să se vadă dacă alegerea a fost bună, atît pentru ordin cît şi pentru novice. Se ştie că un număr de ani novicii nu-şi vedeau Maestrul „ascuns” privirilor lor în spatele unei perdele. După gradul preparator,…