Jean-François MattéiÎn debutul cărţii Mitul lui Sisif, Albert Camus se întreba dacă viaţa merită să fie trăită, întrebare care pentru noile generaţii înseamnă dacă viaţa poate avea un sens. Rîndurile care urmează nu sînt despre Albert Camus, dar amintirea numelui său se regăseşte în sensul pe care l-a dat vieţii şi filosofiei un gînditor francez recent plecat dintre noi: Jean-François Mattéi (n. 9 martie 1941, Oran – m. 24 martie 2014, Marsilia). A predat filosofia greacă şi metafizica la Universitatea „Sophia Antipolis” din Nisa, a fost membru al Institutului Franţei; este autor al unei impresionante opere filosofice, din care amintim: L’Etranger et le Simulacre, PUF, 1983; L’Ordre du monde, PUF, 1989; Platon et le miroir du mythe, PUF, 1996; La Barbarie intérieure, PUF, 1999; Heidegger et Holderlin, PUF, 2001; Le regard vide, Flammarion, 2007, premiul Montyon al Academiei Franceze; Le Sens de la demesure, Sulliver, 2009; Jorge Borges et la philosophie, Ovadia, 2010. A fost coordonatorul volumelor III (Les Oeuvres philosophiques) şi IV (Le Discours philosophique) din monumentala lucrare L’Encyclopedie philosophique universelle, PUF, 1992 şi 1998.

Orice gîndire şi orice operă originală se înrădăcinează într-o limbă, într-un trecut şi într-un pămînt, dar această înrădăcinare nu exclude deschiderea spre universal, dar nici nu îi dă dimensiunea „actualităţii”; adevărata filosofie, susţinea Jean- François Mattéi, este „inactuală”, ceea ce aminteşte formularea eliptică a lui Parmenide: „Mi-e totuna de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăşi”. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege şi formularea lui Whitehead care afirma că întreaga filosofie occidentală este o notă în subsolul unei pagini scrise de Platon, filosoful de la care Jean-François Mattéi a plecat în demersul său pentru a reveni iarăşi … Platon a criticat sever în mai multe rînduri mitologii, făcătorii de poveşti, ca şi poeţii, dar orice cititor al său nu poate fi decît uimit de importanţa şi bogăţia miturilor platoniciene, el propunînd un alt tip de învăţătură care priveşte datele profunde ale existenţei umane şi ale realităţii cosmosului: originea sufletului (Timaios), originea cunoaşterii (Phaidros), originea interogaţiei filosofice (Republica - mitul peşterii), mitul cosmogonic (Phaidon), iniţierea în frumos (Banchetul). Studiind miturile platoniciene, Jean-François Mattéi a încercat să urmeze o cale diferită „arătînd că pentru Platon dialogul era legat de o dramatizare a existenţei umane. El instaurează o „metalogie” originală care trebuie sesizată în practica reală a pesonajelor şi a discuţiilor lor efective, după un principiu constitutiv care reglează corespondenţa structurii dramatice şi a activităţii formale a Ideii, prezentă prin jocul interlocutorilor.” Cînd Platon l-a numit pe Parmenide „părintele” filosofiei, el definea calea care revine la nesfîrşit asupra ei înseşi; drumul fiinţei cunoaşte curbura inimii fără tremur în faţa adevărului. Fiinţa, totdeauna egală ei înseşi, este fixată pe roata destinului şi prin jocul meandrelor şi al întoarcerilor îl face pe gînditor să înţeleagă mai bine cercul discursului în care stă zeiţa.

Un subiect asupra căruia a stăruit Jean-François Mattéi este modernitatea, el glumind că modernitatea în filosofie constă în a întreba asupra conceptului de modernitate în filosofie, reamintind că filosofii latini, medievali sau renascentişti nu-şi petreceau timpul întrebîndu-se asupra modernităţii, ci se aplecau statornic asupra problemelor permanente ale condiţiei umane. Folosit pentru prima dată de Baudelaire, termenul de „modernitate” desemna tranzitoriul, fugitivul, opusul eternului şi invariabilului. Pentru Jean-François Mattéi „modernitatea nu este numai răsturnarea valorilor, pentru a-l relua pe Nietzsche, substituirea fiinţei cu aparenţa şi abandonul cerului inteligibil în folosul „pămîntului”; este mai ales respingerea definitivă a oricărei dimensiuni eterne, divine, ontologice, şi apariţia omului ca subiect constitutiv al istoriei.”  Modernitatea este epoca simulacrului care neagă şi originalul şi copia, şi modelul şi reproducerea. „Nimic nu se mai înalţă acum din fiinţă, ci din suprafeţele infinit scînteietoare ale simulacrelor care elimină orice referinţă la un fundament, un centru, un principiu sau o esenţă”, afirmă Jean-François Mattéi. În acelaşi timp, secolul al XX-lea a fost secolul lipsei de măsură; o lipsă de măsură în politică, a omului, a lumii, a unui progres căruia trebuia să i se sacrifice totul. Măsura lumii nu s-a pierdut niciodată, dar a fost ocultată de excesul lipsei de măsură.

Cultul narcisismului şi individualismului deteriorează formele tradiţionale de integrare organică şi pregăteşte toate dezrădăcinările spirituale, intelectuale şi politice. Oglinzile modernităţii nu reflectă mai mult decît imagini pîlpîitoare, asemenea cavernei lui Platon, dar la o scară incomparabil mai vastă pentru că toţi sîntem supuşi domniei lor. Jean-François Mattéi aminteşte în acest context nuvela Invenţia lui Morel, a lui Adolfo Bioy Casares, în care omul este departe de voinţa de a scăpa de imaginile produse doar de dorinţa lui, el acceptînd în mod liber să se supună şi să se piardă într-un univers iluzoriu şi virtual stăpînit doar de fantasmele sale. Aceasta este o nouă formă a ceea ce Boethius denunţase altădată sub numele de „servitute voluntară”. În faţa asalturilor modernităţii, nihilismului şi barbariei, un antidot ar fi retragerea în sine a omului interior. Cînd grecii vorbeau de „omul interior” ei nu concepeau această interioritate ca mod al retragerii din lume; ei vedeau în această interioritate urma unei exteriorităţi absolute. Cînd Socrate atrăgea atenţia asupra „grijii de suflet”, el nu se interesa de subiectivitatea unei conştiinţe înlănţuite în propriile replieri, ci de un principiu divin a cărui origine era exterioară omului: „această parte a sufletului, aşadar, se aseamănă cu ceva divin, iar acel ce priveşte şi cunoaşte tot ce e divin într-însa – Zeul lăuntric şi cugetarea – se va cunoaşte astfel şi pe sine însuşi în cel mai înalt grad posibil”, afirma Socrate în dialogul platonician Alcibiade. De vreme ce subiectivitatea modernilor revocă orice exterioritate, a lumii, a lui Dumnezeu, această pierdere a transcendenţei ne aduce în faţa unui nou „deşert al tătarilor”, anume „deşertul barbarilor”. Albert Camus a scris admirabile pagini despre voinţa noastră de a transforma totul în nisip: „am strămutat hotarele, am stăpînit cerul şi pămîntul. Raţiunea noastră a pustiit totul. În sfîrşit singuri, desăvîrşim imperiul nostru într-un deşert.” Încercînd să ne eliberăm de orice limită am ajuns să fim stăpîni peste deşerturi interioare făcute din nisip. „Dar dunele de nisip sînt mişcătoare, la fel de mişcătoare ca vîntul care le desface, aşa cum sînt mişcătoare opiniile noastre, concepţiile noastre şi, finalmente, liniile de forţă-sau de slăbiciune- ale vieţii noastre interioare”, notează Jean-François Mattéi.

Asemenea ilustrului său înaintaş, Albert Camus, s-a născut în Algeria şi a rămas îndrăgostit de Mediterana, un loc unde nisipul şi întiderea mării nu trimiteau la depăşirea limitelor, ci era un loc al regăsirii măsurii, pe promontoriul unde, cum spunea Camus, umblăm în urma cuiva ai cărui paşi îi mai auzim pe dale, dar pe care niciodată nu-i vom ajunge … Prin întreaga operă, Jean-François Mattéi s-a apropiat de modul în care era trăită filosofia în mod tradiţional: un exerciţiu spiritual.