Pierre Gordon face o sinteză care se dovedeşte lămuritoare asupra originilor zeului, a sensului prim al numelui, a travestiurilor iniţiatice, a tridentului lui Hermes.

Pierre Gordon este un prolific autor care şi-a pus semnătura pe un număr considerabil de cărţi, cele mai multe consacrate religiilor primitive şi esoterismului Nu cu mult timp în urmă pe acest site am prezentat cartea sa despre Rabelais şi personajul său Gargantua. Rîndurile care urmează sînt despre o carte mai veche a sa, reeditată de curînd: Le Mythe d’Hermès, Arma Artis, 112 p. Fără a ocupa un loc central în panteonul zeităţilor, fiu al lui Zeus şi al nimfei Maia, Hermes are o copilărie agitată, o tinereţe plină de întîmplări aventuroase, ceea ce avea să-l transforme în protector al călătorilor, mesager al zeilor, sub diversitatea înfăţişărilor sale fiind o entitate coerentă. Multe tradiţii religioase îşi au sursa în ritualul morţii şi al învierii, ritual răspîndit în

neolitic, cînd noul iniţiat părăsea grota/caverna pentru a urca către piscurile  munţilor. Trebuie ştiut că originea zeului şi a cultului său este arcadiană, deci din vechea Eladă. Pierre Gordon face o sinteză care se dovedeşte lămuritoare asupra originilor zeului, a sensului prim al numelui, a travestiurilor iniţiatice, a tridentului lui Hermes. Numele zeului Hermes este strîns legat de hermai, o piatră parţial sculptată şi care avea rolul de a marca sacrul unui anumit loc care astfel devenea un foaier de iradiere supranaturală, care semnala prezenţa sacrului. (mai mult…)

Lectura cărţii semnată de Marie-Louise von Franz nu este una facilă, dificultatea venind atît din lexicul care este în limba română în curs de constituire, cît şi din recenta familiarizare a publicului din România cu un subiect absent decenii de-a rîndul. Este lăudabil efortul autorilor originali, cît şi al traducătorilor care ne apropie de psihologia jungiană.

În profunzimile sale psihicul păstrează încă multe necunoscute, iar supoziţia unui materialism „fără frontiere”, după care domeniile cunoaşterii vor fi cucerite integral, rămîne simplă utopie. Secolul al XX-lea a fost marcat de cîteva mari personalităţi care în abordarea psihicului au privit filosofia ca un partener în măsură să ofere posibilităţi de interpretare care să deschidă la rîndul lor noi perspective. Unul dintre aceşti corifei a fost Carl Gustav Jung, redescoperit publicului din Romînia în ultimele două decenii odată cu traducerea şi publicarea operei sale. Sub ochii unui public căruia traducerile în limba română i-au fost interzise, apărea o lume de o stranie frumuseţe, o lume nebănuită în care se întretăiau explicaţii venind dinspre psihologie, psihiatrie, psihologia profunzimilor, filosofie, mitologie, alchimie. Sigur aici nu se înscriu doar cărţile pe care Jung însuşi le-a rînduit în cele 20 de volume ale operei sale complete, ci şi cărţi fundamentale apărute separat, cum ar fi Amintiri, vise, reflecţii, Analiza viselor, sau de acum celebra Cartea roşie. În opera sa de a căuta noi căi de explorare a profunzimilor psihicului, C. G. Jung a avut cîţiva colaboratori statornici,

ei înşişi autori de cărţi, continuatori ai operei sale. Unul dintre aceştia este Marie-Louise von Franz, considerată cel mai important colaborator al lui Jung, fondatoare a Institutului Jung din Zurich, autoare în care fondatorul psihologiei analitice avea deplină încredere de vreme ce a inclus în volumul 14/3 din opere traducerea şi comentariile făcute de Marie-Louise von Franz la Aurora consurgens, scriere atribuită lui Toma d’Aquino. De curînd, a apărut în limba română un volum semnat Marie-Louise von Franz: Dimensiuni arhetipale ale psihicului, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Jungiana”, traducere din limba germană de Walter Fotescu, 2014, 400 p. Arhetipul nu este doar o invenţie care ar putea ascunde trecutul, dimpotrivă conţine germenele care explică trecutul, aspectele aparent întunecoase ale psihicului, în adevăr unghere nepătrunse încă. În psihologia analitică, Zeitgeist (spiritul vremurilor) este o sumă a concepţiilor şi ideilor…

Stephen Greenblatt crede că recuperarea poemului lucreţian „a schimbat pentru totdeauna peisajul lumii”, iar cartea sa, scrisă cu măiestrie, într-un stil alert, îmbinînd în chip fericit erudiţia cu povestea, este o frumoasă istorie culturală a creşterii şi descreşterii Antichităţii şi a naşterii Renaşterii.

De rerum natura. Este numele celei mai cunoscute scrieri a poetului latin Titus Lucretius Carus. Un poem cu vădite înclinaţii filosofice, o amplă meditaţie asupra vieţii şi a morţii. Despre Lucreţiu nu se ştiu prea multe; a trăit în primul veac înainte de Cristos, a murit la 44 de ani, probabil prin sinucidere, sfîntul Ieronim punînd moartea/sinuciderea pe seama unei poveşti de dragoste care i-a tulburat minţile, în intervalele de luciditate compunînd superbul poem Despre natura lucrurilor, sau Poemul naturii cum este tradus în limba română. Cicero spunea că „Poemul lui Lucreţiu dovedeşte totodată mult geniu şi mult meşteşug.” Poemul lui Lucreţiu este scris sub influenţa filosofului grec Epicur, înţelept autentic, care a căutat prin filosofia sa să răspundă tulburătoarelor interogaţii cu valoare existenţială ale omului. Pe urmele înaintaşului său, Lucreţiu scrie despre atomii indivizibili, seminţe ale tuturor universurilor trecute sau prezente, care în căderea lor pot devia, termen tradus în latină clinamen. Stephen Greenblatt, profesor la Harvard, susţine că poemul lui Lucreţiu a generat noile preocupări ale umaniştilor care au dus la apariţia Renaşterii: Clinamen. Cum a început Renaşterea, Bucureşti, Editura Humanitas, traducere din engleză de Adina Avramescu,

2014, 376 p. Stephen Greenblatt ne propune o ipoteză despre începutul Renaşterii sub forma unei frumoase şi captivante poveşti a redescoperirii Poemului naturii al lui Lucreţiu, căutătorul fiind fostul secretar apostolic Poggio Bracciolini. Poemul lui Lucreţiu a fost uitat o mie de ani, nu fusese iubit de creştini; poetul latin scria despre atomi, despre frumuseţea şi plăcerile lumii, suficiente motive de uitare în plin avînt al creştinismului; Greenblatt scrie că e un miracol că s-a mai păstrat o copie a poemului, mai ales într-o mânăstire, iar distrugerea lui ar fi schimbat cursul modernităţii. „În opinia mea, şi, desigur, a multor altora, după Antichitate, cultura care a adoptat îmbrăţişarea lucreţiană a frumuseţii şi plăcerii şi a promovat-o ca pe o îndeletnicire legitimă şi demnă de laudă a fost aceea a Renaşterii”, scrie…

„Nu trăim în mai multe lumi diferite, o lume mentală şi o lume fizică, o lume ştiinţifică şi o lume guvernată de simţul comun. Dimpotrivă, există doar o singură lume, lumea în care trăim cu toţii, şi trebuie să ne explicăm existenţa ca parte componentă a ei”, sînt ultimele rînduri ale acestei cărţi, o carte exemplară despre un domeniu provocator şi insuficient exploatat/explorat al filosofiei contemporane.

În forma ei teoretizată, filosofia minţii este un subiect relativ recent, cultivat cu precădere de filosofii americani. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori, venind dinspre domeniul filosofiei limbajului, este John R. Searle, profesor la Universitatea Berkley, autor al unor lucrări devenite celebre, dintre care amintim: Speech Acts: An Essay in the Philosophy of Language, 1969; Intentionality: An Essay in the Philosophy of Mind, 1983; The Rediscovery of the mind, 1992; The Construction of Social Reality, 1995; Philosophy in a New Century, 2008; Making the Social World: The Structure of Human Civilization, 2010. Cu puţin timp în urmă o cunoscută lucrare a lui John R. Searle a fost tradusă în limba română Mind: A brief introduction/ Mintea. Scurtă introducere în filosofia minţii, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Mathesis”, cuvânt introductiv: Adrian Niţă, traducere din limba engleză: Iustina Cojocaru, 2013, 336 p. De ce încă o carte despre filosofia minţii, cînd pe piaţă erau multe cărţi despre acest subiect? Pentru că acest subiect, care nu are o tradiţie seculară aşa cum sînt altele

care se revendică din antichitatea greacă, are nevoie de noi abordări, de noi perspective. Acesta a fost şi motivul pentru care John R. Searle a scris această carte, şi a făcut-o cu convingerea că este cel mai important subiect din filosofia contemporană, lăsînd deoparte ca fiind false teme precum dualismul, materialismul, behaviorismul, conceptualismul. După filosofia limbajului, care a reprezentat „prima filosofie” în veacul al XX-lea, filosofia minţii a devenit subiect central, dar şi un subiect cu un anume specific în care sînt vizibile diferenţele între opinia specialiştilor şi opinia curentă. Filosofia minţii începe să preocupe gînditorii din epoca modernă odată cu scrierile lui Rene Descartes, autor, printre altele, al cunoscutului dicton „cogito, ergo sum”, care a adîncit şi dualismul minte-corp, res cogitans-res extensa. John R. Searle îşi propune să rezolve în cartea sa 12 probleme cu care se confruntă filosofia minţii; dintre acestea, opt l-au preocupat pe Descartes, iar celelalte…

Mohammed Taleb şi-a împărţit cartea în şapte capitole, iar în debutul ei menţionează formula „de şapte ori şapte”, adică 49, numărul portretelor care jalonează această carte despre autori cunoscuţi în operele cărora pulsează Natura vie, nu natura ca obiect de cercetare al biologiei, ci Natura care ocupă spaţii în domeniile filosofiei, mitologiei, psihologiei.

De multe ori ecologia, susţinerea mişcării ecologice, a fost văzută ca o modă, ca o aliniere la un curent care îşi propune să prezerve natura, atît cît se mai poate, să prezerve biodiversitatea, să lupte împotriva poluării care atrage schimbări climatice ireversibile. Am citit recent o carte a filosofului algerian Mohammed Taleb (Nature vivante et ame pacifiée, Editions Arma Artis, 2014, 248 p.), o pledoarie pentru natura vie, acel principiu vital activ despre care în antichitate au scris Seneca şi Cicero, principiu pe care filosoful algerian îl urmăreşte în trecerea sa prin secole. Ceea ce vrea să arate autorul este un fir al unităţii lumii, al unităţii existenţei care poate fi urmărit de la Platon pînă în zilele noastre, o descendenţă intelectuală, poetică, spirituală prezentă în diverse contexte religioase, in civilizaţii diverse, pentru care „lumea este o Carte, şi fiecare fragment al realităţii un semn, un simbol, o hieroglifă de descifrat. Ecologia sacră care este una din componentele esenţiale ale acestei descendenţe transdiciplinare şi transculturale capătă aici întreaga sa semnificaţie.” Mohammed Taleb urmăreşte această filiaţie identificînd şapte perioade sau curente de gîndire subsumate temei generale

în jurul căreia îşi construieşte discursul. Începuturile acestui curent de gîndire îşi au sursa, ca de altfel multe alte şcoli mai mult sau mai puţin iniţiatice, în filosofia pitagoreică, al cărei maestru poate fi considerat un adevărat erou iniţiator; în acelaşi segment Mohammed Taleb îi regăseşte pe Plotin, Porfir, Iamblicos sau Proclus. Pentru un musulman, aşa cum este cazul autorului acestei cărţi, Coranul este limbaj al Intelectului primordial şi ecou al Sufletului lumii, Profetul Mohammed fiind purtătorul acestui mesaj. Unul din gînditorii căruia îi sînt consacrate elogioase pagini este Ibn Sina, Avicenna, după numele latinizat, cel ce a prefigurat „transdisciplinaritatea”, noţiune creată de fizicianul Basarab Nicolescu. În aceeaşi secţiune citim un frumos portret al lui Ibn Arabi, recitit prin prisma lecturii făcute de Marie Louise von Franz, discipola lui C.G. Jung. Alchimia şi creştinismul cosmic…

Hermann Hesse nu a fost doar un eminent om de litere, cu o exemplară operă literară încununată cu Nobelul literaturii. A avut ambiţia de a trăi o adevărată viaţă spirituală.

Hermann Hesse, unul din marii scriitori ai veacului al XX-lea, a avut talentul şi ştiinţa de a „ascunde” în scrierile sale, îndeosebi în Demian, Lupul de stepă, Siddhartha, Călătorie spre Soare-Răsare sau în Jocul cu mărgele de sticlă indiciile unor parcursuri iniţiatice, fără ca scrierile sale să încerce să se prezinte drept vreun manual iniţiatic. Atras de spiritualitatea Orientului, Hermann Hesse, un apropiat al unui alt spirit creator de mare influenţă, Carl Gustav Jung, a încercat să ne apropie prin opera sa literară de spiritul unei lumi care încă ne este străină, lumea Orientului, o lume care vrea să cuprindă totalitatea umană, care vrea să unească contrariile, în care psihologia se deschide către metafizică. Vom întîlni în scrierile sale un elogiu al vieţii contemplative, o Indie recreată cu măiestrie, redescoperirea naturii umane, refacerea unui drum spiritual, căutarea inefabilului. Cum? Doar prin  mijlocirea căii spirituale „ascunsă” cu abilitate în scrieri care nu au vocaţie teoretică. Termenul de iniţiere poate fi lesne întîlnit în lucrări cu pronunţat aspect teoretic, în lucrări care pun accent pe transformarea lăuntrică, pe metamorfoza celui pornit pe un drum al spiritualităţii, al ascezei, al

unei altfel de cunoaşteri; sub această formă ni-l prezintă lucrările despre esoterism sau cele care descriu, atît cît pot cuprinde cuvintele, iniţierea masonică. Mulţi ani am scris despre iniţierea masonică, despre răbdarea pe care va trebui să o aibă ucenicul în căutarea propriului drum care se alătură parcursului celorlalţi, fiecare urmîndu-şi pasul. Am întîlnit deseori cercetînd o bibliografie care se extinde continuu multe cărţi şi studii, aparţinînd unor autori români sau unor străini, scrise cu mai mult sau mai puţin talent, cu modestie sau cu emfază, acestea din urmă încercînd să se prezinte drept pietre de hotar marcînd în egală măsură un teritoriu pînă la care o anume concepţie era acceptată, pentru că de acum încolo altul va fi orizontul. De ceva vreme am abandonat lectura autorilor autosuficienţi, ca şi cînd iniţierea ar…

Cartea lui Charles André Gilis ne apropie de spiritualitatea islamică, de adevărurile dintotdeauna revelate nouă sub diverse forme, ne invită dincolo de barierele confesionale într-o lume în care sigur nu ne vom găsi străini dacă vom înţelege slava transcendenţei Domnului.

Europenii au descoperit tîrziu lumea islamică, nu geografic, ci spiritual. Un frumos paradox e că apusenii l-au regăsit pe Aristotel prin scrierile lui Averroes, unul dintre cei mai importanţi filosofi arabi ai Evului Mediu. Rămînînd în lumea paradoxului să amintim că în veacul trecut doi dintre marii cunoscători ai spiritualităţii islamice au fost francezul René Guénon şi românul Michel Vâlsan. A nu se crede că pînă la ei lumea occidentală nu cunoştea islamul, dar cei doi erau aparţinători lumii islamice, erau convertiţi la mahomedanism, deveniseră Abdel Wahed Yahia şi respectiv Shaykh Mustafa Abd al-Azîz. În ultimii ani, celor amintiţi mai sus li s-a adăugat un cercetător belgian, Charles André Gilis/Abdar ar-Razzâq Yahya, autor a numeroase lucrări despre esoterismul islamic. Recent una dintre acestea a fost tradusă în limba română şi publicată de Editura Herald: Spiritul universal al Islamului, colecţia „Philosophia perennis”, traducere de Teodoru Ghiondea, 2014, 190 p. Spiritul universal al islamului vrea să spună că dincolo de prejudecăţile unei lumi tot mai puţin atentă la spiritualitate, Spiritul divin, de natură transcendentă şi universală, cuprinde umanul în totalitatea sa,

contribuind la manifestarea totală a Adevărului ascuns. Discutînd despre spirit şi ştiinţă, Charles André Gilis se apropie de un punct delicat căci posibilitatea de a accede la ştiinţă cînd profeţia legiferată a fost pecetluită de Muhammad este contestată de exoterişti care consideră credinţa ca fiind singurul mijloc ce poate fonda diferitele forme ale Cunoaşterii şi ale progresului spiritual, ceea ce afirmă şi autorul cărţii: „Ştiinţa este privită în Islam, înainte de toate, ca un atribut al lui Allah, în vreme ce dezvoltările asupra Spiritului sînt legate mai degrabă de funcţia Profetului – asupra-i fie Harul care uneşte şi Pacea lui Dumnezeu!” Ştiinţa interioară este cea care deschide calea înţelegerii Esenţei Supreme, a Esenţei Divine, în vreme ce Ştiinţa exterioară permite accesul doar către ceea ce ne înconjoară, în aspectele sale fizice, concrete. (mai mult…)

Cartea Doamnei Françoise Bonardel este o frumoasă incursiune prin viaţa şi opera ilustrului gravor şi pictor Albrecht Dürer, unul din puţinii artişti care a cunoscut gloria din timpul vieţii

Am scris de multe ori despre cărţile Doamnei Françoise Bonardel, despre cele consacrate alchimiei (Philosophie de l’alchimie şi Philosopher par le feu), despre cele consacrate budismului (Boudhisme et Philosophie şi Boudhisme tantrique et alchimie), despre hermetism (La Voie hermétique) sau despre lucida sa analiză a lumii de astăzi (Des héritiers sans passé. Essais sur la crise de l’identité culturelle européenne). Din bogata corespondenţă cu Doamna profesor ştiam că lucra la o carte despre marele artist renascentist Albrecht Dürer. Apariţia cărţii nu a fost lipsită de peripeţii, de înţeles pe vreme de criză; răstălmăcind întrebarea lui Holderlin, putem şi noi întreba: la ce bun un studiu despre Dürer pe vreme de criză? De aceea (pentru că după apariţia cărţii editura şi-a închis porţile, autoarea rămînînd fără...cărţi!)  scriu cu uşoară întîrziere despre Triptique pour Albrecht Dürer. La conversation sacrée, Editions de la Transparence, 2012, 320 p. Despre Dürer s-a scris mult, fiind privit ca un renascentist, ca un umanist, ca un artist care a redat plastic Reforma. De ce o nouă carte despre pictorul german? Pentru că fiecare generaţie revine cu o frumoasă fidelitate la marii creatori încercînd să descopere noi valenţe ale creativităţii, fiecare generaţie încercînd să pătrundă

în intimitatea spirituală a epocii şi implicit a creatorului. Prin Triptic pentru Dürer, Françoise Bonardel urmăreşte parcursul artistic care i-a purtat paşii lui Dürer la Anvers, la Nürnberg, la Veneţia. Anvers. Dürer a lăsat un jurnal al călătoriei sale în Ţările de Jos, dar toţi comentatorii au fost uşor dezamăgiţi căci nu au descoperit în rîndurile sale note care prevesteau vreo lucrare teoretică, ci doar simple însemnări ale călătorului, punctate uneori cu note despre vînzări şi achiziţii, evident ţinînd de domeniul artistic, dar din care Dürer apare, ca mai toţi artiştii, lipsit de dibăcia afacerilor, ceea ce l-a făcut pe Goethe să vadă în acest comportament alegoria destinului oricărui creator. Dar călătoria în Ţările de Jos a însemnat cunoaşterea unei alte lumi, a…

Recenta carte despre Diavol a Laviniei Bârlogeanu aduce o nouă perspectivă asupra unui subiect tratat din numeroase perspective: istorică, teologică, literară sau artistică. De această dată avem în paginile cărţii viziunea unui psihanalist, a unui cercetător care a frecventat asiduu opera lui Jung şi a jungienilor.

Diavolul! Subiect deopotrivă fascinant şi terifiant. Modernitatea, paradoxal, a adus o surprinzătoare frică de diavol; surprinzătoare pentru că Evul Mediu adusese în atenţie imagini demoniace, imagini pe care Renaşterea le-a pus în relief şi le-a difuzat. În arta creştină primitivă Satan era rareori reprezentat, dar primele secole ale celui de-al doilea mileniu creştin au adus o „explozie diabolică” cu reprezentări expresive în abaţii şi catedrale. Este suficient să amintim demonii şi făpturile infernale de la Moissac, Vezelay sau Saint-Pierre-de- Chauvigny. Atmosfera devine tot mai apăsătoare, Divina Comedie marcînd simbolic momentul în care lumea occidentală cade sub „vraja” unui torent satanist care rezistă pînă în zorii iluminismului. Coşmarurile infernale, ne referim la redarea lor artistică, ating cea mai mare violenţă, cum remarca Jean Delumeau, în universul demenţial al lui Hieronymus Bosch, în celebrele Judecata de apoi, de la Viena sau de la Bruges. Veacul al XVIII-lea avea să aducă o schimbare în raporturile între lumea intelectuală şi lumea spiritelor, acolo unde sălăşluia şi demonicul. S-au succedat teorii şi concepţii mergînd de la suferinţa lăuntrică născătoare de demoni la proiecţia exterioară a demonicului. Şi dacă diavolul nu este doar produsul

unei nevroze individuale, ci al creaţiei culturale, al orizontului transcendent, dacă este arhetip şi spirit? Este doar una din întrebările căreia îi dă răspuns cea mai nouă carte semnată de Lavinia Bârlogeanu: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia „Philemon”, 2014, 352 p. De ce (încă) o carte despre Diavol? De-a lungul vremii au apărut tratate de demonologie, au apărut scrieri în proză despre tentaţii şi ispite, cărţi despre diavol...Să fie diavolul încă prea puţin cunoscut şi să dorim să-l cunoaştem mai profund, să nu se mai întîmple o cădere a Arhanghelului din splendoarea firmamentului în tenebrele adîncurilor? Lavinia Bârlogeanu, bine cunoscută pentru cărţile despre Jung, vine cu o perspectivă nouă, pe urmele „conştientizării conţinuturilor inconştiente” despre care vorbea psihanalistul elveţian, invitîndu-ne să recunoaştem măcar cîteva din urzelile inconştientului,…

Autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei

Aceste rînduri sînt prilejuite de recenta lectură a unui opuscul (Le Temple dans l’Homme et l’Homme dans le Monde, Editions Arma Artis, 2003) semnat de Maurice de Gandillac, filosof francez, discipol al lui Etienne Gilson; autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei: Jean-Paul Sartre, Jean Hyppolite, Raymond Aron, Jacques Maritain, Maurice Merleau Ponty, Ernst Cassirer sau Martin Heidegger. Volumul amintit conţine cîteva gînduri despre Templu, despre ceea ce ţine de sacerdotal, despre vremea cînd şcolile greceşti, evreieşti şi creştine înfloreau în Alexandria, timp în care templele egiptene îşi pierdeau din strălucire, chiar dacă unele învăţături îl aminteau pe Toth, „cel de trei ori mare”. Ni se reaminteşte că epocii strălucite a hermetismului şi autenticei înţelepciuni îi succeda una epigonică, dominată de o confuzie a resturilor unor tradiţii lipsite de viaţă. Unul din martorii acelei epoci a fost filosoful crescut într-un mediu

puternic elenizat, Plotin, cel care definind înţelepciunea naturală amintea înţelepţii egipteni, cei care au gravat în fiecare hieroglifă înţelepciunea însăşi. Referindu-se la practica iniţiatică, la arcane, Plotin afirma că în cadrul misterelor nu se revelează nimic iniţiatului pentru că nimeni nu poate să-l facă să vadă ceea ce nu a avut fericita şansă să vadă el însuşi. Plotin reţine cadrul iniţiatic ca simbol pedagogic al unei depăşiri, dar consideră că timpul intuiţiei deşteptată prin simboluri analogice, de model egiptean, era depăşit. Sincretismul grec care amestecase simbolisme venite dinspre diverse civilizaţii a propus alegorii. Dificultăţile apar cînd un gen de raţionalism uniformizator caută să explice tradiţii şi credinţe străvechi pornind de la tipare, de la un sistem univoc de descifrare sau cînd se transportă în timp şi spaţiu simboluri care au sens doar într-un anumit mediu cultural. Sigur aceste…