Christian Montésinos este un autor cunoscut celor care frecventează acest site. În anul 2010 îi prezentam un foarte util dicţionar: Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes, Editions de La Hutte; la sfîrşitul anului trecut aceeaşi editură franceză edita o nouă carte a lui Christian Montésinos: Symboles étranges des cathédrales. Basiliques et églises de la France médiévale, collection „Les Veilleurs”, 480 p. Recenta carte este în continuarea mai vechilor sale preocupări care luaseră forma unei cărţi apărute în aceeaşi colecţie: Elements de mythologie sacrée aux XII et XIII siècles, apărută în 2011. Catedralele din Franţa, înălţate între secolele al XII-lea şi al XIV-lea, configurînd gloria goticului, reprezintă un ansamblu unic de construcţii remarcabile deopotrivă prin arhitectură şi prin varietatea simbolismului decoraţiunilor. Dar ceea ce vedem în aceste catedrale nu s-a constituit într-o clipă, ci s-a construit în timp, progresiv, pornind de la surse antice, pe care oamenii au ştiut să le transmită generaţiilor următoare, uneori pe căi ocolitoare. Era un elan atît spiritual, cît şi în planul construcţiilor; fiecare membru al comunităţii participa la înălţarea catedralei după mijloacele sale: donînd bani sau muncind; sigur, chestiunile privind planurile arhitecturale erau rezervate unei elite de arhitecţi şi maeştri, secretele lor păstrîndu-se şi astăzi, chiar dacă celebrele Carnete ale lui Villard de Honnecourt au fost reproduse şi sînt accesibile unui public larg. Locul misterelor şi secretelor construcţiei era loja, unde constructorii discutau detaliile şi trasau planurile finale. O idee răspîndită este aceea că multe catedrale sînt cărţi în imagini, adevărate enciclopedii, deşi ele nu au fost construite în acest scop; totuşi „imago” înseamnă reprezentarea perfectă a unei realităţi pe care o poartă în sine: „Imaginea în gîndirea medievală este o reprezentare, un simbol, o emblemă, ceea ce l-a făcut pe Huysmans să spună că catedralele erau hieroglifice, folosind pentru acest cuvînt sensul său prim, adică de scriitură sacră”, scrie Christian Montésinos. Dificultăţile apar în lectura imaginilor, unde se suprapun straturi succesive de interpretare venind din epoci şi şcoli diferite; cu siguranţă perspectivele teologului medieval şi ale cercetătorului de astăzi nu se suprapun întotdeauna. Astfel scara înţelepciunii, cum e cea de la Notre-Dame din Paris, reprezintă pentru alchimişti gradele operei alchimice, pentru comentatorii catolici scara lui Iacob, în vreme ce medieviştii o interpretează ca reprezentare a celor şapte arte liberale, trivium şi quadrivium.

Descifrarea basoreliefurilor necesită o cultură religioasă, o cunoaştere a textelor vechi, o apropiere de concepte, toate acestea fiind inaccesibile omului medieval obişnuit; pentru a înţelege dificultatea înţelegerii acestor basorefiefuri în profunzimea lor este suficient să amintim imensul efort făcut de Emile Mâle pentru a descifra simbolismul dantelăriilor în piatră văzute şi deopotrivă nevăzute. Simbolismul esoteric medieval dezvăluie în profunzimea sa o împletire între creştinism şi ştiinţele vremii, cu precădere alchimia, care atunci se bucura de un mai bun renume decît în zilele noastre! Capitolul despre „impregnări” alchimice şi creştine în arta medievală este unul dintre cele mai interesante, prezentînd atît cîteva dintre cele mai cunoscute tratate alchimice ale vremii, cît şi preocupările unor teologi pentru alchimie, dar o alchimie înţeleasă ca ştiinţă a naturii, nicidecum trivializarea că alchimistul transformă metalele în aur, cînd transformarea urmărea cu totul altceva. De aceea, Christian Montésinos recomandă privitorului de astăzi să ia seamă la detalii, să înveţe să privească în adîncime, dincolo de aparenţe, autorul ilustrînd cu ample demonstraţii teoretice modul în care este înfăţişat zodiacul în catedrala Notre-Dame din Amiens. Dar basoreliefurile catedralelor ilustrează şi viciile şi virtuţile oamenilor; pe de o parte orgoliul, nebunia, avariţia, furia, disperarea, de cealaltă parte umilinţa, prudenţa, mila, speranţa, iubirea, curajul, drepatea, perseverenţa. O biserică este înainte de toate o casă a lui Dumnezeu, Domus Dei, este un templu, un spaţiu sacru care permite apropierea de divinitate, de aceea nu este exagerat a considera catedrala ca fiind o imagine a lumii, a omului şi a lui Dumnezeu. Unul din simbolurile remarcabile şi poate cel mai discutat este labirintul, un simbol cu mult mai vechi decît creştinismul, celebru fiind labirintul de la Cnossos. Labirintul creştin trasează o singură cale, calea care duce către Dumnezeu, şi este un drum al umilinţei, al simplităţii şi răbdării.

Ultimul capitol este despre fascinaţia pe care o exercită catedralele cu dantelăria lor în piatră asupra masonilor care văd de cele mai multe ori, cu o gravă uşurinţă,  semne în piatră lăsate de înaintaşii lor. Îmi amintesc de lectura cărţii lui Robert Cooper despre capela Rosslyn, carte a cărei versiune franceză a apărut în aceeaşi colecţie ca şi volumul lui Christian Montesinos, şi despre care am scris tot pe acest site, în care istoricul scoţian deplîngea răstălmăcirea semnificaţiei simbolurilor din capela amintită. Nu este locul unei discuţii despre existenţa sau inexistenţa unei filiaţii între vechii constructori medievali şi masonii speculativi; la modul direct între operativi şi speculativi nu este o filiaţie directă. Vocabularul, simbolurile şi ritualurile arată, pentru unii, o înrudire; asemănarea ţine de preluarea de speculativi a moştenirii operativilor. Aşa încît masonul puţin instruit să nu creadă că prezenţa în basoreliefurile care-i atrag privirea într-o catedrală a echerului, compasului, firului cu plumb ori a ochiului atoatevăzător este indiciul că se află într-un templu masonic! Cartea lui Christian Montésinos abordează un subiect ambiţios şi dificil pentru că simbolurile prezente în basoreliefurile din catedralele franceze nu trimit către un adevăr unic, ci către interpretări multiple, dar care trebuie să se întemeieze pe lecturi, observaţii minuţioase şi comparaţii.