Pornind de la simbolismul universal al culorilor care se bazează pe un nod de semnificaţii asociate anumitor culori, Valentina Tirloni caută să identifice fundamentele unei abordări simbolice a raporturilor între liturghia catolică şi culori.

În cadrul Universităţii Libere din Bruxelles există o constantă preocupare pentru studierea fenomenului religios. Începurile acestor preocupări îi sînt datorate lui Eugène Goblet d’Alviella, care în 1884 a fost primul titular al catedrei de Istoria Religiilor la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Libere din Bruxelles. A fost un pionier al cercetărilor asupra religiei, aplicînd o metodă de cercetare critică şi obiectivă. De-a lungul timpului, preocupările în domeniu s-au diversificat, aria tematică s-a extins, au apărut noi centre de cercetare. Unul dintre aceste noi centre este CIERL (Centre Interdisciplinaire d’Etude des Religions et de la Laicité), care se adresează celor interesaţi de ştiinţele religioase şi libera gîndire; este un loc al cercetării fundamentale şi aplicate care privilegiază studiile academice şi nu apologetica fenomenului religios. În această manieră, CIERL integrează în în domeniul studiului religiei diversele forme de gîndire liberă şi francmasoneria. CIERL grupează ansamblul cercetărilor în domeniul politeismelor antice, istoriei creştinismului, istoriei, gîndirii şi civilizaţiei iudaice, istoriei, gîndirii şi civilizaţiei islamice, laicităţii, raţionalităţii şi francmasoneriei, totul într-o perspectivă transdisciplinară. În cadrul CIERL funcţionează şi Le Groupe de Recherches et d’Etudes sur les Mouvements

Maçonniques et Esotériques (GREMME), grup de cercetare interdisciplinară consacrat studiului ştiinţific al curentelor masonice şi esoterice moderne şi contemporane. Asistăm la un avînt al istoriei religiilor şi al ştiinţelor religioase, care însoţesc evoluţia multiculturală a societăţilor occidentale, dublat de aprofundarea filosofică a paradigmei hermeneutice care a readus interpretarea în inima procesului de înţelegere a textelor şi imaginilor. În acest cadru, practicile şi documentele esoterice care domină perioade ale istoriei, de la neoplatonism pînă în zilele noastre, stimulează noi cercetări epistemologice de prim-plan care caută să explice practicile esoterice în funcţie de percepţia şi imaginaţia simbolice ale epocii studiate. O recentă apariţie editorială este în măsură să dea seamă de amploarea cercetărilor, de convergenţele şi perspectivele epistemologice pe care le pun în operă cele două instituţii amintite:  E. Granjon, G. Balzano, B. Decharneux, F. Nobilio, O. Santamaria…

Ochiul naturii va deveni ochiul omului; Paracelsus obişnuia să spună că nu este apostol, ci că este filosof, deci nu se plasa pe planul cunoaşterii supranaturale, filosofia sa fiind o ştiinţă a naturii.

O istorie a hermetismului german care nu ar începe prin a prezenta gîndirea polimorfă a lui Paracelsus este de neconceput. Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim, cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541), a fost medic, magician şi alchimist, dar a fost considerat şi şarlatan, creator al faimosului homunculus, deşi el nu a avut niciodată pretenţia că ar fi fabricat un om artificial, un precursor al Golemului. A avut o viaţă aventuroasă, a fost medic, a fost profesor la Universitatea din Basel, de unde a fost dat afară datorită comportamentului ireverenţios faţă de maeştrii săi, a parcurs  Europa de la un capăt la altul, era de găsit, în calitate de chirurg, pe cîmpurile de luptă alături de veneţieni sau de Francisc I, sau împotriva lui Carol al V-lea. În periplurile sale nesfîrşite avea să întîlnească, la Strasbourg, una din figurile ilustre al Renaşterii: Erasm din Roterdam. Viaţa dezordonată şi un anume vagabondaj, alura pitorească, furiile greu stăpînite, curajul ideilor i-au adus laude ditirambice dar şi o sumedenie de injurii, încît nu e de mirare că influenţa sa a fost cu preponderenţă… postumă! Posteritatea

avea să-i recunoască geniul filosofic, talentul de scriitor, remarcabilele intuiţii medico-ştiinţifice, originalitatea experimentelor sale. În acest context este de înţeles că singura editură din România cu adevărat preocupată de constituirea unei biblioteci dedicată Tradiţiei, am numit aici Editura Herald, a început acum cîţiva ani să traducă din cărţile lui Paracelsus; au apărut Ars alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică şi Opus Paramirum. Principiile artei medicale, ambele în colecţia Quinta essentia. De curînd a apărut Misterele supreme ale Naturii. Despre tainele alchimiei; Despre filosofia ocultă; Archidoxele magiei. Cuvînt înainte, note, postfaţă şi anexe: Mihai Vârjejaru; traducere şi îngrijire ediţie: Monica Medeleanu; colecţia Quinta essentia, 2011, 222 p. Paracelsus nu a scris niciodată o lucrare cu titlul Misterele supreme ale Naturii, dar întreaga sa operă, care nu se impune prin numărul cărţilor, ci prin…

De mai bine de două decenii, Patrick Négrier nu a încetat în studiile şi cărţile sale să adauge noi elemente, noi piese pasionantului dosar al Tradiţiei, poate ultima redută în calea valului nimicitor al modernităţii, ultima şansă a umanităţii să se salveze de la moarte urmînd fascinantul fir care leagă între ele corespondenţe culturale, literare, religioase, filosofice, dincolo de spaţii geografice, dincolo de timp.

Patrick Négrier este autorul a numeroase cărţi de studii şi eseuri pe diverse teme, dar toate subsumate noţiunii de Tradiţie; în ultimii ani am prezentat unele din cărţile sale, printre care: La Pensée maçonnique du XIV au XX siècle, 1998; La Tradition initiatique, 2001; La Bible et l’Egypte, 2002; L’Eclectisme maçonnique, 2003; Temple de Salomon et diagrames symboliques, 2004; La Tulip. Histoire du rite du Mot de maçon de 1637 à 1730, 2005; Gurdjieff, maitre spirituel. Introduction critique à l’oeuvre de Gurdjieff, 2005; Art Royal et Regularité dans la tradition de 1723-1730, 2009. La începutul lunii trecute a apărut o nouă carte semnată de filosoful Patrick Negrier: Les ziggurates et la Bible, Groslay, Editions Ivoire-Clair, coll. Lumière sur..., 2011, 152 p. De mai bine de două decenii, Patrick Négrier nu a încetat în studiile şi cărţile sale să adauge noi elemente, noi piese pasionantului dosar al Tradiţiei, poate ultima redută în calea valului nimicitor al modernităţii, ultima şansă a umanităţii să se salveze de la moarte urmînd fascinantul fir care leagă între ele corespondenţe culturale,

literare, religioase, filosofice, dincolo de spaţii geografice, dincolo de timp. A ales acum o inedită „corespondenţă” între zigurat şi Biblie. Ziguratele desemnează monumente sacre specifice antichităţii mesopotamiene şi elamite; astăzi mai pot fi admirate astfel de monumente în Irak şi Iran, particularitatea lor fiind construcţia în trepte. André Parrot, unul din arheologii Orientului mijlociu traduce zigurat prin „turn cu etaje”, amintind celebrul zigurat de la Ur, una din capitatele sudului mesopotamian. Dar studiul lui Négrier nu este nici unul arhitectural, cu atît mai puţin unul de arheologie, ci o încercare de  a descifra simbolismul spiritual şi moral al ziguratului. Pentru aceasta este necesară o atentă observare a modelului cosmologic al acestor monumente: capela din vîrful ziguratului corespunde cerului, etajele corespunzînd pămîntului, iar porţile infernului situate la baza ziguratului corespund atît cerului, cît şi pămîntului. De la corespondenţele simbolice între cosmos şi zigurat, Patrick Négrier ne…

Mitul lui Osiris este unul al drumului către Lumină, al accederii la Cunoaştere, al triumfului Vieţii asupra morţii, al armoniei părţilor într-un Tot.

Osiris este cel mai cunoscut dintre zeii vechiului Egipt, iar legenda lui Isis şi a lui Osiris este una care a înfruntat vremurile, dăinuind fără să-şi fi pierdut savoarea iniţială şi nu mai puţin iniţiatică. Numele de Osiris a fost tradus ca „loc al creaţiei”, „bucurie a ochilor mei”, „fiinţă regenerată perpetuu”. După toate tradiţiile, el era un Rege legendar, celebru prin vigoarea şi dreptatea cu care guverna Egiptul, cel care i-a învăţat pe locuitorii văii Nilului să-şi cultive pămînturile şi să îngrijească viile; nu întîmplător, era glorificat în imnurile vechilor egipteni: „Tu eşti Nilul, zeii şi oamenii trăiesc prin inundaţiile tale”, „Tu eşti tată şi mamă a oamenilor, ei trăiesc prin respiraţia ta şi mănîncă din carnea trupului tău”. Trădat şi asasinat de Seth, fratele său, Osiris este înviat de soţia sa, regina Isis. Acesta este într-o formă simplificată mitul central al gîndirii egiptene, referinţă majoră a esoterismului iniţierii în misterele divine. Cunoscutul egiptolog Christian Jacq, unind cu măiestrie competenţele de cercetător cu talentul literar, oferă o frumoasă interpretare a mitului: La Légende d’Isis et d’Osiris, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Voir l’essentiel”, 2010, 96 p. Acest

mit, care în adevăr este mitul lui Isis şi al lui Osiris, cei doi fiind un cuplu model al instituţiei regale, garant al stabilităţii şi armoniei, permitea iniţiaţilor să înţeleagă misterul suprem: triumful vieţii asupra morţii. Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaştere care ducea către lumină. Texte ale înţelepciunii egiptene, datînd de mai bine de patru milenii, cum ar fi Textele piramidelor, Cartea morţilor sau Textele sarcofagelor, sînt cele care conturează mitul lui Isis şi al lui Osiris; acestor texte avea să li se adauge unul aparţinînd lui Plutarh, Isis şi Osiris, el însuşi iniţiat în misterele vechi egiptene. Un ecou al legendei lui Isis şi a lui Osiris este şi opera Flautul fermecat a lui Mozart, compusă într-o epocă de efervescenţă a căutărilor de a cunoaşte şi…

André Kervella precizează că aşa cum a studiat personalitatea lui André-Michel de Ramsay, în care a văzut un personaj major al istoriei francmasoneriei, aşa va face şi cu Etienne Morin, care, asemenea predecesorului, nu a fost nici un decident nici un creator de ritualuri

Astăzi în lume sînt practicate mai multe rituri masonice; de departe, cel mai cunoscut şi mai răspîndit este Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. A apărut instituţional la începutul secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii, răspîndindu-se repede în lojile masonice din Europa. Începuturile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat ascund încă multe nedumeriri; nu puţini vor fi căzut în capcană şi vor fi crezut că Ritul are rădăcini în Scoţia, cînd astăzi se ştie că denumirea de scoţian a fost aleasă pentru a sublinia o anumită...vechime; de altfel, Robert Strathern Lindsay, Mare Secretar General al Supremului Consiliu al Scoţiei, scria, în 1957, că „Scoţia nu este leagănul nici al Gradelor Ritului, nici al Ritului ca sistem”; ritul s-a constituit în forma ritului de perfecţie, cuprinzînd 25 de grade, în deceniile 4-6 ale secolului al XVIII-lea, în lojile franceze, la puţină vreme după constituirea masoneriei speculative (24 iunie 1717), a ajuns în teritoriile franceze de peste mări, apoi în Statele Unite ale Americii, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea să fie re-adoptat în Franţa, iar apoi să fie îmbrăţişat de masonii de pe vechiul continent;

cel care a avut Patenta (astăzi pierdută, pe care puţini au văzut-o) a fost masonul francez Etienne Morin, considerat încă de mulţi masoni americani drept „Patriarhul Ritului Scoţian”. Iată, aşadar, cîteva subiecte care încă mai caută un răspuns; este ceea ce şi-a propus André Kervella în cartea  Rite Ecossais Ancien et Accepté. L’effet Morin. Prestige d’un homme, genèse d’un système, Groslay, Editions Ivoire-Clair, 2010, 354 p. André Kervella este un nume binecunoscut în rîndul specialiştilor în istoria masoneriei; dintre cărţile sale amintim: Aux origines de la Franc-maçonnerie française (1689-1750), exilés britanniques et gentilshommes bretons, 1996; La Maçonnerie écossaise dans la France de l’Ancien régime. Les années obscures (1720-1755), 1999; La Passion écossaise, 2002; Réseaux maçonniques et mondains au siècle des Lumières,2008; Le Chevalier Ramsay, une fierté écossaise, 2009; Le Mystère de la Rose Blanche. Franc-maçons…

Cele două recente cărţi despre mitul lui Hiram şi transpunerea sa masonică deschid noi orizonturi de căutare într-un univers în care istoria şi legenda încă se împletesc.

De-a lungul ultimelor trei secole, de cînd masoneria speculativă a devenit o prezenţă în lumea guvernată de simboluri, mulţi istorici şi specialişti în ritualurile masonice se vor fi întrebat pentru ce masoneria l-a ales pe Hiram ca principal erou al mitului său fondator. Lectura literală a textelor biblice poate duce întrebarea mai departe: pentru ce un personaj aparent secundar, fără calităţi iniţiatice deosebite, doar un bun artizan, un făurar care a realizat decoraţiuni pentru Templul de la Ierusalim să fi reţinut atenţia părinţilor fondatori ai masoneriei? Poate fi ceva ascuns în spatele textelor sacre care îi amintesc numele? Un părinte al Bisericii, Origen, spunea că un text sacru putea avea 77 de grade de lectură diferite, lăsînd loc să credem că puteau fi mai multe. Cabaliştii s-au mulţumit cu patru niveluri ale lecturii: literal, moral, alegoric şi secret, cel spre care putem tinde, dar pe care nu-l vom atinge niciodată. Şi Dante vorbea despre patru sensuri în înţelegerea unei opere: literal, alegoric, moral şi anagogic sau suprasensul, semnificaţia spirituală a scrierii; şi astăzi iluştri cărturari caută să dea noi sensuri celebrei

sale scrieri Divina Comedie. Să revenim la cuvinte, la sensul lor şi la etimologie pentru a înţelege alegerea făcută de fondatorii masoneriei. În Biblie sînt menţionate două personaje purtînd acelaşi nume - Hiram. În Cartea regilor III este amintit Hiram, rege al Tyrului care fusese prieten cu David, tatăl lui Solomon, cel care i-a promis tînărului rege că îi va îndeplini dorinţa şi îi va trimite lemn de cedru şi chiparos pentru ridicarea Templului. În Cartea regilor este amintit şi meşterul Hiram din Tyr : "Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă. Şi a venit la regele Solomon şi a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stîlpi de aramă.…

Cartea lui Ragon aminteşte, păstrînd proporţiile, ceea ce spunea Agrippa despre filosofia ocultă: „virtuţile magiei, astrologiei şi alchimiei sunt lucruri false şi înşelătoare, atunci când sunt înţelese à la lettre; că trebuie să căutăm sensul mistic, sens pe care niciunul dintre maeştri nu l-a dezvoltat încă”. Să nu ne temem să căutăm!

Mijlocul veacului al XIX-lea a fost, din perspectiva studiilor asupra esoterismului, unul al avîntului, al dorinţei de a cunoaşte şi descifra „taine”, de a redescoperi comori ale unei lumi uitate cu bună ştiinţă.Esoterismul a fost supus de-a lungul vremii represiunii, denigrării şi denaturării; au făcut-o autorităţile politice şi religioase, din dorinţa de a nu lăsa să se răspîndească doctrine care ar fi îndreptat gîndurile oamenilor către alte orizonturi, l-au denigrat cei care neavînd acces la textele originale preluau idei contrafăcute, evident răuvoitoare, l-au denaturat intelectualii care nu împărtăşeau ideile vehiculate de alte curente decît cele dragi lor! Pretutindeni şi totdeauna a existat un curent de gîndire şi de existenţă care vedea lumea altfel, ca un Mister, ca un vîrtej de forţe spirituale: acesta este esoterismul. Să ne mai întrebăm, asemenea doamnei Marie-Madelaine Davy, „Cui îi este frică de esoterism?” Avîntul studiilor despre esoterism la mijlocul veacului al XIX-lea are şi o explicaţie istorică, aşa cum avusese, al rîndul său, interesul pentru acelaşi curent în plină Renaştere florentină. În Renaştere, după o lungă, nu noapte a evului mediu, cum greşit s-a considerat, ci perioadă în

care în Europa apuseană curentele esoterice erau incipiente, descoperirea unor manuscrise conţinînd scrieri atribuite lui Hermes Trismegistos avea să trezească interesul umaniştilor florentini pentru hermetism. Redescoperirea esoterismului în secolul al XIX-lea urmează iluminismului, scientismului şi raţionalismului care fie negau interpretările pe care le avansa esoterismul, fie încercau să explice cu mijloace ştiinţifice datele esoterismului. Curentele de gîndire amintite refuzau să accepte că aşa cum există o formă de gîndire filosofică, una ştiinţifică, o formă de gîndire teologică, la fel există una esoterică. Unul dintre promotorii redescoperirii frumuseţii gîndirii esoterice, la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, al ritului Misraim, al Ordinului Templului de Fabre-Palapart, fondator al lojii Les Vrais Amis, care a cunoscut o anumită celebritate după ce a luat numele de Les Trinosophes. A…

Personaj controversat, disputat, adulat sau etern condamnat, Marchizul de Sade a trăit într-o epocă a convulsiilor politice şi sociale, într-o epocă în care masoneria însăşi, cu toate originile care păreau că îi asigură stabilitatea, trecea de la starea religioasă iniţială la starea politică şi laică, în care societatea lăsa Vechiul Regim absolutist şi feudal pentru o Republică egalitară, cel puţin în principii

Donatien Alphonse François de Sade (1740-1814), mai cunoscut sub numele de Marchizul de Sade, a fost una dintre personalităţile controversate ale Iluminismului, scriitor şi filosof ale cărui scrieri marcate de un excesiv libertinaj, dar şi de respingerea oricărui dogmatism, de nesupunerea în faţa niciunei autorităţi au fost uitate un secol şi jumătate pînă cînd critica luminată (Gilbert Lely, Georges Bataille, Maurice Blanchot, Pierre Klossowski, Roland Barthes) a ridicat vălul dezvăluind un scriitor talentat, un filosof ale cărui idei nu pot fi respinse înainte de a le cunoaşte, doar pentru cîteva scrieri care au inflamat moravurile vremii sale. Născut la Paris, în 1740, vlăstar al unei vechi şi puternice familii nobiliare provensale, Donatien Alphonse era fiul lui Jean-Baptiste, conte de Sade, diplomat şi militar; tînărul Donatien a intrat la Colegiul iezuit Louis-le-Grand pe care l-a părăsit în favoarea carierei militare, luînd parte la Războiul de Şapte Ani, fiind demobilizat în 1763, an în care este arestat prima dată, din ordinul regelui, pentru "destrăbălare excesivă"; trecuseră patru luni de la ... căsătorie! De altfel, şi tatăl său fusese un libertin care îşi

agrementase viaţa cu numeroase amante; să amintim că ţinut la Londra de treburi diplomaticeşti, tatăl marchizului l-a încredinţat pe fiul său unchiului patern, abatele de Sade, "un ilustru libertin în toate sensurile termenului, care îi va asigura o formare puţin convenţională", spun biografii. Relaţiile extraconjugale ale Marchizului se vor succeda într-un ritm vioi, preferate fiind actriţele şi dansatoarele, dar nu vor lipsi nici prostituatele devenite cunoscute fie pentru abundenta flagelare la care au fost supuse, fie pentru că le-au fost administrate afrodisiace în exces! Cînd era anchetat de poliţie era nedumerit ca un om de rangul său să fie acuzat pentru "păcate uşoare" comise cu fete din popor. Scandalurile cu prostituate, practicile orgiastice bisexuale, scrierile de extremă violenţă pornografică (cel puţin în epocă!) i-au adus şi ani lungi de condamnare la închisoare: la Charenton, Pierre-Encise, Miolans, Bastilia sau Vincennes, Marchizul…

Recent doi autori francezi, doi masoni, o femeie şi un bărbat (Monique Amiot şi Xavier Tacchella), întrucît ordinul masonic în care lucrează este unul mixt, au publicat o trilogie despre Ritul Operativ al lui Solomon

Francmasoneria cunoaşte mai multe rituri şi dacă este să dăm crezare unei butade fiecare practicant al unui rit consideră că ritul în care lucrează este cel mai frumos. Unii se mîndresc cu numărul de practicanţi răspîndiţi în obedienţele de pe mapamond, alţii îşi arogă vechimea de cînd este practicat ritul, alţii socotesc învăţăturile transmise de un rit prin...presupusa influenţă a membrilor acelui rit în viaţa socială şi politică, nu puţini fiind cei care socotesc importanţa ritului după numărul gradelor, de aici o nesfîrşită confuzie în rîndul celor care prin varii mijloace au dobîndit supremul grad (vor fi ştiind ei vreodată care este acesta?) şi care încă-şi trăiesc dezamăgirea de a nu fi părtaşi la aflarea...marilor secrete ale lumii de la fondarea ei pînă în zilele noastre. De altfel, este uşor de văzut că în funcţie de elementele care i-au adus pe masoni în lojă s-a creat o falie care se adînceşte între cei care ţintesc varii privilegii şi cei pentru care Cunoaşterea este adevăratul privilegiu! Astăzi sînt cunoscute şi practicate în masonerie Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Ritul Scoţian Rectificat, Ritul Francez Modern, Ritul

Francez Tradiţional, Ritul Scoţian Standard, Ritul York, Ritul Memphis-Misraim, Ritul Emulation, Ritul Ioanit, Ritul Operativ al lui Solomon. Acesta din urmă este cu siguranţă cel mai nou, fiind practicat în cadrul Marii Loji l'Ordre Initiatique Traditionnel de l'Art Royal. Inutil să amintim că fiecare rit crede că este mai aproape de Tradiţie, de profunzimea esoterică şi că este mai în măsură decît altul/altele să asigure progresul individual pe calea perfecţiunii! Recent doi autori francezi, doi masoni, o femeie şi un bărbat (Monique Amiot şi Xavier Tacchella), întrucît ordinul masonic în care lucrează este unul mixt, au publicat o trilogie despre Ritul Operativ al lui Solomon: Le Rite Opérativ de Salomon; 1. Apprenti, des Tenèbres à la Lumière; 2. Companion, du speculatif à l'operatif; 3. Maître, de la Mort à la Vie; Paris, Editions Maison de Vie,…

Bruno Pinchard (n. 1955, la Le Havre) a studiat la Ecole Normale Superieure de Paris şi la Scuola Normale Superiore de Pisa; i-a avut ca profesori pe Levinas, Derrida, Louis Marin şi Eugenio Garin.

A fost cercetător la CNRS, apoi profesor la Centre d'etudes superieures de la Renaissance; în prezent este profesor de filosofia Renaşterii şi a Epocii Clasice la Universitatea din Lyon şi director al Şcolii doctorale de filosofie din regiunea Rhone-Alpes. De tînăr s-a consacrat studierii gîndirii umaniste, cu precădere celei italiene, de la Dante la Vico. Astăzi caută să definească practicile umaniste ale memoriei şi ale gîndirii care rezistă atît cinismului anti-umanismului, cît şi reconcilierilor pripite ale spiritualismului. De aici decurge ceea ce se numeşte o "Filosofie în exces", care caută cuvintele de ordine succcesive care reordonează biblioteca occidentală în jurul unui cuvînt care ar putea să-i servească drept centru. Această căutare a Cuvîntului pierdut este principiul experienţei sale iniţiatice. Dintre cărţile sale amintim: Métaphysique et sémantique. Autour de Cajétan, Vrin, 1987; Savonarole. La fonction de la poésie, L'Age de l'homme, 1989; La raison dédoublée: La fabbrica della mente, Aubier, 1992; Vico. De l'antique sagesse de l'Italie, Flammarion, 1993; Le Bucher de Beatrice, Aubier, 1996; Meditations mythologiques, Les Empecheurs de penser en rond, 2002, (trad. în limba română, Editura Dacia, 2010); Recherches

métaphysiques, Nihon University Press, 2009; Philosophie à outrance, cinq essais de métaphysique contemporaine, EME, 2010. ­Nevăzutul nu  vrea să apară în această viaţă Bogdan Mihai MANDACHE: - Domnule profesor, în studiile şi cărţile Dvs. amintiţi deseori căutările esoterismului în a găsi tainele lumii. Esoterismul este constitutiv culturii? De ce atît de multe şi atît de dificile căi de acces? Bruno PINCHARD: - Cultura umană este în serviciul posibilităţilor deschise de limbile vorbite de oameni. Nici o limbă nu poate să se reducă la gramatica sa şi să rămînă prizonieră într-un sistem de semnificaţii închis. Profunzimea istorică şi analogică a limbilor multiplică la infinit reţeaua de semnificaţii implicată de fiecare enunţ. Limba produce astfel un esoterism natural şi spontan pe care preoţii, poeţii, magii au pus totdeauna stăpînire pentru a încerca să acceadă la o lume nevăzută. Astfel, căile sînt…