În toamna anului 1795, în revista literară „Die Horen”, condusă de Friedrich Schiller, Goethe publica nuvela Das MarchenBasmul; era ultima nuvelă dintr-o serie de şase căreia Goethe îi dăduse numele generic de Unterhaltungen deutscher AusgewandertenConvorbiri ale unor emigranţi germani, 1794-1795. Într-un peisaj literar dominat de roman, genul scurt părea mai curînd un experiment, iar în cazul lui Goethe chiar era un experiment. Deşi cu mult mai puţin cunoscut, în cercurile largi, decît alte scrieri ale lui Goethe, cum ar fi: Anii de ucenicie al lui Wilhelm Meister, Afinităţile elective, Suferinţele tînărului Werther sau Faust, Basmul s-a bucurat de o bună primire încă de la publicarea sa şi a stîrnit un val de interes privitor la lumea naivă, fabuloasă, plină de simboluri şi semnificaţii, care era descrisă de scriitorul german.

Încă de la apariţie, ilustre personalităţi ale culturii germane au elogiat Basmul lui Goethe; astfel, Wilhelm von Humboldt îi scria lui Schiller: „Nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul.” La rîndul său, Schiller îi scria lui Goethe: „Basmul e plin de culoare, destul de uşor de citit şi găsesc că ideea conlucrării tuturor forţelor şi raportul lor de interdependenţă, idee pe care aţi relevat-o odată, este realizată cît se poate de bine.” La scurt timp după publicare, A. W. Schlegel, într-o recenzie publicată în „Allgemeine Jenaer Literatur-Zeitung”, scria despre fantezia care a generat „cel mai frumos basm, căzut vreodată din cerul ei [al fanteziei] pe pămîntul sterp. Pare să se fi trezit la viaţă întrega ei tinereţe şi voie bună. Dar pe cît de vii şi colorate îi sînt tablourile, pe atît de echilibrată este totuşi în atitudine. Un şir de scene încîntătoare ne farmecă (…) Şi aproape că nu mai e necesar să relevăm că nicăieri nu-i vreun amănunt de prisos în descrieri, nici un balast în limbă…”.  Thomas Carlyle, care a tradus în engleză Basmul, considera minunatul basm „un adevărat univers al fanteziei, bogat în semnificaţii”. Încîntat că nuvela sa a avut succes în Anglia, Goethe îi scria lui Carlyle: „Este o creaţie artistică care nu mi-ar reuşi a doua oară. O fantezie ţinută în frîu cere impetuos raţiunii să tragă un folos organizat şi impune stringenţă logică.” Humboldt cerea ca Basmul să fie interpretat simbolic, nu alegoric, dar descifrarea sensurilor profunde ale nuvelei întîrzia să se producă, Goethe rămînînd de neclintit în faţa rugăminţilor de a oferi o cheie de lectură; misterul era amplificat şi de o notă din jurnalul lui Friedrich Wilhelm Riemer: „Cu ocazia unei prevestiri din Apocalips, pe care oamenii o pun astăzi în legătură cu Napoleon, Goethe s-a exprimat că basmul său i se pare asemănător cu revelaţia Sfîntului Ioan. Schubert îl interpretase într-un fel, alţii altfel. Fiecare simte că în el se ascunde ceva, nimeni nu ştie ce anume”.

Unele dintre interpretările Basmului au pornit de la elemente identificate în corespondenţa dintre Schiller şi Goethe, şi duceau cu precădere către ideea că în basmul lui Goethe sînt aluzii la Revoluţia Franceză. Nu puţini au fost interpreţii care au căutat sensul simbolurilor (apa, pămîntul, aurul, luminile, templul, uriaşul, şarpele, Floarea-de-Crin) încercînd să descifreze aici concepţia lui Goethe despre cunoaştere, drumul omului de la pămîntesc la spiritual, la transcendent. Obenhauer considera că „omul stă în centrul enigmei (…) şi imaginile Basmului converg spre conceptul unei evoluţii umane perfecte”. Un alt exeget, Emrich, insistă asupra valorii simbolice a dragostei, cea care formează, fiind astfel deasupra înţelepciunii, forţei şi aparenţei, căci „în Basm este redat un întreg proces de devenire, de metamorfozare a lumii pînă la atingerea unei împărăţii milenare a păcii”. Au fost şi exegeţi care au pus în lumină jocul imaginilor pe care îl crează Goethe, amintind Teoria culorilor: „În Basm, scrie Hofmannsthal, elementele existenţei sînt alăturate ca într-un joc graţios dar plin de semnificaţie, iar din imagini poetice şi referiri la viaţă se creează o muzică interioară de un farmec inedit.(…) De-ar fi o operă, Basmul ar fi poate cea mai desăvîrşită din cîte s-au conceput; căci este naiv şi saturat de semnificaţii, plin de viaţă şi adîncime, încîntă simţurile, incită fantezia şi mişcă sufletul. Şi ca un zvon de clopoţei răsună în el armonia tuturor fiinţelor pămîntene”. Scriitorul nu avea să dezvăluie secretul acestei creaţii, cum nu a făcut-o nici în alte cazuri; îi spusese lui Riemer că dacă s-ar găsi o sută de oameni care să poată să-l înţeleagă corect, l-ar explica.

Pentru înţelegerea Basmului sînt necesari cîţiva paşi care pot aşeza „interpretul” pe una din căile care l-ar putea apropia de sensurile intuite şi puse în operă de Goethe. Printre sursele care ar fi putut inspira povestea scrisă de Goethe trebuie amintite rozicrucianismul şi marele curent al teosofiei germane, începînd cu Paracelsus şi Cornelius Agrippa von Netesheim, continuînd cu Jakob Bohme, Friedrich Christoph Oetinger, Nicolas Louis Zinzendorf sau Franz von Baader. Apartenenţa lui Goethe la vastul curent teosofic, aderarea la ordinul masonic, în loja Amalia zu den drei Rosen din Weimar, prezenţa sa în Stricta Observanţă, iar mai tîrziu în Illuminaten, pot sugera cîteva căi de apropiere de profunzimea semnificaţiilor Basmului. Evident această bijuterie literară nu poate fi citită doar în cheie masonică sau alchimică; ele nu pot fi ocolite, dar cadrul trebuie mult extins. Iar acest cadru este configurat de vasta operă goethiană, de înlănţuirea gîndurilor din marile sale scrieri. Doar aşa ne vom apropia de ceea de ceea ce îi spunea Goethe lui Eckermann: spirit al cunoaşterii, omul îşi înalţă privirea către cer ştiind că este un cetăţean al unui program spiritual.

Înainte de a aminti frumoasa poveste a şarpelui verde şi a Florii-de-Crin, să amintim că estetica lui Goethe este esenţialmente una a artelor frumoase; poezia nu era o practică în măsură să edifice o teorie, aşa încît artele frumoase au devenit terenul predilect al teoretizărilor lui Goethe. Ar putea apărea imediat întrebarea ce legătură are teoria goetheană a artelor frumoase cu Basmul; are importanţă în măsura în care cititorul va observa accentul pus de Goethe pe imagine. De aceea nimeni nu va fi surprins să constate că preocupările lui Goethe în domeniul reflecţiei estetice nu captează interesul pentru ceea ce ne propune privitor la o pictură anume sau la vreo sculptură, ci pentru că reflecţia estetică are ca finalitate să răspundă unor preocupări literare. Speculaţia asupra artelor plastice se înscrie într-o evoluţie care nu este nici cea a unui pictor nici a unui sculptor, nici a unui istoric al artei. Pierre Deghaye, unul dintre cei mai buni cunoscători ai hermetismului german de la Paracelsus la C.G. Jung, crede că pasiunea lui Goethe pentru artele frumoase are un sens mult mai profund şi că el trebuie căutat şi pe planul expresiei literare. Pierre Deghaye propune şi o comparaţie cu alchimia, cu practica chimistului/alchimistului în faţa athanorului: dacă nu urmărea producerea aurului real, practica sa este una serioasă, avînd un ţel spiritual. În acest caz opusul alchimic este un demers spiritual, iar personajul pe care îl întruchipează alchimistul este unul aflat într-o perepetuă căutare mistică. Înţelepţii spagirişti nu au separat niciodată idealul şi practica, dar nouă ne scapă aceste lucruri atît timp cît nu putem pătrunde psihologia lui artifex.

Preocupările estetice ale lui Goethe se înrudesc cu demersul spiritual al alchimistului? Cu siguranţă, da! Teologia imaginii joacă un rol esenţial în mistica creştină şi contribuie la transpunerea categoriilor religioase în termeni estetici. A nu se înţelege că atribuim lui Goethe preocupări în domeniul misticii, dar epoca sa era marcată intelectual de curentul teosofic amintit, iar transpunerea categoriilor religioase în termeni estetici era o formă a „secularizării”. Suferinţele tînărului Werther, Călătorie în Italia sau corespondenţa cu Winckelmann dau seamă de aceste preocupări ale lui Goethe; estetica sa se hrăneşte din teosofie, din mistică, fără a face din Goethe un mistic creştin. Unul din termenii predilecţi ai misticilor este a doua naştere, termen pe care Goethe  îl va relua în mai multe rînduri, sigur nu ca într-un tratat de teologie mistică, ci pe un plan care îngăduie această echivalenţă. El vorbeşte în mai multe rînduri de o schimbare profundă, de metanoia, de catharsis, de regenerare, folosind termeni specifici contemplativilor. Una din revelaţiile care i se dezvăluie în călătoria sa în Italia este cea a corpului uman şi a feţei, despre care vorbeşte ca de un mister sacru; strălucirea capodoperelor văzute în Italia nu îl orbeşte, ci îl aşază pe calea adevăratei cunoaşteri, a contemplaţiei. Concepţia fundamentală a înţelepciunii la Goethe se înrudeşte cu cea a misticilor, care consideră Divinitatea drept transcendentul absolut, lumina inaccesibilă, Déité la Meister Eckhart, Ungrund la Jakob Bohme, En-Sof la cabalişti. Goethe foloseşte adesori termenul natura pentru Dumnezeu, dar această natură trimite la Înţelepciunea omniprezentă, Fiică a lui Dumnezeu al misticilor. Înlăuntrul fiinţei, Înţelepciunea transcende interioritatea. „În măsura propriului geniu, Goethe a avut sentimentul cvasi-religios al acestei imensităţi mistice pe care o numeşte insondabil: das Unerforschliche. Dacă-şi interzice să scruteze profunzimile, o face pentru că are perfecta conştiinţă a transcendenţei sale”, scrie Pierre Deghaye.

Basmul lui Goethe a fost tradus în limba română de Sevilla Răducanu şi a apărut în volumul Goethe, Opere, vol. 5, Proză, Editura Univers, 1987. În alte limbi a fost tradus păstrînd titlul dat de Goethe, un titlu simplu care ascunde o bogăţie de simboluri. În limba franceză este mai cunoscut sub numele de Şarpele verde/Le Serpent vert; primul care a optat pentru acest titlu şi a oferit o primă traducere însoţită de comentarii a fost Oswald Wirth, în 1922; a urmat Rudolf Steiner care în comentariile sale la basmul lui Goethe scria despre Şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin; o altă traducere, tot sub acest titlu, Le Conte (Le Serpent vert) apare în 1980 sub semnătura lui Chantal Nessler, autoare a unei teze de doctorat despre Basmul lui Goethe. De curînd, Jean-Patrick Dubrun a propus o nouă traducere a Basmului, însoţită de comentarii: Le Serpent vert. Conte initiatique, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Voir l’essentiel”, 2010, 192 p.

„Pe malul fluviului larg”, acolo unde-şi avea coliba bătrînul luntraş, apar în toiul nopţii două „luminiţe rătăcitoare” care îi cer luntraşului să le treacă pe celălalt mal; ajunse acolo acestea îl răsplătesc pe luntraş cu mai multe monede de aur pe care bătrînul le refuză căci fluviul „nu poate suferi metalul ăsta”. Cere drept răsplată roade ale pămîntului, „trei căpăţîni de varză, trei anghinare şi trei cepe mari”, iar „aurul blestemat aducător de primejdii” este aruncat într-o prăpastie spre marea bucurie a şarpelui verde care se grăbeşte să le înghită devenind de „o transparenţă strălucitoare”, mergînd în propria lumină. „Luminiţile rătăcitoare”, înrudite „părelnic” cu şarpele verde, îi cer acestui să le conducă la frumoasa Floare-de-Crin, care însă se află de cealaltă parte a fluviului, de unde abia veniseră luminiţele. Trecerea fluviului era dificilă: luntraşul nu avea voie să le treacă pe celălalt mal, rămînînd să poată fi trecute de şarpe la prînz, ceea ce luminiţelor nu le era pe plac, sau seara duse pe malul celălalt de „umbra uriaşului”.

Devenit dintr-odată strălucitor, şarpele îşi satisface curiozitatea de a descoperi noi locuri; găsi o „mirifică boltă subterană” iar cu noua sa strălucire putu desluşi lucruri, obiecte altădată de nevăzut; întîlni mai întîi „statuia din aur curat a unui preacinstit rege”, care pe dată îl întrebă: „- Ce e mai minunat decît aurul?”, „-Lumina, Înîlţimea ta!”. Apoi întîlni o statuie înfăţişînd un rege de argint, o alta înfăţişînd un rege de bronz, iar la urmă o statuie făcută dintr-un aliaj din cele trei metale. Între timp, în sanctuar apăru un bătrîn purtînd o lampă care lumina întreg domul, care fu întrebat cîte taine cunoaşte; „Trei răspunse, bătrînul”, din care cea mai de seamă era „cea vădită tuturor”, dar care nu putea fi dezvăluită de vreme ce nu o cunoştea pe a patra, pe care şarpele i-o şopti la ureche: Sosit-a timpul, după care „bătrînul se cufundă spre soare-apune, iar şarpele spre soare-răsare”.

Şarpele se transformă într-un minunat pod care părea clădit din smarald, crisopras şi crisolit îmbinate cu o neasemuită măiestrie; pe acest pod vor trece tînărul prinţ şi bătrîna în drumul lor către Floarea-de-Crin, de la care aşteptau să împlinească mai multe minuni; li se alătură bătrînul cu lampa, slujitoarele Florii-de-Crin, cîţiva tineri în care se întrupaseră luminiţele rătăcitoare, toţi „cuprinşi de o linişte senină”. Cînd veni miezul nopţii, bătrînul privi către stele şi începu să cuvînte: „Sîntem aici laolaltă într-un ceas ferice, fiecare să-şi îndeplinească treaba, fiecare să-şi facă datoria şi fericirea tuturor va curma durerile risipite ici şi colo, după cum nefericirea obştească va mistui norocul fiecăruia.” Trecuţi din nou pe celălalt mal au admirat încă o dată podul, zidire strălucitoare a şarpelui, pentru a asista la jertfa şarpelui, care prin moarte redă viaţă tînărului prinţ, Floarea-de-Crin închizînd cercul atingînd cu mîna dreaptă tînărul iar cu stînga şarpele. Şarpele se desfăcu în „mii şi mii de nestemate scînteietoare” pe care bătrînul le aruncă în apă. Tot alaiul se îndreaptă către sanctuarul subteran care luneca miraculos prin adîncurile pămîntului înălţîndu-se ca Templu; aşezat între tînăr şi fecioară, bătrînul spuse: „Trei sînt mai marii pămîntului: înţelepciunea, aparenţa şi forţa”. Curînd mulţimea privea cu uimire şi veneraţie atît podul frumos arcuit peste fluviu, cît şi Templul în care tronau cei trei regi; „Şi pînă în ziua de astăzi podul e plin de călători iar templul este cel mai căutat de pe întreg pămîntul”. (va urma)

 

Citiți partea a II-a aici: Un Basm cu şapte peceţi (II)
Citiți partea a III-a aici: Un Basm cu şapte peceţi (III)