Christine Maillard este profesor de studii germanice la Universitatea din Strasbourg, profesor asociat la Universitatea din Oulu, Finlanda. Este director al Maison interuniversitaire des Sciences de l’Homme-Alsace.

Domeniile predilecte de cercetare sînt gîndirea lui Carl Gustav Jung studiată în cadrul istoriei cunoaşterii în Europa, cît şi relaţiile interculturale între Germania şi Asia în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este autoarea volumului L’Inde vue d’Europe. Histoire d’une rencontre (1750-1950), Editions Albin Michel, 2005. A editat Les Sept Sermons aux Morts, de C.G. Jung, Presses Universitaires de Nancy, 1993; Passeurs d’idees religieuses entre l’Inde et l’Europe, Presses Universitaires de Strasburg, 2009; Devenir l’autre. Experience et recit du changement de culture entre Japon et l’Occident, Editions Piquier, 2011; Recherches germaniques; Art, sciences et psychologie. Autour du Livre Rouge, Universite de Strasbourg, 2011. Este coordonatoarea traducerii franceze a Cărţii Roşii a lui C. G. Jung, Le Livre Rouge, Editions L’Iconoclaste, 2011. Eul-narator şi personaj Bogdan Mihai MANDACHE: - Care este locul Cărţii Roşii în ansamblul operei lui C.G. Jung? Christine MAILLARD: - Ceea ce este desemnat drept „Cartea Roşie” este un ansamblu de texte compus de Jung începînd cu 1914, bogat ilustrat, a cărui existenţă a intrigat mult timp atît cititorul operei psihologului, cît şi cercetătorul. Foarte diferit,

prin stilul său, de restul producţiei autorului, deopotrivă povestire de fragmente de viaţă, discurs vizionar şi operă poetică, această operă constituie ea însăşi un univers, o lume de imagini, de idei şi de cuvinte, concepută şi realizată începînd cu 1914 şi a cărei producţie a fost întreruptă în 1930, în momentul în care Jung începe studiul aprofundat al alchimiei. Pînă la publicarea, în 2009, a Cărţii Roşii în originalul german şi în traducerea engleză, singurul fragment accesibil a acestei părţi a producţiei lui Jung era textul celor Şapte învăţături către morţi (Septem Sermones ad Mortuos, 1916), difuzat de autor apoi reluat în volumul Erinnerungen, Traume, gedanken (Amintite, vise, g]nduri) în 1961. Comentariile pe care Jung însuşi le propune despre Cartea Roşie, în Amintiri, vise, gînduri, dar deopotrivă deja mai devreme în seminarul Analytical Psychology (1925), prezintă aceste texte ca reflexii doar ale…

Jean-Patrick Dubrun (n. 1952) a studiat economia şi limbi străine, specializîndu-se în limba germană la Goethe Institut din Munchen. Lucrează în domeniul asigurărilor. Este preocupat de tradiţia vechilor constructori şi de simbolurile prin care oamenii transmit adevărata cunoaştere spirituală.

Este autor al cărţii Qu’est-ce qu’un Aprenti Franc-Macon? (Editions Maison de Vie, 2010) şi a unei noi traduceri, însoţite de comentarii, a Basmului lui Goethe: Le Serpent vert. Conte initiatique, Editions Maison de Vie, 2010. Pregăteşte o nouă carte despre simbolismul celor doi sfinţi Ioan. Un imn al puterii vitale Bogdan Mihai MANDACHE: - Sînteţi autorul unei noi traduceri, cu ample note şi comentarii, a Basmului lui Goethe. De ce era necesară o nouă traducere? Jean-Patrick DUBRUN: - Das Marchen, literal Le Conte, adeseori numită Le Serpent Vert, a suscitat numeroase traduceri de la apariţia sa în 1795. Una dintre cele mai cunoscute în limba franceză, cea a lui Oswald Wirth, datează din 1922. Recitind-o am găsit că stilul reflecta epoca sa şi apărea puţin desuet, preţios în mod inutil uneori. Mai uimitor încă, deşi Wirth se lăuda că era hermetist, comentariile sale treceau complet de partea dimensiunii alchimice a basmului lui Goethe pentru a se concentra pe o interpretare umanistă, simpatică dar care mi se părea că trece pe lîngă esenţial. Lectura textului original al lui Goethe, de o stupefiantă frumuseţe, m-a

provocat să-l fac accesibil cititorului de astăzi, obişnuit cu un limbaj simplu şi direct, lipsit de înflorituri. Este vorba deci de a „moderniza” Basmul fără a trăda spiritul, exerciţiu cu atît mai dificil cu cît se cunoaşte rigoarea ştiinţifică pe care o aducea Goethe în construcţia şi redactarea operelor sale. Se cunoaşte adagiul: traduttore, traditore. În fapt, a traduce, înseamnă totdeauna a trăda puţin, căci cuvintele capătă sensuri diferite, după spaţiul în care se folosesc şi după epocă. Das Marchen este cu adevărat „în afara timpului” şi merită reactualizat din timp în timp, în aşa fel încît mesajul său, purtător al unei învăţături universale, să fie înţeles de noile generaţii. Cînd traduci, afirma Goethe, trebuie să atingi intraductibilul. Nu pretind că am ajuns aici, dar cel puţin am încercat, prin comentariile şi interpretările care sînt în continuarea…

În cartea lui Jung apar două tematici obsedante: posibilitatea şi limitele cunoaşterii, ideea unei cunoaşteri simbolice; fundamentele unei noi etici, „dincolo de bin e şi de rău”, în ruptură cu preceptele creştinismului. Prin perspectivele pe care le deschide, Cartea Roşie, „închisă” atîtea decenii, îşi arată astăzi întreaga sa actualitate.

La începutul lunii septembrie a apărut versiunea franceză a celebrei Cărţi Roşii a lui Carl Gustav Jung. Apariţia traducerii este însoţită de o serie de manifestări culturale menite să celebreze enigmatica operă a lui Jung, despre care se vorbea tot mai insistent în ultimii ani, în vreme ce manuscrisul odihnea într-un seif eleveţian La muzeul de arte orientale Guimet din Paris este expus între 7 septembrie şi 7 noiembrie 2011 manuscrisul lui Jung, care a mai fost expus publicului la New York, Los Angeles, Washington şi Zurich. În acest interval la Muzeul Guimet au loc conferinţe ale diverselor cercuri de studii jungiene, lansări de cărţi şi publicaţii dedicate operei marelui psihiatru elveţian. Să amintim că aproape simultan cu versiunea franceză, prestigioasa editură Trei a realizat traducerea în română a Cărţii Roşii. De curînd, sub egida Universităţii din Strasburg, a apărut numărul 8 al revistei Recherches germaniques: Art, sciences et psychologie. Autour du Livre Rouge de Carl Gustav Jung (1914-1930), 170 p., textes reunis par Christine Maillard. Profesor de literatură germană, Christine Maillard este director al

revistei Recherches germaniques, director al „Maison interuniversitaire des Sciences de l’Homme-Alsace”; este şi unul din autorii versiunii franceze a cărţii lui Jung. În primul studiu al volumului, Christine Maillard abordează Cartea Roşie ca document autobiografic şi ca document cultural. Scrisă în anii care au urmat rupturii de Freud, Cartea Roşie se înscrie prin teme şi forma discursului într-un ansamblu de tradiţii de istorie a spiritualităţii şi de curente mistice şi esoterice; autoarea studiului consideră că două referinţe intertextuale sînt evidente: Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche şi Al doilea Faust de Goethe. Cartea lui Jung este construită pe intertextualităţi plurale şi pe un joc cu texte, teme şi mituri. Este un document autobiografic, dar este o autobiografie spirituală, în care subiectul ţine seamă de o experienţă cu caracter mistic, de o relaţie stabilită cu planul divin. Dimensiunea de spiritualitate este prezentă în discursul despre divin, despre…

Speculaţiile asupra numerelor şi cunoaşterea calităţilor lor simbolice sînt aspecte marcante ale esoterismului din timpuri străvechi, primele mărturii scrise datînd din epoca Egiptului faraonic.

... ci toate le-ai rînduit cu măsură, cu număr şi cu cumpănăCartea Înţelepciunii lui Solomon 11, 20 Antică ni-e juneţea,Dulci umbre şi mat umăr,O, mîndră de fineţea Ce s-a născut din număr! Paul Valèry, Cîntarea coloanelor Speculaţiile asupra numerelor şi cunoaşterea calităţilor lor simbolice sînt aspecte marcante ale esoterismului din timpuri străvechi, primele mărturii scrise datînd din epoca Egiptului faraonic. În Textele Piramidelor, proba „socotitului pe degete” este un moment esenţial al iniţierii în misterele celeilalte lumi. În faţa luntraşului, călătorul trebuie să facă dovada cunoaşterii mitice a numerelor; astfel el se identifică cu puterile divine şi poate calcula preţul trecerii. Multe texte vechi ale Egiptului evocă o adevărată metafizică a numerelor pe care niciodată nu le confundă cu cifrele: „Eu sînt Unul care devine Doi; eu sînt Doi care devine Patru care devine Opt şi rămîne Unul”, scrie pe un sarcofag al unui preot al lui Amon, din a XXII-a dinastie. Multe din textele vechi egiptene sînt imnuri închinate simbolicii numerelor: Unul se întrupează în Faraon, Trei este sinonimul gîndirii, al pantheonului organizat în triade, Patru este manifestarea provenită din Unul, patru sînt primele forme ale

creaţiei, patru sînt coloanele care susţin cerul, patru sînt punctele cardinale, Şapte este simbol al plenitudinii, număr cu putere magică, şapte sînt camerele misterioase care permit accederea la lumina divină, Opt este numărul Ogdoadei, Nouă al Eneadei, iar Zece este sinteza. Esoterismul occidental datorează o bună parte a inspiraţiei sale figurii legendare a lui Pitagora, reformator religios, taumaturg, matematician şi filosof, care nu de puţine ori a fost asemănat unui şaman oriental. În viziunea adepţilor săi, Pitagora nu era om, ci avea o natură intermediară între cea divină şi cea umană. Se spune că fiind în drum spre Siria, Mnemarchos şi Pythais, părinţii lui Pitagora s-au adresat Pitiei care le-a spus că Pythais „va naşte un copil care îi va întrece în frumuseţe şi înţelepciune pe toţi cei care au existat vreodată şi…

Basmul lui Goethe rămîne o povestire misterioasă, o povestire iniţiatică aruncînd blestemul vanităţii asupra tuturor celor care pretind o interpretare exhaustivă! Este istoria/istorisirea unui mister. Iar misterul are partea sa de... inexprimabil!

Templul se afla sub munte, iar muntele se afla la vest; cum se va ridica din profunzimile pămîntului? Cum va ajunge pe malul estic al fluviului? Cînd clipa tainică s-a apropiat („sosit-a timpul!”), întreg cortegiul, mai puţin bătrînul luntraş şi şarpele, călăuziţi de bătrînul cu lampa, care le era ghid spiritual, se aflau în templul subteran: „pămîntul începu să se cutremure sub picioarele lor. (...) Se simţea cum întregul templu se legăna lin. (...) adîncurile pămîntului se deschideau în faţa sanctuarului care luneca uşor prin el. (...) Nu după mult timp li se păru că templul nu se mai mişcă, dar se înşelau: acesta începuse să se înalţe”. Călătoria s-a încheiat: înţelepciunea, aparenţa şi forţa biruiseră; avea însă să li se adauge un al patrulea element, mai cuprinzător şi mai adînc: forţa dragostei. În sanctuar se celebrează o învestitură şi o căsătorie; modesta colibă a luntraşului devine un tabernacol, „sfînta sfintelor”; tînărul va primi insemnele regalităţii ca într-un ritual iniţiatic: primi spada de la regele de bronz, sceptrul de la regele de argint, şi cununa de stejar de la regele de aur. În final tînărul rege se va căsători cu frumoasa Floare-de-Crin. Cînd va apărea podul ei vor

fi rege şi regină, podul fiind astfel simbol al uniunii, al corespondenţei între elemente şi fiinţele umane.  Profeţia podului s-a împlinit cînd şarpele s-a jertfit, transformîndu-se în pietre strălucitoare, cînd prinţul şi Floare-de-Crin s-au căsătorit, tînărul cuplu fiind înconjurat de o „strălucire cerească”, cînd a triumfat iubirea. „Purpura care colorează obrajii Florii-de-Crin atunci cînd regele înviat poate în sfîrşit să o strîngă la piept, este focul unei aurore care va dura la nesfîrşit. Este lumina dragostei care străluceşte pe faţa reginei. Pentru Goethe, ca şi pentru alchimişti, roşul este culoarea desăvîrşirii. Aici el este neperisabilul. Este plenitudinea luminii care străluceşte pentru eternitate pe obrajii Florii-de-Crin”, observă Pierre Deghaye. Afundat în profunzimile obscure ale haosului primordial, sanctuarul unde vieţuiesc cei trei regi este…

Este aici unitatea superioară a universului al cărei unul din cele mai poetice nume este cel de mare arhitect al universului », afirmă Jean-Pierre Bayard, îndemnîndu-i pe cei care au fost admişi în rîndul masonilor să nu se mărginească la efortul de asimilare doctrinală, la învăţarea catehismului sau la frecventarea cu regularitate a ţinutelor lojilor lor, ci să se aventureze în căutarea adevărului, să înfrunte tenebrele, să renunţe la evidenţele autorităţii, să privească în adîncul mormîntului!

Jean-Pierre Bayard (7 februarie 1920, la Asnières, - 5 martie 2008, la Angers) este unul dintre cei mai cunoscuţi autori de literatură masonică în limba franceză. De formaţie inginer de lucrări publice, Jean-Pierre Bayard obţinuse titlul de doctor în litere, cu o teză despre spiritualitatea masonică. Numeroasele cărţi care îi poartă semnătura acoperă teme cum ar fi: spiritualitatea masonică, companionajul, rozicrucianismul, simbolismul focului, dar acoperă şi cinci decenii de activitate publicistică. Amintim cîteva din cărţile sale: La Symbolique du Feu, 1954 ; La Symbolique du Monde souterrain, 1961; Le Symbolisme de la Rose-Croix, 1975; La Spiritualité de la Franc-Maçonnerie, 1982; La Tradition cachée des cathedrales, 1990, premiul Bordin al Institutului Franţei; Le Symbolisme du Temple, 1991; L’Esprit du Compagnonnage, 1994; Trente-trois. Histoires des degrès du Rite Ecossais Ancien et Accepté en France, 2004. A avut amabilitatea de a răspunde cîtorva întrebări pentru un interviu publicat în revista « Cronica » , martie 2005, reluat în volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, Editura Cronica, 2005. Multe din cărţile sale au cunoscut mai multe ediţii, dar despre una din cărţi se spune că devenise o lucrare clasică încă

din timpul vieţii autorului. Pentru că noile generaţii interesate de această carte, prima ediţie apăruse în 1978, nu o aveau la dispoziţie, Editura Dangles a luat iniţiativa de a o reedita: Le Symbolisme Maçonnique Traditionnel. Tome I : Les loges Bleues, coll. « Horizons ésotériques », 2011, 462 p. Deşi trăim într-o lume marcată de materialism, de un nemaiîntîlnit avînt tehnologic, cu bunele şi relele sale, deşi omul zilelor noastre s-a plasat de bună-voie în « zodia » consumismului şi cultivării orizontalităţii lipsite de perspectivă, sînt încă mulţi cei interesaţi de valorile tradiţionale, de spiritualitatea autentică. În acelaşi timp, valul de interes pentru o spiritualitate cu un conţinut ambiguu, o spiritualitate cu graniţe fluctuante, folosirea abuzivă a termenilor de esoterism şi iniţiere cer o privire circumspectă pentru a îndepărta urmele neînţelegerii. S-a spus de multe ori că masoneria este ultima instituţie care…

Constantin Daniel susţine că misteriile lui Zalmoxis au jucat un rol însemnat în structura singulară a spiritualităţii geto-dacilor care credeau că moartea este un prag, că puteau deveni nemuritori prin iniţierea în misterii.

Către mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, într-un peisaj editorial relativ anost, cel puţin în domeniul filosofiei, una dintre colecţiile care se impunea ca un reper de neocolit, evitînd prin tematica adopatată stavilele ideologice, era Bibliotheca orientalis, iniţial a vechii Edituri Ştiinţifice, apoi a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice. Printre autorii care publicau constant despre „orientalia mirabilis” se număra Constantin Daniel, autor al volumelor Gîndirea egipteană antică în texte, Orientalia mirabilia şi Scripta aramaica, dar şi al studiilor introductive la volumele: Gîndirea asiro-babiloniană în texte, Gîndirea feniciană în texte sau Gîndirea hitită în texte, unde traducerea îi aparţinea lui Athanase Negoiţă. Acestor cărţi şi studii aveau să li se alăture cîteva volume consacrate culturilor şi civilizaţiilor orientale: Civilizaţia feniciană, Civilizaţia sumeriană, Civilizaţia asiro-babiloniană, Cultura spirituală a Egiptului antic, Civilizaţia Egiptului antic, toate apărute la Editura Sport-Turism. Constantin Daniel revine în atenţia cititorilor cu o nouă carte: Misteriile lui Zalmoxis, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Lumi dispărute”, notă introductivă şi îngrijire ediţie: Ovidiu-Cristian Nedu, 2011, 400 p. Deşi lucrarea fusese redactată încă din 1985, venind în continuarea cercetărilor sale referitoare la religiile Orientului Apropiat

şi ale bazinului mediteranean, a rămas nepublicată. Greu se poate afirma că unele constrîngeri ideologice ar fi împiedicat apariţia cărţii, de vreme ce, aşa cum afirmă Ovidiu-Cristian Nedu, în nota introductivă, autorul făcuse suficiente concesii: exploatase la maxim orice dovadă în favoarea spiritualităţii tracilor, explicarea într-o manieră naturalistă a unor practici şi fenomene religioase, poziţii marxiste în explicarea unor fenomene economice. De la bun început, Constantin Daniel afirmă că misteriile elenice erau de origine tracică, impregnate de spiritualitate tracă, dar şi că „originea filozofiei în Ellada trebuie pusă în relaţie cu misterele traco-elenice”. Primele capitole ale cărţii lui Constantin Daniel sînt despre Troia, cetate tracică, despre hiperboreeni, mitul blajinilor, despre enigmaticii agatârşi, teme care conturează un cadru geografic şi istoric , dar şi premisele abordărilor despre practicile religioase, despre spiritualitatea tracilor. Antichitatea a cunoscut o amplă afirmare a cultelor…

Respectînd regulile construcţiei basmului, Goethe evită să precizeze timpul, locul sau alte circumstanţe în care se desfăşoară acţiunea basmului său; singurul „indiciu”, pronunţat în trei rînduri ţine de timpul ritului: „sosit-a timpul”; este un gen al timpului în afara timpului istoric, al cadrului temporal bine definit

Pentru mulţi cititori, Basmul lui Goethe va rămîne doar o lectură plăcută, un text frumos scris, în care miraculosul este parte firească a construcţiei, căci fără miraculos nu poate fi conceput un basm. Aici minunea este relatată ca şi cum s-ar înţelege de la sine, realul şi irealul se întrepătrund şi alternează cu uşurinţă. Vor fi însă şi cititori care vor căuta dincolo de litera cărţii, care după ce vor închide cartea vor păstra vii imaginile cizelate de autor, vor căuta să dea un sens întîmplărilor povestite. Ei nu vor vedea în basmul lui Goethe un roman cu cheie, o şaradă sau o colecţie de alegorii, ci o povestire cu o pluralitate de sensuri şi nivele de interpretare, o operă literară cu caracter simbolic ale cărei înţelesuri nu se dezvăluie la prima lectură. Pluralitatea interpretărilor ascunde însă şi multe capcane; una dintre ele este proiectarea propriilor idealuri ale cititorilor, a propriilor lecturi asupra Basmului, care de altfel este un bun teren pentru extrapolarea unor gînduri, de cele mai multe ori altele decît cele ale lui Goethe. De aici pînă la a crea o confuzie fără

sfîrşit nu mai este decît un pas; un pas care de altfel a şi fost făcut! Într-o scrisoare adresată lui Humboldt, în mai 1796, Goethe recunoştea că Basmul este o operă cu caracter simbolic şi că lui însuşi îi este greu să o explice, după ce îi răspunsese lui Schiller la întrebarea care este sensul Basmului că secretul acestuia se află în însăşi scrierea sa! Simbolul, în măsura în care este o formă şi o imagine, lasă să se întrevadă o multitudine de semnificaţii, dar finalmente rămîne...indicibil! Rămîne „revelaţie, vie şi imediată, a inexplorabilului”. Respectînd regulile construcţiei basmului, Goethe evită să precizeze timpul, locul sau alte circumstanţe în care se desfăşoară acţiunea basmului său; singurul „indiciu”, pronunţat în trei rînduri ţine de timpul ritului: „sosit-a timpul”; este un gen al timpului în afara timpului istoric,…

Preocupările estetice ale lui Goethe se înrudesc cu demersul spiritual al alchimistului? Cu siguranţă, da! Teologia imaginii joacă un rol esenţial în mistica creştină şi contribuie la transpunerea categoriilor religioase în termeni estetici.

În toamna anului 1795, în revista literară „Die Horen”, condusă de Friedrich Schiller, Goethe publica nuvela Das Marchen – Basmul; era ultima nuvelă dintr-o serie de şase căreia Goethe îi dăduse numele generic de Unterhaltungen deutscher Ausgewanderten – Convorbiri ale unor emigranţi germani, 1794-1795. Într-un peisaj literar dominat de roman, genul scurt părea mai curînd un experiment, iar în cazul lui Goethe chiar era un experiment. Deşi cu mult mai puţin cunoscut, în cercurile largi, decît alte scrieri ale lui Goethe, cum ar fi: Anii de ucenicie al lui Wilhelm Meister, Afinităţile elective, Suferinţele tînărului Werther sau Faust, Basmul s-a bucurat de o bună primire încă de la publicarea sa şi a stîrnit un val de interes privitor la lumea naivă, fabuloasă, plină de simboluri şi semnificaţii, care era descrisă de scriitorul german. Încă de la apariţie, ilustre personalităţi ale culturii germane au elogiat Basmul lui Goethe; astfel, Wilhelm von Humboldt îi scria lui Schiller: „Nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul.” La rîndul său, Schiller îi scria lui Goethe:

„Basmul e plin de culoare, destul de uşor de citit şi găsesc că ideea conlucrării tuturor forţelor şi raportul lor de interdependenţă, idee pe care aţi relevat-o odată, este realizată cît se poate de bine.” La scurt timp după publicare, A. W. Schlegel, într-o recenzie publicată în „Allgemeine Jenaer Literatur-Zeitung”, scria despre fantezia care a generat „cel mai frumos basm, căzut vreodată din cerul ei [al fanteziei] pe pămîntul sterp. Pare să se fi trezit la viaţă întrega ei tinereţe şi voie bună. Dar pe cît de vii şi colorate îi sînt tablourile, pe atît de echilibrată este totuşi în atitudine. Un şir de scene încîntătoare ne farmecă (...) Şi aproape că nu mai e necesar să relevăm că nicăieri nu-i vreun amănunt de prisos în descrieri, nici un balast în limbă...”.  Thomas Carlyle, care a tradus în engleză Basmul, considera minunatul basm…

Studiul lui Robert Cooper arată pe baza unei ample documentări că în cazul Rosslyn ne aflăm în faţa unei mistificări care a cîştigat adepţi pe fondul uşurinţei în accepta un mit mai curînd decît a cerceta şi a studia nu documente inaccesibile, ci doar o istorie a artei medievale.

Nu mai este un secret că legenda, mitul se răspîndesc şi capătă „credibilitate” mai uşor decît cercetarea istorică făcută cu acribie, cu dorinţa de a îndepărta orice urmă care ar putea întreţine confuzia şi neclaritatea. Graalul, ordinul cavalerilor templieri, masoneria sînt cîteva teme abordate cu predilecţie în ultimele decenii atît de romancieri cît şi de „istorici” vulgarizatori; sînt teme pentru care interesul publicului larg este în creştere, un public mai puţin atent la nuanţe, la surse istorice, la criteriile veridicităţii, avid însă de senzaţional, gata să accepte fără tăgadă, dincolo de orice obiecţie, toate fabulaţiile autorilor în căutarea vremelnicei glorii literare, în fapt succes facil la un public neavizat. Unul dintre subiectele „exploatate” de amatorii de legături şi filiaţii senzaţionale, e drept, lipsite de temei!, este capela Rosslyn şi istoria familiei Sinclair. Aceasta este tema cărţii universitarului scoţian Robert L.D. Cooper: Rosslyn. Splendeurs, mythes, réalités; Valence d’Albigeois, Editions de la Hutte, coll. „Les Veilleurs”, traduit par Jean-Claude Genoud-Prachex, préfacé et annoté par Jean Solis, 2011, 368 p. Ce l-a determinat pe Robert Cooper să abordeze un astfel de subiect? Amestecul de realitate şi ficţiune, în proporţii variabile, prezent atît

în cărţile de vulgarizare cît şi în ficţiunile romaneşti; să amintim în paranteză că romanul istoric este un gen inventat de un mason, Sir Wlater Scott, mîndria Scoţiei! Ignoranţa, preluarea necritică a unor opinii larg răspîndite, dar neverificate, senzaţionalul sînt cîţiva dintre duşmanii declaraţi ai lui Robert Cooper. Cartea sa nu este o tentativă deliberată de a distruge miturile populare despre cavalerii templieri, despre capela Rosslyn sau despre începuturile masoneriei scoţiene, ci caută să deschidă o dezbatere întemeiată pe probe şi interpretări, pe documente inaccesibile publicului larg. Este vorba despre documente care nu au fost consultate de istoricii vulgarizatori sau de romancieri, documente păstrate la Freemason’s Hall, din Edinburgh; şi o spune cel care a fost conservator al Muzeului Marii Loji a Scoţiei! Francmasoneria nu se bucură de un bun renume…