Studiul profesorului Philippe Langlet este un exemplu de abordare a unei teme masonice despre care s-a scris puţin; impresionează abundenţa de informaţii şi analiza întemeiată pe lecturi şi comparaţii, nu pe speculaţii lipsite de temei şi, în cele din urmă, de orizont.

Shibboleth este cuvîntul de trecere la gradul de calfă/companion în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, ca şi în alte rituri, despre care ritualurile se mărginesc a spune că semnifică spicul de grîu prezent de altfel şi în planşa lojii calfelor. Universitarul şi autorul de literatură masonică Philippe Langlet propune o analiză istorică, biblică, filologică şi simbolică în măsură să lumineze aspectele acestui cuvînt: Schibboleth. Le blé du ciel. Etude complète d'un mot de la franc-maçonneerie universelle, Bonneuil-en-Valois, Editions de La Hutte, collection "Franc-maconnerie", 2010, 106 p. Dintre cărţile lui Philippe Langlet amintim: Des Rits maçonniques. I. Vécu initiatique et Franc-Maçonnerie, Dervy,1997; Des Rits maçonniques. II. Des outils pour changer, Dervy, 1998; Les plus belles prières des Franc-Maçons, Dervy, 2006; Les textes fondateurs de la Franc-Maçonnerie, Dervy, 2006. Evocînd ipotezele avansate de Pierre Guillaume (speculativii ar fi preluat din bagajul teoretic al operativilor) şi de Andre Kervella care se întreabă de ce speculativii au adoptat un cuvînt care în scrierile vetero-testamentare apare o singură dată şi consideră că adoptarea sa nu a fost un gest deliberat, Philippe Langlet, dimpotrivă,

crede că împrumutul cuvîntului a fost una deliberată şi că a fost folosită în optica transformării spirituale pe care o promova masoneria speculativă. Cuvîntul Shibboleth apare într-un ritual din 1744, apoi în celebra divulgare L'Ordre des Franc-Maçons trahi (1745): "Care este cuvîntul de trecere al Ucenicului? Tubalcain. Cel al Companionului? Shibboleth". În timp unele ritualuri au folosit explicaţii mai ample, amintind episodul biblic în care este folosit acest cuvînt: "Atunci a adunat Ieftae toţi oamenii din Galaad şi s-a bătut cu Efraimiţii şi au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiţi, zicînd: "Voi sînteţi nişte fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim şi Manase". Şi au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiţi şi cînd vreunul din Efraimiţi zicea: "Îngăduie-mi să trec", atunci oamnii din Galaad îi răspundeau: "Nu cumva esti Efraimit?" Acela răspundea: "Nu!" Ei însă îi ziceau: "Zi Şibbolet"; el însă…

Cartea De occulta Philosophia este o fericită sinteză a cunoştinţelor vremii, regăsind în paginile ei învăţăturile lui Moise, Pitagora, Democrit, Orfeu, Platon, Plotin, ale altor învăţaţi ai lumii antice, dar şi ai lumii medievale.

În primele pagini ale Magiei naturale, Agrippa scria că "magia este un har care are o putere foarte mare, căci este plină de mistere limpede revelate şi care presupune o cunoaştere profundă a celor mai tainice lucruri, a firii lor, a puterii, a calităţii, a substanţei, a efectelor acestora, a deosebirilor precum şi a raporturilor dintre ele. În urmă cu cîteva luni prezentam o iniţiativă lăudabilă (una din multele!) a Editurii Herald, din Bucureşti, anume publicarea primului volum din Filosofia ocultă sau magia de Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim. De curînd frumoasa şi benefica iniţiativă a editurii bucureştene a capătat noi contururi prin publicarea volumului al II-lea: Magia cerească, colecţia "Quinta essentia", traducere, note, comentarii şi anexe de Maria Genescu. Cum aminteam şi în articolul despre Magia naturală, Agrippa considera că lumea este triplă (elementală, cerească şi intelectuală), iar din acest motiv De occulta philosophia este în trei părţi, fiecare parte fiind consacrată unei lumi, unei magii: magia naturală, magia cerească, magia ceremonială. În prima carte, Agrippa vorbea despre arta de a folosi simpatiile naturale; magia naturală în

viziunea sa nu se reducea doar la o filosofie naturală, făcînd loc conceptului de spiritus, aşa cum îl înţelegea Ficino. Cartea a doua era mai ales un tratat de numerologie simbolică, în vreme ce a treia era despre necesitatea, virtutea şi utilitatea religiei. În primele pagini ale Magiei naturale, Agrippa scria că "magia este un har care are o putere foarte mare, căci este plină de mistere limpede revelate şi care presupune o cunoaştere profundă a celor mai tainice lucruri, a firii lor, a puterii, a calităţii, a substanţei, a efectelor acestora, a deosebirilor precum şi a raporturilor dintre ele. Or aceasta este adevărata ştiinţă, filosofia cea mai înaltă şi mai plină de mister. Într-un cuvânt, magia reprezintă desăvârşirea şi împlinirea tuturor ştiinţelor naturii, căci orice filosofie bine întemeiată are ca părţi fizica, matematica şi teologia", explicînd astfel structura tripartită a cărţii…

Michael Maier este autorul unei impresionante opere, dintre cărţile sa remarcîndu-se Arcana arcanissima, Lusus serius, Jocus severus, Silentium post clamores, Themis aurea, Atalanta Fugiens.

Editura Herald oferă cititorilor interesaţi de alchimie, magie şi hermetism o nouă lucrare de referinţă: Atalanta fugiens. Elementele filosofice ale secretelor naturii de Michael Maier, în binecunoscuta colecţie "Quinta essentia", traducere, cuvînt introductiv şi note de Marius Cristian Ene şi Gabriela Nica. Michael Maier a fost una dintre personalităţile de la curtea împăratului Rudolf al II-lea, cunoscut în epocă pentru  pasiunea sa pentru alchimie, magie, astronomie; de altfel, traducătorii cărţii lui Michael Maier amintesc remarca lui Nicolae Iorga că Mihai Viteazul nu a găsit sprijin în conducătorul Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană în lupta cu turcii pe motiv că Rudolf al II-lea era mai preocupat de alchimie şi astronomie decît de război. Să amintim că la curtea împăratului Rudolf al II-lea puteau fi întîlniţi Giuseppe Arcimboldo, Tycho Brahe, Johannes Kepler, John Dee, Edward Kelley/Talbot. Michael Maier este autorul unei impresionante opere, dintre cărţile sa remarcîndu-se Arcana arcanissima, Lusus serius, Jocus severus, Silentium post clamores, Themis aurea, Atalanta Fugiens. Parte din cărţile lui Michael Maier au apărut în deceniul în care în Europa se afirma mişcarea rozicruciană, al doilea deceniu al secolului al

XVII-lea. Nu este locul aici să comentăm relaţia lui Maier cu rozicrucienii, o fac cu precizie în cuvîntul introductiv cei doi traducători ai cărţii. Atalanta Fugiens este o carte deosebită, unică, nu numai prin conţinut, ci şi prin ceea ce încearcă să propună cititorului anului 1617. Marius Cristian Ene şi Gabriela Nica, traducătorii cărţii, consideră Atalanta Fugiens "o ofertă multimedia avant la lettre", pornind de la structura cărţii, în parte respectînd "tiparul" epocii, dar aducînd şi elemente noi: "Fiecare capitol cuprinde, mai întîi, o emblemă sau o imagine simbolică, însoţită de o sentinţă în limba latină. Apoi, emblema este însoţită de o epigramă, compusă chiar de Michael Maier, despre care ne amintim că, încă din copilărie, obişnuia să scrie versuri în limba lui Cicero. Epigrama este urmată de cîte un discurs, în care autorul încearcă să lămurească…

Cele două volume ale lui Guy Piau sînt fructul reflecţiei unui om care a meditat, studiat, lucrat şi a sperat. Alchimia şi masoneria au origini îndepărtate, alimentate în parte de aceleaşi surse; ambele caută să dea omului instrumentele cunoaşterii.

Preocupat din tinereţe de alchimie, practicant al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Guy Piau a fost interesat în cărţile sale de căile transmiterii unei influenţe spirituale, de tradiţia originală, de gîndirea alchimică şi tradiţia alchimică. Guy Piau este preocupat de lectura alchimică a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; din acest amplu proiect, în desfăşurare, au apărut primele două volume, iar pentru anul 2012 este prevăzut al treilea volum. Primul volum al trilogiei este Tradition alchimique et tradition maçonnique (Paris, Editions Detrad, 2005, 304 p.). Volumul este conceput ca o introducere, Guy Piau scriind cu convingere despre masonerie, de la primele rînduri dovedind o statornică încredere în căile iniţiatice propuse de Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, despre iniţiere, despre învăţătura iniţiatică, despre căutarea cuvîntului pierdut: "Acest cuvînt pierdut, inaccesibil şi totuşi totdeauna propus şi totdeauna prezent, nu evocă el gîndirea originală, fondatoare şi creatoare a condiţiei umane, care nu ar fi totuşi o gîndire unică?". Guy Piau ne propune o incursiune în constituirea esoterismului, amintind aici distincţia pe care o făcea Aristotel între învăţătura exoterică şi cea esoterică, atunci cînd îi amintea discipolului său Alexandru cel Mare

că lecţiile sale au fost şi nu au fost publicate, trimitere la capacitatea de înţelegere care nu este egal răspîndită! Alte repere în constituirea esoterismului sînt Pitagora, autorul amintind aici cîteva elemente din simbolismul numerelor şi cîteva din "versurile de aur", Hermes Trismegistos, în care se amestecă în chip fericit Thot, Hermes, Mercur; Louis Menard găsea că între Poimamdres, scriere atribuită lui Hermes Trismegistos, şi Evanghelia sf. Ioan sînt strînse raporturi, sugerînd că autorii puteau aparţine aceleeaşi şcoli de gîndire. La constituirea esoterismului au contribuit şi vechile mistere, doctrinele religioase, mistice, magice şi iniţiatice practicate de popoarele din vechime. Gîndirea şi tradiţia alchimice este subiectul celei de a doua secţiuni a volumului, unde Guy Piau insistă pe tradiţia occidentală a alchimiei, recunoscînd existenţa unei doctrine operative care în China a dus la naştere…

Studiul lui Jean Tourniac este unul dedicat unui personaj biblic, un personaj dincolo de naşterea omenească: Melchisedec, preot şi rege al Salemului, iar cercetarea sa verifică temeiul ecuaţiei Tradiţie primordială=Melchisedec.

Către sfîrşitul anului trecut, Editura Herald oferea traducerea românească a cărţii lui Jean Tourniac Melchisedec sau tradiţia primordială; cartea a apărut în colecţia "Philosophia perennis", titlul colecţiei spunînd  mult despre strădania editurii bucereştene de a redescoperi omului contemporan afundat într-un materialism sfîşietor bucuria cunoaşterii Tradiţiei. Philosophia perennis este cea care permite dialogul cu toate tradiţiile spirituale ale lumii, iar colecţia Editurii Herald ne-a apropiat de Guénon, Schuon, Burckhardt, de realizarea şi iniţierea spirituală, de ochiul lumii sau de esoterismul islamic. Cartea lui Jean Tourniac are o istorie, din care autorul reţine sec că regrupează elementele unei teze de doctorat care nu a mai putut fi susţinută din cauza suspendării unor discipline de învăţămînt. Întîmplarea mi-a reamintit un aspect din parcursul intelectual al unui conaţional al lui Jean Tourniac, şi anume Pierre Riffard.  Între 1973 şi 1980, subiectul propus de Pierre Riffard -L'idee d'esoterisme- a fost refuzat succesiv de V. Jankelevitch, G. Friedman, P. Ricoeur, A.J. Festugiere, J. Richer, G. Vallin, J.L. Sala-Molins, J. Servier sau F. Courtes care au invocat tot felul de motive şi pretexte în intenţia vădită de

a evita un subiect incomod şi care, în opinia lor, i-ar fi pus într-o situaţie delicată în ochii lumii academice! Nimic mai fals, la Ecole des hautes etudes en sciences sociales exista din anii 1970 o catedră dedicată curentelor esoterice moderne, care a fost condusă de Francois Secret, apoi de Antoine Faivre, iar în prezent de Jean-Pierre Brach. Totuşi, prin intermediul lui Robert Amadou, bun cunoscător al esoterismului, Pierre Riffard l-a întîlnit pe Jean Deprun, profesor la Paris I Pantheon-Sorbonne, care i-a îndrumat teza de doctorat susţinută în 1987! Studiul lui Jean Tourniac este unul dedicat unui personaj biblic, un personaj dincolo de naşterea omenească: Melchisedec, preot şi rege al Salemului, iar cercetarea sa verifică temeiul ecuaţiei Tradiţie primordială=Melchisedec. Temeicul studiu al cărturarului francez este structurat pe cinci mari secţiuni, fiecare oferind o privire cuprinzătoare asupra acestui personaj în marile…

În masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele.

În cursul celei de-a patra călătorii, candidatul la gradul de calfă citeşte numele a cinci înţelepţi: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Candidatul se poate întreba de ce aceştia şi nu alţii. Precizăm că în masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele. Ce legătură există între noi şi Moise? Evident nu numai una de cultură generală, Moise fiind un personaj biblic foarte cunoscut, cum la fel de cunoscută este celebra statuie a lui Michelangelo din Basilica San Pietro in Vicoli din Roma. De ce Moise dintre atîţia patriarhi? Un răspuns posibil ar fi pentru că el întruneşte toate calităţile pe care ceilalţi le au doar în parte, sau după cum spunea Maimonide: "Cred, cu o credinţă desăvîrşită, că profeţia lui  Moise, maestru nostru, a fost adevărată şi că el este părintele profeţilor care

l-au precedat şi care l-au urmat". Sau cum scrie în Deuteronom: "De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă". Despre Moise este suficient a aminti marile momente ale vieţii sale: Exodul, Revelaţia, Drumul prin deşert. Cine a citit Biblia voind să înţeleagă sensul profund, dincolo de literă, va medita îndelung asupra scenei în care Dumnezeu îl cheamă pe Moise pe muntele Horeb, acolo i se înfăţişează lui Moise îngerul Domnului sub forma unui rug care ardea dar nu se mistuia; la întrebarea lui Moise, cine să le spun că m-a trimis?, Dumnezeu răspunde cu această enigmatică formulă : "Eu sînt Cel ce sînt". Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt faptele reale, dar…

"În Evul Mediu, genul uman nu a gîndit nimic important care să nu fi fost scris în piatră", Victor Hugo, Notre-Dame de Paris.

În toate civilizaţiile vechi, piatra este un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii; templele lumii antice, obiectele rituale, stelele funerare şi obeliscurile sînt din piatră. Templul nu era accesibil profanului, sau celui care schimba în profan tot ceea ce atingea. În Egiptul antic piatra primordială era suportul simbolic al întregii construcţii: "În fundaţii sînt aşezate simboluri precum echerul, nivela sau pietrele preţioase. Aceste simboluri nu sînt destinate văzului oamenilor, ci asigură stabilitatea spirituală a edificiului care se bizuie în întregime pe funcţii creatoare. Cum să nu evoci piatra sacră de la Heliopolis în formă triunghiulară, unde se aşeza pasărea Phoenix? Această piatră sacră era o rază de lumină corporizată şi, în modul acesta apărea etern oamenilor. Această piatră de fundaţie amintea deopotrivă prima dimineaţă a creaţiei şi simboliza raza de lumină pe care regele urca pînă la cer", scria cunoscutul egiptolog francez Christian Jacq. În dialogul Republica, Platon recomanda ucenicilor în ale filosofiei să studieze muzica, astronomia, aritmetica, geometria, despre aceasta din urmă precizînd că "este ştiinţa a ceea-ce-veşnic-este. Ea reprezintă, deci, preavrednic bărbat, un mijloc de a atrage sufletul spre

adevăr şi de a pregăti inteligenţa filosofului să îndrepte în sus facultăţile pe care, în chip nepotrivit, le îndreptăm în jos". În mod tradiţional, acestor arte liberale care alcătuiau quadrivium li se adăugau alte trei: gramatica, retorica, dialectica (trivium). Cele şapte arte liberale au fost fundamentul întregului învăţămînt medieval, inclusiv al celui clerical. Secolul al XII-lea este cunoscut pentru marile enciclopedii scrise, dar şi pentru enciclopediile în piatră, una dintre acestea fiind Catedrala din Chartres, pe al cărei portal occidental sînt reprezentate cele şapte arte liberale. Texte vechi aparţinînd confreriei zidarilor medievali-manuscrisele Regius şi Cooke - enumeră ştiinţele şi artele care se vor regăsi şi în constituţiile gotice: gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia.  În continuarea acestei enumerări se precizează: "Remarcaţi, vă rog, că toate ştiinţele sînt cuprinse în Geometrie; nici gramatica, nici logica, nici una…

Litera G, dincolo de semnificaţie, este unul din elementele decisive ale ritualului gradului de companion, fiind plasată în mijlocul stelei înflăcărate, steaua care îi va îndruma paşii către Cunoaştere.

Litera G este unul din simbolurile majore ale gradului de companion. Această afirmaţie este unanim acceptată de membrii şi comentatorii masoneriei speculative. Controversele apar atunci cînd se cere sau se propune o definiţie sau un înţeles univoc; aici se înfruntă partizanii înţelegerii literii G ca primă literă a cuvîntului Geometrie, cu cei care consideră că ar fi vorba de G de la Gnoză sau G de la Gamma sau G primă literă a cuvîntului englez God. De curînd Henri Gallois a încearcat să ofere un răspuns la întrebarea la ce se referă litera G (G comme gnose, Paris, Editions Vega, coll. “Pierre d’angle”, 2009, 392 p). Într-o primă secţiune, Henri Gallois încearcă să facă dreptate gnozei, un subiect pe care Biserica în general îl ocoleşte, şi aminteşte că Gnoza/Gnosis înseamnă Cunoaştere: "Gnoza este un mijloc, un drum, o tehnică, care permite în timp (celui care are anumite potenţialităţi – n.n.) să acopere aceste potenţialităţi necunoscute". Dacă despre Gnoză se vorbeşte mai cu seamă ca de un curent apărut după  primele secole după Hristos, Henri Gallois găseşte o multitudine de exemple în Vechiul Testament pe

care le asimilează unei autentice gnoze. În paralel întreprinde o aceeaşi lectură a Noului Testament, dar mai ales asupra aşa-numitelor Evanghelii Apocrife care lasă loc la numeroase interpretări şi nu mai puţine speculaţii, dat fiind că multe texte trebuie descifrate, refăcute atît cît se poate sau chiar decodate. Dacă prima parte a fost mai aplecată spre fenomene tulburătoare, care pot sau chiar dau de gîndit, asupra unor fenomene sau întîmplări aproape imposibil de verificat, în cea de a doua accentul se mută pe cîteva texte care pot fi subsumate Gnozei fără teamă de a greşi. Unul din textele enigmatice este Cartea lui Enoh, o culegere de scrieri făcînd parte din literatura apocaliptică, datînd din secolele II-I î. H.; toţi exegeţii sînt unanimi că în Cartea lui Enoh sînt şi multe elemente ciudate şi neatractive, aceiaşi exegeţi subliniind…

În toate tradiţiile spirituale scara simbolizează ascensiunea, progresul, perfecţionarea. Scara apare deopotrivă în mitologii, dar şi în marile religii, devenind în timp şi motiv literar sau artistic.

"Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Scara este un simbol ascensional clasic, desemnînd nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine prin natura sa de axa lumii, de verticalitate şi de spirală", afirmă autorii celebrului Dicţionar de simboluri. Pentru lumea creştină, scara este un simbol pentru ceea ce leagă pămîntul de cer, iar imaginea cea mai cunoscută este cea a visului lui Iacov din Facerea: "Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi-o căpătîi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: "Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi." Unul din ecourile literare ale visului lui Iacov îl găsim în Paradisul lui Dante: "O scară 'n faţă cum în soare-o

are/ curatul aur, am văzut, şi naltă/ cum n'aveau ochi spre-atît de sus urcare.// Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă/ atîtea lămpi, că 'n cer cîte-s aprinse/ păreau că-s strînse toate-aci 'ndeolaltă". În toate marile religii, misticii au căutat calea apropierii de Divinitate; prin credinţă, marii mistici au cunoscut Divinitatea. Grigore de Nazianz spunea: "Ce este acest nou mister care mă preocupă? Mă simt mic şi mă simt mare, liniştit şi exaltat, muritor şi nemuritor, pămîntesc şi ceresc. Împărtăşesc condiţia lumii de jos şi pe cea a lui Dumnezeu, pe cea a cărnii şi pe cea a spiritului", iar în Upanişade găsim acest îndemn: "Cînd cineva se ridică deasupra lui Eu, mie şi al meu, Atman se evelează ca adevăratul Sine"; misticii islamici vorbesc despre totalitatea fiinţei care include şi…

Repudiată de unii, adulată de alţii, alchimia continuă să fascineze, să inspire poveşti şi romane, din care transpare o alchimie uşor caricaturizată, care are impact decisiv asupra publicului larg. În ciuda deformărilor şi criticilor la care a fost supusă, alchimia îşi dovedeşte statornicia pentru că lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă.

Urmaşi ai unui raţionalism atoatebiruitor şi ai unui umanism "fără frontiere", obişnuim să privim cu detaşare şi condescendenţă domenii peste care prea multe decenii de materialism şi înstrăinare au aşternut tăcerea şi praful, prea puţini contemporani mai avînd aplecare spre domenii de profundă spiritualitate. Unul dintre acestea este alchimia, văzută în continuare ca un neîncetat exerciţiu de transmutare a metalelor, ca o veşnic sortită eşecului încercare de a obţine aur din plumb. Cine se mai osteneşte să urce alchimia pe soclul cuvenit? În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei, nici a celei practice, nici a celei spirituale. Nici atunci cînd chingile ideologice au cedat, în primii ani editorii nu avut un program de traduceri. De cîţiva ani, Editura Herald caută şi reuşeşte să recupereze interesul cititorului român pentru domenii pe care încă mulţi le consideră "exotice": alchimie, hermetism, philosophia perennis, cabală, numerologie. Una dintre aceste colecţii este Quinta essentia, care, fără a număra încă multe titluri, se impune ca una de referinţă pentru cei preocupaţi de domeniile sus-amintite. Şi nu este un lucru uşor de realizat într-o lume ca a noastră (aici spectrul înţelesurilor

este în vastitatea sa!), dar mai ales pentru că traducerea unor lucrări scrise în perioada dintre lumea medievală şi zorii lumii moderne ascunde multe capcane, pe care traducătorii nu numai că trebuie să le evite, dar trebuie să aducă un plus de clarificare şi pentru cititorul mai puţin familiarizat cu respectivul domeniu. Fără a exagera, întrucît în limba română nu s-au tradus niciodată lucrări de alchmie, traducătorii de astăzi fac muncă de pionierat. Unul dintre personajele interesante ale alchimiei medievale este Nicolas Flamel, copist, anticar şi alchimist francez, autor al cîtorva lucrări, dintre care două au fost recent traduse în limba română: Cartea figurilor hieroglifice şi Dorinţa dorită, Herald, 2009, traducere, cuvînt introductiv şi note Marius Cristian Ene.  Nu insistăm, întrucît este frumos redată în introducere, asupra întîmplării care i-a schimbat viaţa, cumpărarea unui…