Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim) este una din figurile renascentiste complexe, trecînd cu mult dincolo de clişeele cu care generaţiile mai vechi erau învăţate în a privi exclusiv antagonic o Renaştere aurorală după un Ev Mediu întunecat. Lucrurile erau departe de a fi atît de simple, Evul Mediu lăsînd catedrale în piatră şi în spirit de care s-ar mîndri multe epoci, după cum, Renaşterea, are şi o componentă Antirenaştere în care regăsim elemente de alchimie, magie, hermetism care, într-o primă lectură, erau trecute sub tăcere. Paracelsus este una din acele figuri complexe care dau dimensiunea reală a Renaşterii. Cunoscut mai mult pentru lucrări de alchimie, una dintre ele, Ars Alchimica, publicată de Editura Herald, Paracelsus este şi autorul multor tratate de medicină; unul dintre acestea a văzut lumina tiparului tot la Editura Herald: Opus Paramirum, Principiile artei medicale; traducere, note şi îngrijire ediţie: Alexandru Anghel; cuvînt introductiv: Franz Hartmann; coll.” Quinta essentia”, 2010, 176 p. Evident, într-o lume în care medicina foloseşte tot mai mult progresul tehnologic, nici un medic nu se va apropia de tratatele lui Paracelsus pentru a-şi trata bolnavii după indicaţiile renacentistului elveţian, dar citindu-le va înţelege preocupările înaintaşilor pentru a găsi explicaţiile unor boli, ca şi căile de vindecare. “Cititul nu te poate face medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. (…) Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea”, scria Paracelsus în căutările sale de a descoperi principiul vieţii, şi acesta era Archaeus, o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă: “Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atît timp cît rămîne în acesta”. Multe din formulările lui Paracelsus sînt memorabile ele arătînd intenţia sa de a cunoaşte cauzele şi modurile de tratare, căci boala “nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala”, el insistînd pe relaţia medicului cu Natura, cea care provoacă dar şi vindecă bolile. La rîndul lor acestea sînt de mai multe feluri: boli provocate de influenţe astrale; boli provocate de impurităţi; boli provocate de starea anormală a funcţiilor fiziologice; boli care au la bază cauze psihologice (dorinţe, pasiuni, gînduri dezordonate şi vicii) şi o imaginaţie morbidă; boli care îşi au originea în cauze spirituale. Omul este supus unor tentaţii şi rareori rezistă, rupe echilibrul, şi atunci are loc “adulterul”: trupul intangibil îl solicită peste măsură pe cel natural. De multă vreme umanitatea este într-o stare de “adulter”, încălcîndu-şi mai toate promisiunile şi legămintele!

Termenul de cabală continuă să exercite o fascinaţie deosebită, atît în rîndul celor care îi cunosc sensul profund, cît mai ales pentru cei care îi atribuie puteri miraculoase şi care aşteaptă uimitoare revelaţii. Şi aceasta în ciuda faptului că în ultimii ani au apărut traduceri ale unor lucrări temeinice în măsură să arate rolul şi importanţa cabalei, care este mai mult decît doctrina mistică a religiei evreieşti, mai mult decît o tradiţie esoterică, este Cuvîntul divin, este de obîrşie şi de natură divine. Mulţi se vor întreba “de ce cabala creştină?” Cabala creştină a apărut în Renaştere, într-o perioadă de redescoperire a neoplatonismului, şi începuturile i se datorează lui Pico dela Mirandola, fiind înţeleasă ca interpretare a temelor cabalei în contextul dogmelor creştine, sau ca interpretare a doctrinelor creştine pe baza metodelor cabalei. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au fost marcate de o vie influenţă a cabalei asupra filosofiei, teologiei şi ştiinţelor naturale, scrierile unor mari personalităţi (  Johannes Reuchlin, Cornelius Agrippa, Paracelsus, Robert Fludd, Jakob Böhme) conţinînd elemente ale interpretărilor cabalistice. Una din cărţile fundamentale în acest sens este Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth, apărută în 1677; partea a doua a tratatului a apărut cîţiva ani mai tîrziu (1684) şi cuprinde şi un tratat al lui  Franciscus Mercurius van Helmont, Adumbratio Kabbalae Christianae, carte recent tradusă în româna – Kabbala Creştină – la Editura Herald, colecţia “Quinta essentia”, 2010, 160 p., traducere şi îngrijire ediţie: George Scrima. Este vorba de un dialog între un cabalist şi un filosof creştin, cartea, ediţia originală, apărînd în contextul acţiunii de convertire a evreilor la creştinism; de altfel, în debutul dialogului cabalistul îi spune filosofului creştin că dincolo de deosebiri trebuie găsită metoda de a expune dogmele, aşa încît fiecare să înţeleagă doctrina celuilalt; cei doi discută despre stările universului, cauza primă, lumină şi infinit, arborele sefirotic, Tetragrammaton, fiinţele create, preexistenţa sufletelor, persoanele divinităţii, căderea sufletelor, restituirea sufletelor. Amplul dialog prilejuieşte celor doi incursiuni în doctrinele iudaică şi creştină, în Zohar şi în Vechiul şi Noul Testament, iar cititorilor, prin modalitatea dialogică, o apropiere de conţinutul celor două doctrine. Ernst Benz spunea că atît cabaliştii evrei care voiau să facă un pas spre creştinism, cît şi cabaliştii creştini ajungeau într-o zonă de conflict deschis cu doctrinele tradiţionale ale religiei lor. La nivel teoretic este posibil să existe o zonă de contact, nu de conflict, o zonă neutră în care cabala să fie recunoscută ca un domeniu al căutărilor filosofice, filologice şi teologice.

Pînă la mijlocul secolului al XX-lea studiile despre Renaştere se cantonaseră într-o viziune exclusiv luminoasă, o privire unilaterală în care primau descătuşarea cercetării ştiinţifice, arta eliberată de apăsarea dogmelor bisericeşti, literatura care aborda subiecte pînă atunci tabu. Era cea mai comodă privire asupra unei epoci; la fel se întîmplase şi cu studiile despre Evul Mediu văzut ca o epocă apăsătoare, strînsă în chingile unor concepţii religioase care guvernau întreaga lume a creaţiei spiituale. Doar că amîndouă epocile erau de o uimitoare complexitate şi a fost nevoie de trecerea dincolo de prejudecăţi pentru a vedea şi luminile medievale şi antirenaşterea. În deceniul al şaselea al veacului trecut, trei cărţi apărute într-un interval scurt aveau să determine o nouă interpretare asupra Renaşterii: Daniel Pikering Walker, Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella; Eugenio Batistti, Antirenaşterea; Frances Yeats, Giordano Bruno şi tradiţia hermetică. Ultima carte amintită, după ştiinţa noastră, încă nu şi-a aflat un traducător şi un editor în limba română; cea de a doua, a lui Eugenio Batistti, a fost tradusă şi publicată la Editura Meridiane în 1982. Prima dintre ele, cea a lui D. P. Walker a apărut recent în limba română datorită lăudabilului efort al Editurii Herald de a constitui o bibliotecă în limba română pentru cei intersaţi de esoterism, alchimie, numerologie, într-un cuvînt de Tradiţie. Cartea lui D. P. Walker a apărut în traducerea Mariei Genescu, în colecţia “Cultură şi civilizaţie”.

Studiul lui D. P. Walker gravitează în jurul concepţiei lui Ficino despre magie, a influenţelor acesteia asupra contemporanilor şi urmaşilor, ca şi a reacţiilor adverse din partea celor care nu credeau în magie, în supranatural. În opera lui Ficino se găsesc numeroase referiri la practici magice, de multe ori acestea fiind prezentate sub forma unor sfaturi medicale. D. P. Walker ne propune o incursiune în ritualuri magice, amintind influenţele egiptene şi orfice în gîndirea lui Ficino, ca şi neîndoielnica influenţă dinspre platonism. În evoluţia neoplatonismului florentin un loc aparte îl ocupă prezenţa lui Gemistos Plethon la Conciliul de la Florenţa din 1438-1439, gînditorul bizantin determinînd o mai mare aplecare a florentinilor către Platon şi Plotin, către hermetism. “Imnurile şi ritualurile lui Plethon, la fel ca şi cele ale lui Ficino, nu au drept scop producerea unui efect obiectiv asupra divinităţii interpelate, ele vizează numai transformarea subiectivă a celui ce se roagă, mai ales în ce priveşte imaginaţia”, scrie D. P. Walker. O secţiune amplă şi plină de substanţă este cea despre teoria generală a magiei naturale, urmată de prezentarea concepţiilor celor care erau favorabil magiei, cît şi a celor care o condamnau. Sigur, magia lui Ficino, şi nu numai a lui, nu a avut succes la public, dar ea a fost privită cu simpatie sau încorporată în poziţiile filosofice ale multor contemporani, D. P. Walker amintindu-i pe Trithemius, Agrippa, Paracelsus, Jacques Gohory, Pomponazzi, Francesco Giorgi, Tyard, La Boderie şi Fabio Paolini. Agrippa al cărui tratat De Occulta Philosophia tocmai a fost publicat la Editura Herald, în trei volume, în traducerea Mariei Genescu, este singurul autor, anterior lui Paolini şi Campanella, care a făcut o prezentare completă a teoriei lui Ficino despre magia astrală în tratatul amintit care “poate fi considerat un tratat neoplatonic, atît prin terminologie cît şi prin tema metafizică subiacentă”. Condamnările magiei lui Ficino au venit din partea lui G. F. Pico, Johann Wier, Thomas Eraste, Jean Bodin, Del Rio, considrat un grup omogen, evanghelici de frunte care credeau că întreaga magie era demonică şi iluzorie. Ultimele capitole sînt despre urmaşii lui Ficino: Telesienii, adică Telesio şi cei influnţaţi de acesta, şi Campanella. Renaşterea efectivă a magiei lui Ficino poate uşor sesizată în viaţa şi în opera lui Campanella. Filosofia acestuia era dominată de noţiunea de spirit şi se preocupa în chip deosebit de magia astrologică, el plasînd în centrul sistemului său astrologic Soarele, centru al iubirii, care va absorbi Pămîntul, centrul urii: “Pentru Campanella, spiritus mundi este Soarele vizibil, ce devine astfel corpul lui anima mundi şi domină toate celelalte planete”.

Cartea lui D. P. Walker arată locul gîndirii magice în Renaştere şi deschide noi perspective în a înţelege complexitatea unei epoci a cărei măreţie încă se dezvăluie.