Françoise Bonardel este profesor de filosofia religiilor la Universitatea Paris I-Sorbona.

Este cunoscută îndeosebi pentru lucrările sale despre hermetism, filosofia alchimiei, despre tradiţie: L'Hermétisme, PUF, 1985, editie revăzută şi adăugită La Voie hermétique, Dervy, 2002; Antonin Artaud ou la fidelité à l'infini, Balland, 1987; Philosophie de l'alchimie-Grand Oeuvre et modernité, PUF, 1993; Philosopher par le feu. Anthologie de textes alchimiques, Seuil, 1995, ediţie revăzută şi adăugită apărută la Almora, 2009; Petit dictionnaire de la vie nomade, Entrelacs, 2006; Bouddhisme et philosophie – En quete d'une sagesse commune, L'Harmattan, 2008; Des heritiers sans passé – essai sur la crise de l'identité culturelle européenne, La Transparence, 2010. Studii semnate de Doamna Françoise Bonardel sînt prezente în cîteva mari dicţionare şi lucrări enciclopedice: Cahiers de l'Herne C.G. Jung, l'Herne, 1984; Dictionnaire universel des littératures, PUF, 1994; Dictionnaire de l'ésotérisme, PUF, 1998; Le Livre des Sagesses, Bayard, 2002. Modernitatea materialistă Bogdan Mihai MANDACHE: - Doamnă profesor, de multă vreme în studiile şi cărţile Dvs. v-aţi arătat interesul pentru teme ale spiritualităţii. Vi se pare că spiritualitatea, la singular sau la plural (spiritualităţile) mai are loc în viaţa omului de astăzi?

Françoise BONARDEL: -Vastă întrebare, dar probabil decisivă pentru viitorul umanităţii. Dacă luăm în seamă istoria civilizaţiilor care s-au succedat în cursul ultimelor şase milenii, nu este sigur că o cultură lipsită de spiritualitate va fi mult timp viabilă. Contemporanii noştri, fără îndoială, nu au acordat atît de mult credit profeţiei atribuite lui Malraux – "Secolul al XXI-lea va fi spiritual sau nu va fi deloc" – decît pentru că ei prezentau acest risc. Modernitatea materialistă s-a dedat în această privinţă de cel puţin două secole unei experienţe hazardate, şi fără un precedent real în istoria umanităţii. Dar trebuie să ne înţelegem asupra a ceea ce înseamnă exact cuvîntul "spiritualitate", şi aveţi dreptate să luaţi în considerare de la început că sensul său să nu fie exact acelaşi atunci cînd îl folosim la singular sau la plural, chiar dacă un nod comun le leagă în mod…

Într-o lume în care medicina foloseşte tot mai mult progresul tehnologic, nici un medic nu se va apropia de tratatele lui Paracelsus pentru a-şi trata bolnavii după indicaţiile renacentistului elveţian, dar citindu-le va înţelege preocupările înaintaşilor pentru a găsi explicaţiile unor boli, ca şi căile de vindecare

Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim) este una din figurile renascentiste complexe, trecînd cu mult dincolo de clişeele cu care generaţiile mai vechi erau învăţate în a privi exclusiv antagonic o Renaştere aurorală după un Ev Mediu întunecat. Lucrurile erau departe de a fi atît de simple, Evul Mediu lăsînd catedrale în piatră şi în spirit de care s-ar mîndri multe epoci, după cum, Renaşterea, are şi o componentă Antirenaştere în care regăsim elemente de alchimie, magie, hermetism care, într-o primă lectură, erau trecute sub tăcere. Paracelsus este una din acele figuri complexe care dau dimensiunea reală a Renaşterii. Cunoscut mai mult pentru lucrări de alchimie, una dintre ele, Ars Alchimica, publicată de Editura Herald, Paracelsus este şi autorul multor tratate de medicină; unul dintre acestea a văzut lumina tiparului tot la Editura Herald: Opus Paramirum, Principiile artei medicale; traducere, note şi îngrijire ediţie: Alexandru Anghel; cuvînt introductiv: Franz Hartmann; coll." Quinta essentia", 2010, 176 p. Evident, într-o lume în care medicina foloseşte tot mai mult progresul tehnologic, nici un medic nu se va apropia de tratatele lui Paracelsus pentru a-şi trata

bolnavii după indicaţiile renacentistului elveţian, dar citindu-le va înţelege preocupările înaintaşilor pentru a găsi explicaţiile unor boli, ca şi căile de vindecare. "Cititul nu te poate face medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. (...) Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea", scria Paracelsus în căutările sale de a descoperi principiul vieţii, şi acesta era Archaeus, o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă: "Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atît timp cît rămîne în acesta". Multe din formulările lui Paracelsus sînt memorabile ele arătînd intenţia sa de a cunoaşte cauzele şi modurile de tratare, căci boala "nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala", el insistînd pe relaţia…

Cititorii preocupaţi de consideraţiile lui Louis Claude de Saint-Martin vor avea bucuria de a găsi noi interpretări vizînd mistica numerelor şi le vor putea corela cu cele propuse de alţi autori (Iamblichos, Teologia aritmeticii; Papus, Ştiinţa Numerelor; Eugen Bindel, Mistica numerelor)

Teoria numerelor i-a preocupat pe filosofi încă din antichitate, fiind suficient să amintim teoriile lui Pitagora, teologia aritmeticii a lui Iamblichos, subtilele interpretări date de Proclus sau Plotin, comentariile lui Martianus Capella, cel care în zorii Evului Mediu a dat lista celor şapte arte liberale şi le-a stabilit definitiv împărţindu-le în trivium şi quadrivium. De la început s-a văzut că matematica, aşa cum o înţelegeau  vechii greci era mai mult decît o ştiinţă, era o mistică, era o apropiere de divinitate. În plină modernitate, cînd o raţionalitate ce se voia atotbiruitoare încerca să subjuge şi ultimele metereze ale unei gîndiri care voia să prezerve inefabilul cunoaşterii, Louis Claude de Saint-Martin era una dintre cele mai autorizate voci ale teosofiei. Numit şi Filosoful Necunoscut, Louis Claude de Saint-Martin este autorul unei vaste opere, din care amintim: Des erreurs et de la verite; Ecce homo;  Le nouvel homme; L'aurore naissante...de Jacob Boehme; Des nombres; Mon livre vert. În ansamblul ei, opera lui Saint-Martin este teosofică, adică acea formă particulară a misticii care reconciliază filosofia şi teologia, totul sub semnul luminii, ca simbol privilegiat

al Înţelepciunii şi al căutării sofianice. În opinia teosofului francez, toţi sîntem văduvi; după ce ne vom căsători cu Înţelepciunea va apărea un om nou, pentru că medicina adevărată, poezia adevărată, sacerdoţiul adevărat nu pot fi exercitate decît de omul regenerat. Teosofia saint-martiniană este astfel o mistagogie a generării spirituale. Dintre lucrările lui Louis Claude de Saint-Martin, nepublicată în timpul vieţii, una se referă la numerologie: Despre numere. Principiile, esenţa şi puterea lor, Bucureşti, Editura Herald, colecţia "Quinta essentia", cuvînt introductiv: Arthur Edward Waite, traducere şi îngrijire ediţie: George Scrima. În ampla prefaţă, Arthur Edward Waite face o incursiune în biografia lui Louis Claude de Saint-Martin, autor de altfel puţin cunoscut în afara spaţiului francez, pentru ca apoi să prezinte amănunţit concepţia filosofului francez despre matematică şi mistica numerelor. Tratatul Despre numere este o frumoasă incursiune şi o încercare…

Către sfîrşitul anului trecut prezentam cîteva din titlurile colecţiei “Les Symboles maçonniques” a editurii franceze La Maison de vie. Continuăm prezentarea altor titluri ale colecţiei ajunse între timp la 42-a apariţie.

Către sfîrşitul anului trecut prezentam cîteva din titlurile colecţiei “Les Symboles maçonniques” a editurii franceze La Maison de vie. Continuăm prezentarea altor titluri ale colecţiei ajunse între timp la 42-a apariţie. Cunoscut pentru preocuparea sa de a prezenta simbolurile masonice, în cărţi precum L'Etoile flamboyante, La Regle des Franc-Maçons de la pierre franche, La pierre brute, Olivier Doignon explorează sensul prezenţei în lojă a Spadei înflăcărate, un simbol apărut în secolul al XIX-lea sub influenţa Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Armă destinată în principal războiului, spada este aparent o prezenţă surprinzătoare într-un spaţiu sacru, destinat păcii, concordiei, plenitudinii: "Poate părea contradictoriu că o cale a înţelepciunii spirituale necesită folosirea unei arme". Spada ne invită la a privi fiinţa umană sub totalitatea aspectelor sale şi atunci înţelegem rolul Venerabilului, deţinătorul spadei înflăcărate în lojă, de a crea un spaţiu sacru unde se trăieşte iniţierea şi în care se transmite energia creatoare. Olivier Doignon face cîteva trimiteri la spada care apare în căutarea Graalului, la emblema a VIII-a din Atalanta Fugiens unde oul trebuie lovit cu "sabia înflăcărată". Spada a fost privită şi ca simbol al divinităţii ascunse în om, capabilă de a se transmuta progresiv într-o

figură divină în interiorul fiinţei umane. În opinia lui Olivier Doignon, spada înflăcărată este intim legată de munca creatoare din lojă, de răspîndirea luminii, de îndepărtarea ignoranţei şi a forţelor telurice. Spada înflăcărată este legătura de unire între Orient şi noul Frate, transmiterea iniţiatică fiind un act ritual care integrează fiinţa într-un lung lanţ al celor care sînt în căutarea Luminii. Transmiterea iniţiatică este subordonată bucuriei creatoare care nu este nici agitaţie, nici pasiune, nici exhibitionism, ci expresie a unei vieţi profunde, a unei căutări autentice de a construi sinele după regulile Artei Regale. Unul dintre cele mai studiate simboluri este labirintul. Despre valoarea iniţiatică a labirintului este volumul scris de Marie Hover: Labirintul, o cale iniţiatică. Încă de la primul labirint cunoscut, cel din Egipt din timpul…

Întreaga lecţie a gradului de maestru secret poate fi citită şi ca o pledoarie pentru a evita fructele universale ale vanităţii, care nu numai că ne împiedică să progresăm, dar ne privează de bucuria de fi noi înşine

Ritualul gradului de maestru încheie seria gradelor acordate într-o lojă albastră, dar el este urmat într-o frumoasă şi firească succesiune de gradul de maestru secret, primul din seria gradelor lojii de perfecţie, iar ceremoniile puse în operă de  Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România reamintesc în acest fel nu numai o înlănţuire a gradelor prin numerotaţia lor, ci mai presus de toate dovedesc că Ritul Scoţian Antic şi Acceptat dezvoltă o amplă învăţătură simbolică şi ritualistică peste care timpul nu aşază patina, ci dimpotrivă îi dezvăluie nebănuite deschideri către spiritualitate. În deschiderea ţinutei lojii de perfecţie candidaţilor li se spune că nici un grad nu învaţă o singură lecţie. Această afirmaţie poate fi citită şi într-o altă cheie: nici un grad nu se învaţă într-o singură lecţie! Stau mărturie biblioteci întregi despre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, fără ca aceasta să descurajeze un nou autor să se aventureze în cîmpul cunoaşterii convins că trăirile şi lecturile sale vor duce către noi interpretări ale unui simbolism care nu încetează să ne descopere noi faţete,

noi înţelesuri. Loja este drapată în doliu şi lacrimi, iar membrii lojii sînt cufundaţi în tristeţe, deopotrivă pentru moartea Maestrului Hiram, pentru pierderea cuvîntului, dar şi pentru că umbra apăsătoare a norilor întunericului, ambiţiei , fanatismului şi ignoranţei încearcă să acopere strălucirea inteligenţei creatoare. Insemnele pe care candidaţii le-au primit pe parcursul iniţierii (laurul - simbol al nemuririi şi al virtuţilor apoloniene, măslinul - simbol al păcii, pom binecuvîntat din care erau sculptaţi heruvimii din Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon, şi nu în ultimul rînd cheia de fildeş - cea care deschide calea iniţierii, cea care deschide accesul la o stare, la un lăcaş spiritual, la o treaptă de iniţiere) sînt însă semne ale speranţei că prin răbdare, perseverenţă, sinceritate, devoţiune (cîteva din virtuţile care le sînt amintite în ritual) vor…

Apogeul unei viziuni "ştiinţifice" asupra lumii a adus de multe ori şi o viziune reducţionistă asupra înţelegerii aceste lumi. Astăzi sînt tot mai evidente încercările de a stabili forme de coexistenţă, punţi de legătură între gîndirea de tip esoteric şi forma de gîndire ştiinţifică, între mythos şi logos, iar eseul lui Basarab Nicolescu despre Jakob Böhme este un strălucit exemplu în acest sens

"Omule, deschide-ţi ochii spiritului, vreau să-ţi arăt aici dreapta, adevărata, autentica poartă a divinităţii, aşa cum vrea s-o aibă acel Dumnezeu unic." - Jakob Böhme, Aurora Considerat de Hegel drept "primul filosof german", iar de Schelling "o apariţie minunată în istoria omenirii şi, mai ales, în istoria spiritului german", Jakob Böhme revine în ultimele decenii în atenţia filosofilor, cît şi a celor preocupaţi de esoterism, pe fondul unui mai larg interes pentru teosofia şi hermetismul germane, care de la Paracelsus la Herman Hesse, Carl Gustav Jung şi Thomas Mann au influenţat cultura europeană. Mulţi consideră că apariţia Iluminismului german a fost favorizată de idei cuprinse în opera filosofului protestant, că a inspirat cercetările de alchimie întreprinse de Newton, că i-a influenţat pe Franz van Baader, Spinoza, Leibniz, Hegel, Scopenhauer, Nietzsche, Feuerbach, Kierkegaard, Bergson, Heidegger, dar şi pe gînditorii ruşi precum Herzen, Dostoievski sau Soloviov. Dacă ideile filosofului autodidact cu vocaţie de creator, Jakob Böhme (1575-1624), s-au răspîndit cu repeziciune în Anglia şi Olanda, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a stîrnit interesul lui Louis- Claude de Saint-Martin, "filosoful necunoscut", care

a realizat o frumoasă traducere în franceză a cărţii Aurora, oder die Morgenröte im Ausgang (1). De atunci opera filosofică şi mistică a lui Jakob Böhme a devenit un punct de referinţă pentru mulţi cărturari francezi, deşi la prima vedere aparenta obscuritate a scrisului lui Böhme lasă impresia că doar un grup restrîns de specialişti ar putea fi interesaţi de opera sa. Aminteam că de cîteva decenii întreg curentul teosofic german este redescoperit urmărindu-se continuitatea ideilor sale dincolo de cadrul strict al hermetismului, sau al curentului teosofic, în opere literare exemplare regăsindu-se explicite influenţe. De partea curentului teosofic stau Paracelsus, Böhme, Oetinger, von Baader sau Zinzendorf, iar de partea artei şi literaturii, a ceea ce se numeşte Kulturphilosophie, îi întîlnim pe Goethe, Ludwig Tieck, Novalis, Hermann Hesse, Carl Gustav Jung, Thomas Mann. La descoperirea acestor filiaţii au contribuit…

Dincolo de referinţa strict biblică, la Primul Templu în primele grade, la cel de-al doilea Templu în gradele capitulului, construcţia Templului trimite către o muncă personală şi colectivă, o muncă de ordin spiritual în care referinţele strict istorice, realitatea lucrărilor, construcţia în sine cu dimensiuni, rol şi atribuţii în viaţa socială în timp se estompează

În accepţiunea sa de arhetip prezent în toate marile civilizaţii ale lumii, templul păstrează semnificaţia consacrată de rădăcina grecească a cuvîntului – temeneos – domeniu separat, spaţiu rezervat cultului şi izolat de lumea profană. Templul este locul contactului dintre divinitate şi lumea pămînteană, iar elementul său central este imaginea fiinţei divine, căreia îi este închinat sau care locuieşte acolo. Orice act ritual, orice cuvînt performativ pronunţat de cel în drept în faţa acestei imagini se repercutează dincolo de realitatea sensibilă. Fără această imagine de putere, prezentă fizic sau virtual, nu se poate vorbi despre templu. "Templul este o reflectare a lumii divine. Arhitectura lui este aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre divin: efervescenţă a vieţii în templul hindus, măsură în templele de pe Acropole, înţelepciune şi dragoste în templele creştine, legămîntul dintre cer şi pămînt în moschei. Templele sînt replicile pămînteşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice", scriu autorii celebrului Dicţionar de simboluri. S-au conturat în timp două nivele de reflecţie diferite, dar complementare în ceea ce priveşte zidurile şi separarea de lumea profană: pe de o parte, o interpretare

literală, ataşată zidurilor concrete ale vechilor temple şi care trimite la ceea ce Rudolph Otto numea mysterium tremendum; pe de altă parte, o lectură hermeneutică în care templul devine inima figurată a universului, de unde iradiază lumina divină. Templul, în calitate de construcţie, este inspirat de modelul cosmologic propriu fiecărei culturi şi reproduce simbolic ordinea cosmică. Nu este aici locul unor analize şi prezentări ale diverselor interpretări asupra simbolismelor templelor egiptene, greceşti sau romane. Una dintre construcţiile celebre ale antichităţii biblice este Templul lui Solomon, sanctuar central al cultului iudaic, situat pe una din colinele Ierusalimului. Iniţial, regele David voise să construiască templul, dar Domnul, prin mijlocirea profetului Natan, îl înştiinţează că fiul său "va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci" (II Regi 7, 13). Cînd Solomon a ajuns rege…

Marc Halévy (n. 3 mai 1953) a făcut studii politehnice, a obţinut un masterat în Fizică teoretică, este diplomat în filosofia şi istoria religiilor, este doctor în ştiinţe aplicate. A lucrat vreme de 10 ani împreună cu laureatul Premiului Nobel Ilya Prigogine. Este de origine franceză, dar de aproape trei decenii locuieşte în Belgia.

După propria mărturisire, domeniile de activitate sînt sistemica, noetica şi mistica. Este fondator al grupului Maran, specializat în situaţii complexe şi restructurări. Este profesor-invitat al mai multor universităţi, formator şi conferenţiar pe teme de actualitate economică şi revoluţie noetică. Este autor a mai multor volume în care abordează subiecte de mare diversitate; dintre cărţile sale amintim: L'Age de la connaissance. Principes et reflexions sur la révolution noétique au 21eme siècle, M2 Editions, 2005; Introduction aux sciences de la complexité, Ed. Maran, 2007; Aux sources de la kabbale et de la Mystique juive, Ed. Dangles, 2007; Philosophie maçonnique, Ed. Oxus, 2008; Que vaut une idée? Introduction a l'economie immaterielle, Edi. Pro, 2008; Pensée hebraique. Une philosophie du kabbalisme au delà du rabbinisme, Ed. Dangles, 2009; Journal d'un Orateur de Loge. La vie interieure d'une loge maçonnique au quotidien, presenté et commenté par Marc Halévy, Ed. Dangles, 2009. Templul transcende pe toţi cei ce lucrează Bogdan Mihai MANDACHE: - Domnule Mark Halevy sînteţi autorul mai multor cărţi despre masoneria speculativă. Cum credeţi că s-a produs trecerea de

la operativ la speculativ? Prin rupturi sau prin tranziţie şi evoluţie? Mark HALEVY: - Această trecere nu este bine cunoscută nici de istorici. Locul său: Marea Britanie. Epoca: secolul al XVII-lea. Arta gotică şi marile şantiere  sacre se ofiliseră, lojile operative erau lipsite de ocupaţie. Totdeauna au existat "intelectuali" în lojile operative care ţineau registrele de socoteli şi intendenţa logistică a şantierelor. Ceea ce a fost nou, a fost atragerea de noi membri, purtători ai unei căutări spirituale care, din punct de vedere profesional, erau total străini de meseriile şantierului. Luptele religioase din acea epocă explică poate în parte interesul pentru căutarea unui loc privilegiat şi discret cum erau lojile masonice. Cazul binecunoscut al alchimistului Elias Ashmole (1617-1692) este simptomatic pentru situaţia amintită. - Putem vorbi de o filosofie, de o înţelepciune masonică? - Fără îndoială. Dar nu este vorba de un sistem doctrinal. Ar…

Doritori nebuni nu a reţinut totdeauna atenţia criticilor literari, însă pentru istoria masoneriei române, cît şi pentru istoria mentalităţilor, el este o lectură importantă.

În celebra sa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu îl aşază pe Dimitrie Bolintineanu în rîndul romanticilor "macabri şi exotici", exercitîndu-şi din plin spiritul critic în aprecierile asupra operei scriitorului de origine macedoneană. Criticul acordă un spaţiu generos lui  Bolintineanu, aprecierile critice asupra operei interferînd cu numeroase trimiteri la biografia scriitorului ( participarea la revoluţia de la 1848, arestarea, surghiunul, şederea la Constantinopol, peregrinările sentimentale, ministru de instrucţie în timpul lui Cuza). Deşi Călinescu îi reproşează poetului în repetate rînduri locurile comune, iar în alte cazuri îl acuză de trivializare, de ridicol, de "abuz de macabritate", de exces în folosirea diminutivelor, îi recunoaşte în multe creaţii, dar cu precădere în Legende, "intuiţia valorii acustice a cuvîntului, care caută cuvîntul pentru ceea ce sugerează dincolo de marginile lui noţionale". Nu creaţia poetică a lui Dimitrie Bolintineanu face obiectul acestor rînduri, ci romanul Doritori nebuni, publicat în foileton în ziarul "Dîmboviţa", din Bucureşti, între 3/15 iunie-15/27 noiembrie 1864. (1) Bolintineanu a ales două generaţii istorice ca eroi ai romanului său; prima este generaţia 1821, evident cu

trimiteri la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, iar a doua este generaţia 1837, activă în perioada Regulamentară din timpul domniei lui Alexandru D. Ghica, anul 1837 corespunzînd schismei dintre Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu, pe tema "adaosului" la Regulamentul Organic, Eliade trecînd de partea domnitorului Alexandru D. Ghica. Influenţat şi de evenimente ulterioare, Bolintineanu nu avea să îl includă pe Câmpineanu printre eroii romanului, evident nici printre protagoniştii Lojii masonice Regeneraţiunea, membri care deşi poartă nume conspirative sînt uşor identificabili, după cum arată Cornelia Bodea: Dem, Poetul – Dim. Bolintineanu; Vel – Nicolae Bălcescu; Luţ – Costache Bellu; Edem – Eliade Rădulescu; Cheren – Iancu Văcărescu; Radoţi – Grigore Rădoşanu; Els – Christian Tell; On – Ion Deivos. Dar ce înseamnă "doritori nebuni"? Înaintea începerii unui specatcol de teatru, Dem/Dimitrie Bolintineanu şi Luţ/Costache Bellu au o conversaţie, în care Luţ…

Unii comentatori au văzut în peştera gînditorilor antici simbolul materiei şi al fluxului nedeterminat unde Ideea vine să ocupe loc. Peştera platoniciană este chora nevăzută raportată la Hades unde se gravează determinările inteligibile ale ideii pentru a oferi vizibilitatea sa vizibilului.

În cunoscutul dialog Republica, Platon îndeamnă la a găsi asemănări în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu această întîmplare: "iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de /lungimea/ întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.(...) Ciudată imagine şi ciudaţi sînt oamenii legaţi!". Peştera joacă un rol simbolic esenţial în vechile credinţe greceşti care sînt înrădăcinate în forţele elementare ale pămîntului; religia preistorică anterioară noii viziuni a lumii olimpiene care se ridică în poemele homerice se întemeiază pe divinităţile materne ale profunzimii pămîntului. Aceste puteri erau surse deopotrivă ale fecundităţii şi ale morţii, divinităţile htoniene

ţineau la origine de sfera feminină, iar domeniul lor obscur nu va fi uitat de lumea luminoasă a zeilor olimpieni. Practicile cultelor htoniene şi olimpine erau într-un contrast perfect opunînd orientarea cerească a sacrificiilor celor din urmă orientării terestre a celor dintîi. Se ucidea o victimă de culoare albă în cinstea olimpienilor, cu gîtul înspre cer, pe un altar înalt; pentru htonieni, dimpotrivă, se sacrifica o victimă de culoare neagră, adeseori un berbec, cu gîtul înspre pămînt, pe un altar jos sau într-o groapă adîncă, bothros. Ilustrarea acestui ritual se găseşte în Odiseea, cînd Circe îi cere lui Ulise să se îndrepte către tărîmul lui Hades, către locul sacru unde se întîlneau cele patru fluvii ale Infernului. Groapa sacrificială, bothros, este cel mai vechi loc de cult care…