Miturile francmasoneriei

O carte fascinantă, pasionantă şi erudită, despre un teritoriu universal, cel al mitului, şi despre miturile fondatoare ale francmasoneriei.

O carte cu un asemenea titlu provocator cui altcuiva ar fi putut fi dedicată decît ilustrului sociolog şi căutător în teoria mitului – Gilbert Durand? Dar provocarea continuă: autorul este … o autoare, este vorba de Doamna profesor Simone Vierne (Les mythes de la franc-maçonnerie, Paris, éditions Vega, coll. „L’univers maçonnique”, 2008, 144 p.).

Un universitar aplecat asupra mitului ştie că dincolo de orice risc, fascinaţia mitului nu poate rămîne fără întrebări. Autoarea aminteşte valul de egiptomanie care a cuprins Occidentul, simplii cititori sau privitori tv neînţelegînd mai nimic dintr-o înşiruire de reverii aflate departe de obiectivitate. Nici masoneria care se revendică dintr-un trecut fabulos, nedovedit istoric, nu scapă aceloraşi obsesii. Nici nu avea cum, atît timp cît aducea în prim plan mitul: un mijloc de a transmite ceea ce limbajul cotidian nu putea comunica.

Volumul se deschide cu o incursiune în lumea mitului, o privire generală asupra mitului de la Platon la Eliade, Durand şi Dumezil. Dacă miturile platoniciene erau destinate să facă înţeleasă o gîndire filosofică, în timp mitul a devenit un frumos ornament hrănit din literatura greco-romană; mitul ne spune altceva decît un adevăr ştiinţific sau istoric, adevărul său este de un alt ordin şi se adresează intuţiei şi imaginarului: „Mitul, şi aici este fără îndoială trăsătura sa cea mai importantă şi raţiunea sa de a fi, caută să rezolve, prin povestire, probleme esenţiale şi existenţiale, în sensul filosofic al acestor doi termeni”, afirmă Simone Vierne. Mitul indică totdeauna o cale unde căutarea trebuie să fie cea a unei lumini, alta decît cea naturală. Simone Vierne arată că atît simbolul cît şi ritualul sînt de o complexitate apropiată celei a mitului. „Simbolul dă de gîndit” spunea marele filosof francez Paul Ricoeur, iar „a gîndi” trebuie luat în sens foarte larg, incluzînd atît raţiunea cît şi imaginarul, filosofia şi metafizica cît şi studierea sacrului. Marca distinctivă a ritualurilor, cu precădere a celor iniţiatice, este secretul; secretul previne pericolul că odată căzut în mîinile tuturor poate fi o „armă mortală, în sensul real şi spiritual al adjectivului: căci forţa simbolului permite toate manipulările – cum s-a văzut de exemplu cu svastika şi miturile germanice”. Astăzi miturile sînt binecunoscute, ceea ce poate preveni derapaje cum au fost cele amintite de Simone Vierne, dar în iniţieri el ia valoarea sa sacră şi sensul religios doar prin trecerea probelor necesare şi secrete.

Secretul francmasonilor se intitulează unul din capitolele cărţii, nu fără o uşoară ironie, trăind într-o lume în care spaţiul public este invadat de intimitate, în mod cu totul paradoxal; dacă secretul masonic nu poate  fi „păstrat ca aurul la Fort-Knox”, răspîndirea sa către toate azimuturile nu poate duce decît la  banalizare. Este drept că „secretul masonic” a permis naşterea unor fantasme, dar un ordin iniţiatic nu trebuie să coboare în stradă! Iniţiere, ce cuvînt frumos, căruia însă mulţi… iniţiaţi nu-i atribuie înţelesul profund! Latinescul initium înseamnă început, în vreme ce termenul grec predispune la un joc mai subtil al interpretărilor: télétè, termenul care desemnează ceremonia de iniţiere, este fondat pe rădăcina telos, care înseamnă desăvîrşire. Dar „a fi la capăt” se poate aplica şi vieţii; grecii, aminteşte Simone Vierne, iubeau în verbul teleo şi „ajungerea la perfecţiune” şi „a ajunge la capătul unei călătorii”. Plutarh afirma: „Iată pentru ce există o atît de strînsă analogie între cuvintele greceşti care înseamnă a muri şi a iniţia.” Iniţierea, afirmă Simone Vierne, este cea care permite, într-o anumită măsură, surmontarea morţii fizice care este ineluctabilă, este cea care permite fiinţei umane să ajungă la o perfecţiune dincolo de normele destinului: „transformarea se situează pe un plan personal, pe o căutare etică, filosofică, metafizică, o viziune asupra lumii care caută să nu se mulţumească cu o gestionare a vieţii sub unghiul pur practic al cotidianului. A intra în francmasonerie, înseamnă a concepe că există deopotrivă o lume profană şi o lume sacră. În prima, se desfăşoară viaţa de toate zilele, unde oamenii trebuie să facă faţă problemelor comune, pe care în mod evident este necesar să le înfrunte. În a doua, ceremonii specifice se străduiesc să transforme fiinţa umană, cu limitele sale, într-o altă fiinţă, capabilă să le depăşească. Dar aceste două lumi nu pot fi separate ca printr-o împrejmuire: a intra în francmasonerie nu înseamnă a intra în mănăstire. Iniţiaţii trebuie să se străduiască să transpună în lumea profană principile sale.”

Ca orice societate, francmasoneria nu s-ar fi putut menţine fără a-şi fi fondat filosofia şi transmiterea rituală pe mituri, întrucît „semnificaţia mitică este deopotrivă mai generală şi mai profundă, cu o valoare mai univesală decît expresiile particulare ale diverselor ritualuri. […] Unul din rolurile esenţiale pe care îl joacă mitul este nu numai de a pune o ordine semnificativă în acest haos (se  va recunoaşte formula ordo ab chao), ci de asemenea de a organiza legătura între toţi francmasonii din toate obedienţele, o legătură care nu a fost niciodată aservită vicisitudinilor timpului sau locului, căci este dincolo de cronologie şi dincolo de geografie. Din acest punct de vedere, francmasoneria este unul din mijloacele care ne-a fost transmis, de cîteva secole, pentru a oferi fiecăruia posibilitatea de a depăşi condiţia sa umană, de a accede la o transcedenţă.” Simone Vierne face cîteva relevante trimiteri la istoria mitică a originilor ordinului (pentru unii Adam, pentru alţii Noe, pentru unii Constantinopolele anului 1090, pentru alţii companionajul medieval; evident, exemplul mitic cel mai des invocat este Templul lui Solomon, cu întreg simbolismul său. Alte modele mitice despre care s-a scris mult sînt Egiptul şi Babelul. Construcţia Templului este un arhetip al francmasoneriei, are o valoare simbolică şi o semnificaţie esenţială care ţin de construcţia „templului interior”, de transpunerea în plan personal a virtuţilor necesare construcţiei Templului.

Un capitol în care erudiţia Doamnei Simone Vierne se manifestă în deplinătata sa este cel despre mitul iniţiatic, despre una dintre problemele esenţiale şi existenţiale care s-au pus de la apariţia lui homo sapiens. Toate iniţierile sînt o coborîte către origini, către un timp al începuturilor; miturile iniţiatice trebuie să aducă viitorilor iniţiaţi posibilitatea de a opera o transmutaţie care va aduce schimbări în activitatea şi comportamentul lor. Mitul masonic, cel al maestrului Hiram,  apare ulterior naşterii masoneriei speculative; este vorba de o dramă mitică, un ritual al morţii şi al renaşterii, o interpretare, specifică francmasoneriei, a mitului iniţiatic, prefigurat în simbolurile primelor două grade.

Moartea şi renaşterea simbolice ale lui Hiram, urmate de pedepsirea ucigaşilor săi în primele grade ale lojilor de perfecţie, marchează primii paşi ai unei căutări spirituale. Parcursul oricărui iniţiat se face gradual, sperîndu-se că totdeauna el vrea să meargă mai departe: „Aventura masonică, deci, este o căutare jalonată de probe, ca orice aventură profană, dar aceste probe au înainte de toate o valoare simbolică, implicînd o participare activă de ordin spiritual.” Orice căutare implică o călătorie şi o aventură, Simone Vierne amintind călătoriile din primele două grade în diferitele ritualuri care se practică astăzi, pentru a insista pe călătoriile simbolice pentru găsirea trupului maestrului Hiram, călătorii pe care le vor relua cei nouă sau cei cincisprezece maeştri în ritualurile gradelor înalte; nu mai puţin încărcat de simbolism este căutarea în subteranele Templului lui Solomon, acolo unde maeştri vor găsi cubul de agat pe care este gravat Numele inefabil. Împărţite pe diverse clase, gradele înalte oscilează între referinţe biblice şi imaginarul cavaleresc; Gilbert Durand spunea că pot fi reperate 320 de titluri cavalereşti în diversele rituri care se practică. În ritualurile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat se conferă cîteva grade care au în titulatură denumirea de cavaler, ele prilejuind ceremonii pline de fast dar şi de o profundă învăţătură esoterică: Cavaler al Orientului şi al Spadei, Cavaler al Ierusalimului, Cavaler al Occidentului şi al Orientului, Cavaler al Crucii şi al Trandafirului, Cavaler al Soarelui, Cavaler Kaddosch. În aceste grade cu o anumită influenţă cavalerească regăsim şi unele elemente care amintesc de celebrul Ordin al Templierilor, condamnat de Papa Clement al V-lea şi de regele Filip cel Frumos; aceste trimiteri sînt mai evidente în ritualul gradului de Cavaler Kaddosch, deşi desele reveniri asupra ritualului vor să estompeze vizibilitatea referinţei la martirajul templierilor şi al Cavalerului Jacques de Molay. Unul din ansamblurile mitice definitorii pentru cultura occidentală este mitul cavalerilor Mesei Rotunde şi mitul căutării Graalului, care nu sînt prezente decît aluziv în ritualurile gradelor înalte.

Elementele numeroase şi complexe, ritualurile, legendele şi simbolurile puse în mişcare de diversele rituri, nu se pot reduce la o lectură unică: „O lectură mitocritică cum este cea a acestei cărţi permite o interpretare care, fără a se pretinde în nici un fel unică, oferă un punct de vedere suficient de suplu şi deschis pentru a nu risca dogmatismul. […] Francmasoneria, în expresia sa ca şi în idealul său, face parte din aceste mari teritorii mitice, a căror exploatare nu poate înceta vreodată.”

O carte fascinantă, pasionantă şi erudită, despre un teritoriu universal, cel al mitului, şi despre miturile fondatoare ale francmasoneriei.


1 comment