Labirintul a fascinat dintotdeauna, fie că a fost perceput ca un element decorativ, ca mit al căutării, ca simbol al perfecţiunii sau dimpotrivă al rătăcirii, ca motiv literar, ca matrice de analiză a structurilor gîndirii, ca o cale privilegiată de pătrundere în interiorul sinelui.

Legenda Minotaurului a fost probabil una dintre cele mai populare în Grecia antică. La intrarea în palatul din Cnossos se află emblema Taurului; de aici se coboară în regatul tainei, al deznădejdii, al regăsirii de sine. Istoria labirintului a traversat neştirbită mai bine trei milenii: "Ea este probabil povestea cea mai populară a antichităţii şi succesul pe care l-a avut nu se datorează, cu siguranţă, întîmplării. În adevăr, ea conţine o temă spirituală de o însemnătate şi o rezonanţă universale, amestec de angoasă şi de speranţă, în stare să provoace un coşmar intelectual vecin cu nebunia, sau, pe un alt plan, cu meditaţia înţeleptului. Şi toate acestea printr-o singură imagine, la temelia căreia zace ceva, poate Monstrul, poate Tezaurul sau poate ambele", scria Samivel. Asupra Minotaurului apasă soarta celui osîndit de zei fără vină să fie crud, iar cruzimea să-i fie pedepsită; astfel istoria Minotaurului este o taină înfricoşătoare, sau pentru a aminti, extrapolînd, cuvintele Sfîntului Augustin din Confesiuni: "Ce este oare acest lucru care îmi străfulgeră mintea şi îmi răneşte inima fără să lase urme? Mă îngrozesc şi mă aprind. Mă îngrozesc,

dîndu-mi seama cît îi sînt de străin; mă aprind cînd  văd cît îi sînt de aproape". Catedrala Chartres Intrat în conştiinţa lumii moderne îndeosebi prin mitul Minotaurului, al eroului Tezeu şi al firului Ariadnei, labirintul este un arhetip prezent în vechi civilizaţii răspîndite pe aproape întreg globul. În Vechiul Egipt se întîlnesc mărturii despre simbolul labirintului încă din scrierile istoricilor antici, unul dintre cele mai vechi şi cele mai cunoscute fiind labirintul construit de faraonul Amenhotep III; alte mărturii despre labirint, în alte zone geografice, sînt cele grafice de la Val Camonica, Old Bewyck, Brindisi, Wisby, Pena de Mayor, Cremona, Nazca, Wier. În cartea a şasea a Eneidei, Vergiliu descrie porţile grotei Sibilei de la Cumae pe care era figurat labirintul din Creta; mulţi interpreţi au văzut în prezenţa acelui desen un simplu motiv literar, o digresiune…

Cartea lui Gérard Marro aduce o nouă perspectivă: în parte este datorată lecturilor operei lui Carl Gustav Jung şi a deschiderilor pe care aceasta le face către alchimie şi limbajul simbolic; la fel de importantă însă este căutarea şi reuşita lui Gérard Marro de a ieşi din tiparele unor lucrări similare, evident rămînînd fidel regularităţii şi Tradiţiei.

Fără îndoială simbolismul masonic este unul dintre cele mai abordate subiecte din panoplia celor care înţeleg masoneria ca pe o instituţie înrădăcinată în tradiţie şi care îşi propune să transmită. De cîtva timp, lucrărilor consacrate simbolismului masonic li s-a mai adăugat una, purtînd semnătura lui Gérard Marro: La Symbolique maçonnique devoilée, Paris, éditions du Rocher, 2007, 368 p. Gérard Marro dă mai întîi o definiţie a masoneriei speculative, pe care o reproducem in extenso: "Francmasoneria este un ordin esoteric, iniţiatic, tradiţional, universal, care lucrează pornind de la perfecţionarea individuală la perfecţionarea umanităţii. Francmasonii lucrează la realizarea acestui ideal cu mijloacele ritului şi al simbolurilor care transmit iniţiaţilor, din generaţie în generaţie, o învăţătură, sau pentru a spune mai bine o metodologie care face să fie descoperit drumul de urmat pentru apropierea de această perfecţiune. Bazîndu-se pe valori de fraternitate, de toleranţă şi libertate, gîndirea masonică îşi afirmă puterea şi originalitatea într-un demers spiritual care o leagă de sacru". Această definiţie îi oferă autorului un nimerit motiv de a răspunde succesiv unor întrebări care vizează caracterul esoteric, iniţiatic, tradiţional şi universal al ordinului: într-o lume în criză masoneria permite omului regăsirea rădăcinilor sale în Tradiţie,

într-o tradiţie care reactualizează trecutul şi dă sens viitorului. După prezentarea cîtorva repere istorice care amintesc Vechile Îndatoriri şi evoluţia masoneriei speculative, Gérard Marro supune atenţiei tema tradiţiei şi ritualurilor iniţiatice, de la iniţierea egipteană pînă la obligaţiile masonice; sînt pagini nu numai plăcute lecturii, ci şi incitante notaţii asupra iniţierii egiptene, asupra tradiţiei iniţiatice şi a transmiterii, asupra tradiţiei iniţiatice masonice, sau despre cabinetul de reflecţie în care postulantul petrece un timp care îl pregăteşte pentru intrarea în templu şi înfruntarea probelor iniţiatice. Despre Pitagora se ştie relativ puţin, dar ca orice învăţătură păstrată pentru iniţiaţi a avut parte de deformări şi fabulaţii; dincolo de orice exagerare, Gérard Marro identifică unele elemente din doctrina şcolii pitagoreice care se por regăsi în ritualul masonic. "Ordinul pitagoreic…

O carte fascinantă, pasionantă şi erudită, despre un teritoriu universal, cel al mitului, şi despre miturile fondatoare ale francmasoneriei.

O carte cu un asemenea titlu provocator cui altcuiva ar fi putut fi dedicată decît ilustrului sociolog şi căutător în teoria mitului – Gilbert Durand? Dar provocarea continuă: autorul este ... o autoare, este vorba de Doamna profesor Simone Vierne (Les mythes de la franc-maçonnerie, Paris, éditions Vega, coll. "L'univers maçonnique", 2008, 144 p.). Un universitar aplecat asupra mitului ştie că dincolo de orice risc, fascinaţia mitului nu poate rămîne fără întrebări. Autoarea aminteşte valul de egiptomanie care a cuprins Occidentul, simplii cititori sau privitori tv neînţelegînd mai nimic dintr-o înşiruire de reverii aflate departe de obiectivitate. Nici masoneria care se revendică dintr-un trecut fabulos, nedovedit istoric, nu scapă aceloraşi obsesii. Nici nu avea cum, atît timp cît aducea în prim plan mitul: un mijloc de a transmite ceea ce limbajul cotidian nu putea comunica. Volumul se deschide cu o incursiune în lumea mitului, o privire generală asupra mitului de la Platon la Eliade, Durand şi Dumezil. Dacă miturile platoniciene erau destinate să facă înţeleasă o gîndire filosofică, în timp mitul a devenit un frumos ornament hrănit din literatura greco-romană; mitul ne

spune altceva decît un adevăr ştiinţific sau istoric, adevărul său este de un alt ordin şi se adresează intuţiei şi imaginarului: "Mitul, şi aici este fără îndoială trăsătura sa cea mai importantă şi raţiunea sa de a fi, caută să rezolve, prin povestire, probleme esenţiale şi existenţiale, în sensul filosofic al acestor doi termeni", afirmă Simone Vierne. Mitul indică totdeauna o cale unde căutarea trebuie să fie cea a unei lumini, alta decît cea naturală. Simone Vierne arată că atît simbolul cît şi ritualul sînt de o complexitate apropiată celei a mitului. "Simbolul dă de gîndit" spunea marele filosof francez Paul Ricoeur, iar "a gîndi" trebuie luat în sens foarte larg, incluzînd atît raţiunea cît şi imaginarul, filosofia şi metafizica cît şi studierea sacrului. Marca distinctivă a ritualurilor, cu precădere a celor iniţiatice, este secretul; secretul previne pericolul…