Cunoscută contemporanilor mai curînd prin deja celebrul roman al lui Paolo Coelho -Alchimistul- decît prin scrierile sale fondatoare, alchimia este susţinută de o tradiţie milenară care se regăseşte în toate marile civilizaţii ale lumii. Alchimia este prezentă în ritualurile francmasonice, chiar dacă nu întotdeauna într-o manieră directă şi explicită. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei şi una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală. Această materie, ieşită din chintesenţa celor patru elemente, este asemănătoare materiei prime a creaţiei atunci cînd haosul a fost animat de focul divin pentru a trece de la unul la multiplu.

Cunoscută în China, în India şi în Egipt încă din antichitate, apoi de arabi, alchimia s-a afirmat în Europa după secolul al XII-lea, Evul Mediu şi zorii modernităţii fiind perioada de maximă dezvoltare, cînd a fost ilustrată de nume precum Raimundus Lullus, Roger Bacon, George Ripley, Paracelsus, Nicolas Flamel, Basile Valentine sau Heinrich Kunrath. Odată cu afirmarea gîndirii raţionaliste de sorginte carteziană, alchimia cunoaşte un anumit declin, deşi va continua să aibă apărători şi practicieni, aici putînd fi amintit Isaac Newton dar şi alţi membri ai celebrei Royal Society. Fiică a lui Tubal-Cain, făurarul legendar, revelată oamenilor de Hermes Trismegistos, practica alchimică nu are nimic în comun cu magia care căuta să obţină aur din metale impure. Alchimia adevărată căuta aurul, dar era aurul care se dezvăluia la capătul unui îndelung proces de transformare, iar în sensul său autentic era vorba de o transformare interioară.

Iată pentru ce adepţii săi consideră alchimia ca o adevărată filosofie hermetică; pentru ei, alchimia este mama tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte, explicînd natura şi raţiunea de a fi a tot ce există, originea şi soarta întregului univers. În viziunea materialistă profană alchimistul îşi propune să fabrice aurul, cînd în realitate, cum am amintit deja, este vorba de cu totul altceva. Pornind de la căderea lui Lucifer şi de la păcatul adamic, alchimia vrea să-l apropie pe om de Marele Arhitect al Universului, să-l reintegreze în demnitatea sa primordială, ducîndu-l pas cu pas către Principiul fondator. În această căutare a absolutului, contrar tuturor aparenţelor, obiectul esenţial al muncii este omul însuşi; transformarea sa prin naşterea iniţiatică îi deschide posibilitatea de a merge în căutarea adevărului către marginile orizontului îndepărtat ale fiinţei interioare. Această finalitate care conjugă speculativul şi operativul nu poate fi concepută decît prin viziunea alchimică a celor trei lumi: lumea divină – cercul al cărui centru este pretutindeni şi a cărui circumferinţă este nicăieri -, macrocosmosul sau lumea materială cu cele trei principii-sulf, sare şi mercur-, şi microcosmosul cu cele trei principii formînd fiinţa umană-corp, spirit şi suflet. Are alchimia o prezenţă relevantă în ritualul ucenicului în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat? Un răspuns simplu, afirmativ, nu ar putea da seamă de bogăţia şi frumuseţea alchimică a ritualului iniţierii ucenicului, după cum nici acest text nu-şi propune mai mult decît a deschide un posibil orizont spre care vor scruta privirile celor atraşi de această latură a demersului masonic.

Timpul alchimic nu este unul liniar asemenea celui profan care înaintează cu regularitate, fără speranţa sau teama reluării parcursului; timpul alchimic este unul ciclic, variabil mergînd de la instantaneu la infinit, un timp în care totdeauna se revine la punctul de plecare după o nouă probă purificatoare. Prin repetiţia operaţiilor, solve et coagula (disoluţii şi evaporări) vechiul om îşi leapădă veşmintele păstrînd esenţialul. Reuşita încercărilor presupune a ne păstra departe de relele influenţe, creînd un spaţiu sacru care ne plasează în afara timpului linear şi a agresiunilor lumii exterioare. Transmutaţia plumbului în aur nu este nimic altceva decît proba materială a ceea ce s-a petrecut în sine. În alchimie transmiterea iniţatică este indispensabilă căci nu se poate afla totalitatea de unul singur. Aristotel spunea că nu este vorba de a învăţa ci de a încerca, tehnica iniţiatică fiind în opoziţie cu dobîndirea de cunoştinţe. Nu este vorba de a descoperi ceva nou, ci de a regăsi un secret pierdut. Textele sacre şi simbolurile ne arată calea care ne conduce la real ajutîndu-ne să trecem de la ceea ce se manifestă la ceea ce este ascuns. Trebuie deci să călătorim alături de alţi căutători, însoţiţi de un maestru, amintindu-ne mereu spusa înţeleptului: acolo unde este o voinţă este un drum.

Urmîndu-i pe marii alchimişti, piatra filosofală se obţine prin purificarea, amestecul şi coacerea celor patru elemente constitutive ale universului amintite de filosofii antici greci: pămîntul, apa, aerul şi focul. Pentru alchimişti aceste patru elemente nu desemnează realităţi concrete, ci stări ale materiei în relaţie cu patru stări: cald, rece, uscat şi umed.  Regăsim întreaga bogăţie conceptuală şi simbolică alchimică a celor patru elemente în cele patru călătorii ale iniţierii în primul grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Cînd aspirantul este introdus în cabinetul de reflecţie el face prima sa călătorie, este supus probei pămîntului în care i se cere recursul la introspecţie; un ilustru alchimist, Basile Valentine, spunea că cel care vrea să lucreze la Marea Operă trebuie să viziteze sufletul său, să pătrundă cît mai mult cu putinţă în fiinţa sa şi să facă o muncă ascunsă şi misterioasă. Aşa cum sămînţa pentru a da rod trebuie acoperită cu pămînt, cel care aude chemarea lui Dumnezeu trebuie să se corecteze, să se îndrepte pentru a obţine sublima transmutaţie prin care imunda materie neagră să strălucească asemenea unui diamant. Atunci va găsi piatra ascunsă pe care o tăinuieşte în el. Este originea celebrei formule VITRIOL ( visita interiora terrrae rectificandoque inveniens occultum lapidem – vizitează părţile interioare ale pămîntului, prin rectificare vei găsi piatra ascunsă). Cabinetul de reflecţie îl îndeamnă pe postulant la meditaţie asupra valorii obiectelor simbolice interpretabile din punct de vedere emblematic, alegoric şi simbolic. Această căutare a templului interior ne confirmă că fiecare trebuie mai întîi să caute în el însuşi. Izolarea, renunţarea, sacrificiul de sine sînt primii paşi ai iniţierii care începe prin ucenicia tăcerii. Această primă călătorie este punerea în mormînt a iluziilor profane şi preludiul unei renaşteri pe planul chintesenţei.

Cea de a doua călătorie a tînărului neofit se încheie cu proba aerului, care poate fi interpretată asemenea suflului care întreţine viaţa, care se adresează înţelegerii şi gîndirii; dar proba aerului trebuie să-l îndemne pe candidat şi la meditaţie, o meditaţie asupra pericolului care îl ameninţă pe cel care, ghidat de egoism şi orgoliu, vrea să meargă prea sus şi prea repede, acolo unde vîntul este mai puternic încît îl dezrădăcinează şi îl trimite la pămînt. Cea de a treia călătorie, în care zgomotele sînt estompate, arată că în căutarea adevărului profanul exercită spiritul său critic; proba apei este renaşterea la o viaţă nouă, ritual prezent în toate tradiţiile arhaice. A patra călătorie desfăşurată în calm şi tăcere îl invită pe profan să nu uite că prima sa misiune este de face cu el însuşi o pace profundă pentru a înfrunta victorios proba focului. Focul, purificator şi regenerator, anunţă apropierea de adevăr. Acest foc subtil va permite desăvîrşirea operei transformînd materia pentru ca aceasta să devină lumină. Întrupare a graţiei divine focul, cel care poartă spre perfecţiune, cel care face ca lumina să biruiască asupra tenebrelelor, aşa cum ne aminteşte Evanghelia după Ioan : “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Asemenea alchimistului, francmasonul urmează etapele succesive ale purificării, care nu sînt însă sinonime cu cele ale progresului din viaţa profană; alchimistul ca şi francmasonul nu este un spectator, ci este deopotrivă subiect, operator şi mărturisitor al parcursului său iniţiatic; pentru alchimist şi pentru francmason nu obţinerea pietrei este cea care îi transformă, ci parcursul pe care l-au urmat pînă acolo. Să ne amintim un îndemn mult drag alchimiştilor medievali: lege, lege, relege, ora, labora et inveniens (citeşte, citeşte şi iar citeşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi).