De mai bine de 250 de ani, de la primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice, autori mai bine sau mai puţin bine intenţionaţi au căutat să arate ceea ce se presupune că se ascunde în spatele acelor ritualuri.
Evident, totdeauna au cîştig de cauză, în faţa unui public avid de scenarii vizînd conspiraţii mondiale, lucrările care au ca pretext textul unui ritual pentru a putea divaga la nesfîrşit pe marginea subiectelor senzaţionale. Sigur, pe lîngă aceste lucrări care satisfac un public prea puţin preocupat de interpretare şi analiză, apar şi lucrări care caută să pătrundă în profunzimea simbolurilor pe care le vehiculează ritualurile masoneriei speculative. O apariţie editorială de dată recentă, aparţinînd lui Pierre Dangle, încearcă pe parcursul unei trilogii să aducă precizări despre simbolismul primelor trei grade: Le Livre de l’Apprenti ; Le Livre du Compagnon ; Le Livre du Maître, toate apărute la Editions Maison de Vie, în colecţia La Franc-Maconnerie initiatique.
Cartea ucenicului debutează cu o frumoasă incursiune în înţelesurile noţiunii de iniţiere, termen tot mai frecvent folosit, şi paradoxal, tot mai puţin înţeles tocmai printr-o folosire abuzivă, nejustificată. Or iniţierea este cheia de boltă a masoneriei regulare: „este important a preciza că funcția primă a unei Loji masonice este de a practica ritualuri inițiatice și de a consacra toate eforturile sale inițierii”, subiectele profane fiind destinate altor medii şi spaţii. Tradiţia iniţiatică este cea care hrăneşte o lojă, adică ansamblul forţelor creatoare în care spiritualitatea se recreează permanent. Un univers iniţiatic populat de simboluri, care creează, pentru a relua cuvintele lui Ramsay, un limbaj cînd mut, cînd elocvent, graţie căruia se recunosc membrii confreriei. Marie-Madelaine Davy spunea că diferenţa dintre oameni se reduce la prezenţa sau absenţa experienţei spirituale, iar omul spiritual nu se instruieşte decît prin simboluri, iar cînd vrea să dea seamă de experienţa sa inefabilă, în mod necesar face recurs la simboluri. Pentru Pierre Dangle „ritualul este cel care dă corp spiritualului şi reanimă ansamblul forţelor creatoare”.
Pierre Dangle continuă făcînd sugestive prezentări unor noţiuni care mai suscită interpretări sau generează confuzii: Marele Arhitect al Universului (cu trimiteri la motivaţia pastorului Frederic Desmons, din 1877, de a elimina din ritualurile Marelui Orient referirile la Marele Arhitect ; Pierre Dangle aminteşte că în Tradiţia constructorilor, modelul şi simbolica Marelui Arhitect sînt esenţiale, în afara lor construcţiile fiind iluzorii), Cabinetul de reflecţie care îl învaţă pe candidat vigilenţa şi perseverenţa, Ritualul de iniţiere făcut să nască deopotrivă un iniţiat şi un ucenic, Pavajul mozaicat şi cei trei stîlpi, cele Trei Mari Lumini şi instrumentele ucenicului, piatra brută („piatra brută asupra căreia lucrează franc-masonul nu este numai el însuşi, ea este de asemenea un element care poartă secretul construcţiei, şi această construcţie este de origine cerească. Această piatră brută, atît de modestă în aparenţă, nu conţine ea întreaga armonie a templului?”), Tăcerea ucenicului indisociabilă de practica uceniciei şi de deschiderea către sensibilitatea iniţiatică, Secretul, care nu este voinţă de a ascunde, ci un aspect fundamental al demersului iniţiatic. Acest prim volum al trilogiei evocă lumea simbolică a căii iniţiatice pe care o urmează ucenicul în căutarea Adevărului, Frumuseţii şi Înţelepciunii, reluînd neîncetat călătoria spre Orient, spre Lumină, spre realitatea iniţiatică.
Cartea companionului pleacă de la considerentul încetăţenit că în ciuda faptului că este un grad esenţial, gradul de companion/calfă este puţin cunoscut, în mod cu totul eronat fiind perceput ca o trecere de la ucenic la maestru, ceea ce formal este adevărat, dar nu înainte de a sonda profunzimile ritualului acestui grad. Pierre Dangle vorbeşte despre o tradiţie a companionajului şi face un recurs la istorie creionînd o succintă evoluţie de la arhitecţii şi constructorii antichităţii la cei medievali, privilegiind în acest parcurs confreriiile pitagoreice, meritele lui Numa Pompilius şi Vitruviu, instituţia monastică apuseană şi tradiţia construcţiilor. Acest volum al lui Pierre Dangle este structurat în patru secţiuni.
Arta de a trasa şi secretele sale este un bun prilej de a pătrunde în cîteva taine ale geometriei, una din cele şapte arte liberale, cu ajutorul căreia se pot înţelege raporturile imuabile care susţin lumea creată. „Geometria sacră este ştiinţa formulării şi a construcţiei a tot ceea ce ţine de sacru. Obiectul său este de formula informulabilul, de a descrie imaterialul, imuabilul, intangibilul într-o formă care arată dar nu trădează”, afirmă Pierre Dangle, într-o sensibilă pledoarie pentru cunoaşterea lumii constructorilor medievali, deţinătorii secretelor geometriei sacre, secrete încrustate în piatra catedralelor medievale. Dar practica geometriei sacre este de neconceput în afara numărului de aur şi a divinei proporţii, prin care constructorii au găsit calea de a sacraliza timpul prin manifestarea arhitecturii sacre, „calea constructorilor care care nu construiesc pentru a construi ci pentru a manifesta în piatră percepţia lor asupra eternităţii”. Această incursiune teoretică este ilustrată cu scurte analize a unor motive care se găsesc la Chartres, Notre-Dame de Paris, Strasbourg, Vezelay, Angouleme.
În simbolurile companionului reîntîlnim pledoaria pentru legătura dintre companionaj, tradiţie iniţiatică şi Principiul creator-Marele Arhitect al Universului, referiri la prezenţa stelei ca simbol al magilor, al pelerinilor medievali, dar şi în tradiţia companionică, o binevenită analiză a semnificaţiei funiei cu noduri folosită pentru a măsura:”Funia de măsurat este simbolul legăturii unind spaţiul şi timpul ceresc cu spaţiul şi timpul terestru. Este un instrument indispensabil pentru a transpune pe pămînt ordinea din cer stabilind proporţiile juste făra care nu s-ar obţine decît dezordine şi haos”, afirmă Pierre Dangle, amintind frumoasa spusă a lui Iov:” Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?”
Călătoriile companionului sînt mijloacele prin care acesta, participant activ la construcţia Templului, trebuie să exploreze alte spaţii, să bată la alte porţi, să treacă obstacole, pe parcursul acestor probe trecînd la cunoaşterea profundă a numerelor, trecînd de la trei la cinci: „Prin simbolul lui Cinci, companionul poate percepe misteriosul mariaj al ternarului cu dualitatea, legătura subtilă existînd între elemente aparent ireconciliabile şi totuşi complementare”. Un alt element esenţial al tradiţiei constructorilor este căutarea capodoperei; astăzi acest termen se aplică aproape în totalitate unei opere de artă deosebit de frumoasă sau foarte reuşită din punct de vedere tehnic. Pentru companioni, capodopera era munca pe care o îndeplinea un companion în călătoriile sale, observaţiile pe care le făcea în turul său asupra unor elemente artistice desăvîrşite, dar mai greu de observat pentru neiniţiaţi. „Paradoxul Companionului ţine de faptul că el trebuie să realizeze o operă personală care va face din el o fiinţă comunitară pe planul Operei. Realizarea capodoperei trece prin căutarea conştientă, voluntară a adevăratei personalităţi, a puterii sale de creaţie, pentru a descoperi curînd că această personalitate trebuie să fie oferită Operei”.
Toate încercările definesc lupta companionului, cel care porneşte „în căutarea cunoaşterii, a Vebului-Lumină care creează, animă şi ordonează universul, cosmosul şi lumile”. Artizan al materiei, companionul trebuie să cucerească spiritul subtil care animă toate elementele universului, în încercări în care va dovedi deopotrivă forţă şi umilinţă, forţă şi iubire, forţă şi detaşare, sensibilitate, magia participării la armonia universală, urmărirea neabătută a căii cunoaşterii: „Ca orice demers iniţiatic, companionajul este o înaintare. Drumul Companionului nu are capăt în sensul profan al termenului, ci o finalitate care înseamnă a fi în căutare”. Şi acest al doilea volum pune accent în materialul ilustrativ pe imagini sugestive din catedralele franceze. Spre deosebire de primul volum, în care Pierre Dangle ne introduce în lumea simbolismului primului grad al masoneriei speculative, acest al doilea volum pune accent pe companionaj şi mai puţin pe ritualul companionului din masonerie.
Ca volum, Cartea maestrului este mai concisă, explicaţia autorului fiind că însuşi termenul de maestru este puţin ambiguu sugerînd capătul unui proces, or cine poate afirma, fără urmă de îndoială, că a atins desăvîrşirea? În adevăr, reţinerea lui Pierre Dangle ţine tot de trecutul lojilor de constructori în care era un Maestru, companioni şi ucenici. Autorul subliniază însă că „gradul de maestru oferă, în adevăr, un cîmp mitic extrem de vast şi coerent. El marchează o relativă ruptură cu gradele de Ucenic şi de Companion, în măsura în care nu pune accent pe o tehnică de construcţie, pe o meserie, ci pe o apropiere mitică a cunoaşterii. Prin gradul de maestru, franc-masoneria iniţiatică se leagă astfel de adevăratele tradiţii care, în opinia noastră, constituie rădăcinile sale fundamentale”.
Misterele gradului de maestru se înrădăcinează în mitul morţii maestrului, subiect comun mai multor tradiţii culturale. În masoneria speculativă este vorba despre trădarea şi uciderea maestrului Hiram de trei companioni dornici să ajungă maeştri înainte de vreme. Cea mai frumoasă descriere literară a mitului lui Hiram o face Gerard de Nerval în volumul Călătorie în Orient în povestirea Makbenah din ciclul „Nopţile Ramazanului”. Subiectul îi prilejuieşte lui Pierre Dangle o incursiune în evoluţia temei maestrului asasinat, atît în tradiţia occidentală (Maître Jacques, Maître d’Oeuvre Renaud de Montauban), cît şi în alte tradiţii culturale: Egipt-mitul lui Osiris, Babilon-creearea lumii din părţi ale corpului lui Tiamat, Japonia-din corpul divinităţii Ukenoche s-au născut toate speciile vegetale şi animale, India-elemente ale lumii materiale născute din corpul lui Purusha. După interpretarea curentă a mitului lui Hiram, odată cu moartea Maestrului s-a pierdut şi cuvîntul, prin moarte pierzîndu-se şi secretul: „Dacă cuvîntul este pierdut fără speranţa de a-l regăsi, iniţierea nu este posibilă. Sîntem astfel, cu cuvîntul pierdut, în inima problemei transmiterii iniţierii”.
De la camera de mijloc la opera alchimică este drumul pe care se angajează maestrul, o cale a transmutării, pentru a folosi un termen alchimic. Maestrul este cel care conferă lojii capacitatea de a se plasa în lanţul neîntrerupt al comunităţilor de constructori; pe şantierul lojii el este cel care stabileşte proporţiile şi raporturile armonioase. Materia primordială este purtătoarea unor potenţialităţi creatoare care renasc permanent ; opera alchimică este cea pe care o realizează loja în gloria Principiului creator, a Marelui Arhitect al Universului. „Iniţierea la gradul de Maestru ne invită la un festin de lumină, cu condiţia să nu căutăm să luăm ceva pentru noi înşine, ci să devenim noi înşine de calitatea unei „hrane sufleteşti” (în sensul celei de care vorbea Dionisie Areopagitul) oferită luminii”.
Trilogia lui Pierre Dangle aduce cîteva puncte de vedere care necesită aprofundări şi are meritul că deschide dialogul cu alte orizonturi culturale în care pot fi găsite elemente care, chiar dacă nu au influenţat direct spiritualitatea masonică, pot oferi puncte de ancorare în tradiţii şi pot oferi un cadru mai larg de interpretare.