Apărută în deceniul al doilea al veacului al XVII-lea, mişcarea rozicruciană este departe de a se fi dezvăluit în întregime, amintind spusa lui Roland Edighoffer care considera, şi o făcea un eminent cărturar şi cunoscător al fenomenului!, că rozicrucianismul este asemănător unui aisberg a cărui parte vizibilă este cu mult mai mică decît cea care rămîne nevăzută. De aceea orice nouă încercare de descifrare a misterului nu poate decît să deschidă noi perspective, noi orizonturi de înţelegere şi interpretare. O astfel de încercare aparţine lui Claude Delbos: Aux Sources de la Rose-Croix. Mysteres d`une tradition esoterique, Paris, Editions Detrad, 2008, 334 p. Faţă de alte lucrări consacrate rozicrucianismului, cea a lui Claude Delbos optează pentru un alt “traseu”: începe cu o introducere în misterul rozicrucian aşa cum a fost înţeles de-a lungul vremii de la Philalethes pînă la Guenon, pentru a continua cu o revenire asupra surselor (cu accent deosebit pe alchimie şi hermetism), asupra doctrinei, cu cîteva consideraţii asupra Divinei Comedie şi a templierilor, pentru a încheia cu cîteva adnotări despre Cavalerul de Roza-Cruce şi rozicrucianismul zilelor noastre.

După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate.

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului. Alchimia nu s-a bucurat de o apreciere favorabilă unanimă în nici o epocă, şi continuă să plătească un nemeritat tribut unor prejudecăţi care se transmit din timp în timp fără ca puterea discernămîntului să intervină salvator. Greu de explicat unei lumi prea grăbite că aurul alchimiştilor nu era elementul din ceea ce  astăzi numim tabelul lui Mendeleev! Transmutaţia metalelor nu era esenţialul căutărilor alchimiştilor, cei mai mulţi puneau accent pe caracterul simbolic al experienţelor de laborator. Roza-cruce a preluat din alchimie tocmai aceste aspecte ale practicii experimentale, ale filosofiei naturii, ale limbajului simbolic. Despre Divina Comediae a lui Dante Alighieri s-a spus de aproape două veacuri că nu se dezvăluie la prima lectură şi că însuşi Dante ar fi spus că dincolo de sensul literal mai este unul alegoric, versurile sale fiind fără echivoc: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!”.  Astăzi mulţi cercetători văd în opera lui Dante una din sursele rozicrucianismului.

Alte deschideri către enigma rozicruciană vin, în opinia lui Claude Delbos, dinspre istoria ordinului templier, mitologia templieră, dar şi dinspre literatura medievală (Le Roman de la Rose, Le Conte du Graal), toate întregind tabloul în care se regăseşte gradul de Cavaler al Crucii şi Trandafirului, unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de simbolism din gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.