Apropierea celor doi termeni din titlu este de natură să surprindă, sau chiar să stîrnească reacţii negative. Ne grăbim să precizăm că am preluat titlul unei recente lucrări (Esoterisme et christianisme. Histoire et enjeux d’une expatriation, Paris, Editions du Cerf, coll. “Cogitatio fidei”, 2007, 366 p.) purtînd semnătura unui teolog dominican – Jerome Rousse-Lacordaire. Profesor la Institutul Catolic din Paris, Jerome Rousse-Lacordaire nu este la prima lucrare ce abordează un subiect mai puţin studiat ( dar respins din plin!) în lumea catolică; în ultimii ani a semnat mai multe lucrări consacrate masoneriei: Rome et les franc-macons; Antimaconnisme; Jesus dans la tradition maconnique: rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maconnerie francaise;Le Chevalier Rose-Croix, parfait macon et parfait chretien. Le grade de Rose-Croix et le christianisme primitif. Îmi amintesc cu plăcere că l-am avut partener de dialog – Secretul şi căile dificile de acces- pentru volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, Editura Cronica, colecţia “Arheologia spiritului”, 2005, pp.182-188.

Cînd se vorbeşte insistent despre esoterism ca de o “nesăbuinţă” faţă de raţiunea teologică, cînd Consiliul pontifical pentru cultură şi Consiliul pontifical pentru dialog interreligios acuză esoterismul ca matrice a New Age, cînd esoterismul şi-a căpătat locul în cetatea academică, cînd un teolog ca Hans Urs von Bathasar vorbeşte despre “repatrieri” biblice şi creştine ale esoterismului, este limpede că teologii atenţi la discursul lumii nu se pot mărgini la a perora în van despre incompatibilitatea esoterismului cu lumea creştină. La originea demersului lui Jerome Rousse-Lacordaire sînt cîteva “verdicte” cuprinse în documentul pontifical Isus-Cristos, purtător de apă vie: o reflecţie creştină despre New Age.

În acest document elaborat de cele două Consilii pontificale mai sus amintite, New Age este văzut ca o variantă contemporană a esoterismului occidental, matricea esenţială a gîndirii New Age bazîndu-se pe tradiţia esoterico-teosofică: ” o tradiţie care s-a răspîndit din plin în cercurile intelectuale europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se regăseşte îndeosebi în franc-masonerie, spiritism, ocultism şi teosofie, care aveau în comun un gen de cultură esoterică. În această viziune a lumii, universurile văzut şi nevăzut sînt legate între ele printr-o serie de corespondenţe, analogii şi influenţe, între microcosmos şi macrocosmos, între metale şi planete, între planete şi diferitele părţi ale corpului uman, între cosmosul văzut şi şi domeniile nevăzute ale realităţii. Este posibil de a se iniţia în misterele cosmosului, ale lui Dumnezeu şi ale eului printr-un parcurs spiritual de transformare. Dar  adevăratul scop este gnoza, forma cea mai înaltă a cunoaşterii, echivalentul salvării, care cere o cercetare a tradiţiilor cele mai vechi şi cele mai înalte ale filosofiei ( numită în manieră incorectă philosophia perennis) şi ale religiei (teologia primordială), şi o doctrină secretă (esoterică) conţinînd cheia tuturor tradiţiilor „exoterice” accesibile tuturor. Învăţăturile esoterice sînt transmise de la maestru la discipol urmînd un program de iniţiere progresivă”. Pornind de la viziunea reductivă pe care o are documentul pontifical despre philosophia perennis, profesorul jerome-Rousse Lacordaire întreprinde o temeinică analiză asupra evoluţiilor filosofiei şi teologiei occidentale din Renaştere pînă în zilele noastre.

O primă parte a demersului teologului francez este despre perenitate şi unitate, despre reînnoirea creştinismului, luînd în discuţie larga deschidere spirituală operată de Şcoala florentină cu Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, cu redescoperirea platonismului şi neoplatonismului, şi mai ales a tezaurului hermetismului – Corpus hermeticum. După ce reaşază philosophia perennis în termeni adecvaţi şi nu dogmatici discursului  despre istoria culturii, autorul continuă demersul cu un subiect nu mai puţin controversat: magia, aşa cum au înţeles-o renascentiştii, ca făcînd parte din ordinea naturală. Ultima secţiune a acestei prime părţi este despre cabală, subiect privit cu multă circum-specţie (!) de autorii documentului pontifical. Sînt aduse în prim plan căutările renascentiste pentru a aduce cabala în aria de înţelegere creştină. Citind această primă secţine a cărţii lui Jerome-Rousse Lacordaire mi-am amintit admirabila lucrare a lui Eugenio Battisti Antirenaşterea, apărută în traducere românească la Editura Meridiane, în 1982.

O secţiune care va stîrni controverse este cea despre rupturi şi identitate în creştinism, secţiunea în care se vorbeşte despre apariţia masoneriei speculative. Masoneria avea să atragă de la apariţia sa critici şi respingeri din partea Bisericii Catolice, iar ultimul document pontifical, la care Jerome-Rousse Lacordaire face repetate timiteri, nu schimbă tonul, dimpotrivă menţine vechi confuzii. Pentru a da curs şi unui alt punct de vedere, teologul francez face succinte dar elocvente precizări asupra iniţierii şi secretului masonic, subiecte care stîrnesc controverse; am amintit deja că autorul este bun cunoscător al ritualurilor “primitive” ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, iar aici aduce în atenţie un ritual din 1765 al gradului de Cavaler al Crucii şi Trandafirului. Tot în această secţiune pot fi citite cu real folos pagini despre esoterismul secularizat şi despre Rene Guenon, gnoză şi identitate creştină.

Ultima secţiune este consacrată fomelor de gîndire esoterică şi perspectivelor teologice. Este locul pentru a “dezvălui” cauzele acuzelor venite dinspre curia papală; de la bun început s-a văzut în philosophia perennis posibila sursă pentru o  philosophia christiana care să-şi aibă rădăcinile în sursele antice, ceea ce ar fi dus la apariţia unui corpus relativ independent de autorităţile ecleziastice.

Pledoaria lui Jerome-Rousse Lacordaire este pentru a trece de la apologetica negativă la dialog, în climatul pe care îl cerea Papa Paul al VI-lea al, cel al clarităţii, dulceţii şi încrederii atît în virtutea propriului cuvînt cît şi în capacitatea de a primi de la interlocutor, privind către orizontul diversităţii drumurilor care duc către credinţă.