S-au conturat în timp două nivele de reflecţie diferite, dar complementare în ceea ce priveşte zidurile şi separarea de lumea profană: pe de o parte, o interpretare literală, ataşată zidurilor concrete ale vechilor temple şi care trimite la ceea ce Rudolph Otto numea mysterium tremendum; pe de altă parte, o lectură hermeneutică în care templul devine inima figurată a universului, de unde iradiază lumina divină. Templul, în calitate de construcţie, este inspirat de modelul cosmologic propriu fiecărei culturi şi reproduce simbolic ordinea cosmică.

Templul lui Solomon

Nu este aici locul unor analize şi prezentări ale diverselor interpretări asupra simbolismelor templelor egiptene, greceşti sau romane. Una dintre construcţiile celebre ale antichităţii biblice este Templul lui Solomon, sanctuar central al cultului iudaic, situat pe una din colinele Ierusalimului. Iniţial, regele David voise să construiască templul, dar Domnul, prin mijlocirea profetului Natan, îl înştiinţează că fiul său “va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci” (II Regi 7, 13). Cînd Solomon a ajuns rege a mers la Ghibeon să aducă jertfe şi acolo Domnul i-a apărut lui Solomon noaptea în vis, acesta cerîndu-i, căci era foarte tînăr şi nu ştia să conducă, “minte pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău”, iar Domnul îi răspunse: “Eu îţi dau minte înţeleaptă şi pricepută, cum nici unul n-a fost ca tine înaintea ta şi cum nici nu se va mai ridica după tine. Ba îţi voi da şi ceea ce tu n-ai cerut: bogăţie şi slavă, aşa încît nici unul dintre regi nu va fi asemenea ţie, în toate zilele tale” (III Regi 3, 9-13). “Dumnezeu i-a dat lui Solomon atîta pricepere încît i-a depăşit pe oamenii din timpurile vechi şi nici măcar egiptenii, care îi întrec, zice-se, pe toţi prin ştiinţa lor, nu se pot asemui cu el”, scria Flavius Josephus în Antichităţi iudaice. Cartea a treia a Regilor şi Antichităţi iudaice oferă o bogată ilustrare a măiestriei lui Hiram, cît şi a măreţiei şi frumuseţii Templului lui Solomon, încît nu vom insista asupra acestor elemente.

Inimă a cultului evreiesc, Templul lui Solomon a fost distrus după aproape patru secole de existenţă, de babilonieni; al doilea Templu a fost înălţat la Ierusalim în jurul anului 515 î. C., cînd regele Cirus a permis evreilor exilaţi în Babilon să revină în Iudeea. Reconstrucţia este datorată lui Zorobabel. Şi acest al doilea Templu avea să fie distrus, în anul 70 d. C., de data aceasta de romani. S-a spus că primul Templu a fost distrus din cauza păcatelor de imoralitate, de idolatrie şi vărsare de sînge, în timp ce al doilea a căzut din pricina urii răspîndite printre evrei. Distrugerea celui de-al doilea Templu a influenţat majoritatea aspectelor gîndirii şi practicii religioase, exprimate prin ceremonii de doliu, dar şi prin speranţa de nezdruncinat în reconstruirea Templului. Pentru aceasta trebuie satisfăcute mai multe condiţii preliminare: să domnească o stare de pace, dorinţa de a reconstrui Templul să decurgă dintr-un autentic sentiment religios; este nevoie de un semn supranatural, iar un adevărat profet să poruncească reconstruirea Templului. Vestitul învăţat Maimonide spunea că al Treilea Templu nu va fi făcut de mîna omului, ci va fi construit în cer, de unde va coborî în chip miraculos, la momentul potrivit.

Toate acestea ne îngăduie să înţelegem de ce în companionaj Templul lui Solomon este arhetipul oricărei construcţii, nu numai prototipul ideal al templului, ci şi modelul suprem al fiinţei umane, al umanităţii, idee pe care o va prelua şi aprofunda spiritualitatea masonică. Constituţiile lui Anderson consacră Templul lui Solomon ca topos al simbolicii noii instituţii, în vreme ce în celebrul său Discurs, cavalerul Ramsay glorifica arhitectura, elogia faimosul Templu al lui Solomon şi vorbea de luminarea, edificarea şi protejarea templelor din Înaltul Cerului. Şi alţi corifei ai începuturilormasoneriei speculative închinau adevărate ode arhitecturii şi Templului; pentru Martines de Pasqually, Templul lui Solomon era o evocare a Creării omului: “În acest Templu spiritual era închis un adevărat spirit divin”, în vreme ce Jean Baptiste de Willermoz scria că Templul “este construit după imaginea omului şi după imaginea universului. A studia simbolurile Templului înseamnă a-l studia pe unul şi pe celălalt. Toţi înţelepţii care au existat de la fondarea sa au recunoscut că acest faimos Templu nu a existat el însuşi în univers decît pentru a fi tipul universal de om general în stările sale trecută, prezentă, viitoare”. Încheiem acest scurt excurs amintind că Louis-Claude de Saint-Martin considera că Templul este “hieroglifa universală”.

Noua instituţie apărută la începutul veacului al XVIII-lea, masoneria speculativă, nu ar fi putut să se menţină fără aş fonda filosofia şi transmiterea rituală pe mituri: semnificaţia mitică este deopotrivă mai generală şi mai profundă, cu o valoare mai universală decît expresia particulară a diverselor ritualuri. Nu întîmplător în masonerie este invocată formula ordo ab chao! Era nevoie de a găsi o legătură care să unească toţi masonii, dincolo de vicisitudinile timpului şi locului. Prin aceasta masoneria oferă fiecăruia posibilitatea de a depăşi condiţia umană şi de a accede la transcendenţă, la cunoaşterea şi înţelegerea unor valori superioare. Printre elementele constitutive ale miturilor, unul dintre cele mai importante este locul sacru, iar în masonerie locul sacru este Templul, Templul lui Solomon, pentru că a construi are în masonerie înainte de toate profunde semnificaţii morale şi spirituale. A fi mason, mason speculativ al zilelor noastre, ca şi a celor care ne-au premers, înseamnă a te situa în continuarea constructorilor Templului lui Solomon sau a catedralelor care au făcut gloria goticului. Nu înseamnă o filiaţie directă, subiect de îndelungi controverse, ci o filiaţie spirituală, în care instrumentele companionilor ne transmit nouă valori simbolice, în care cioplirea pietrei brute, atît de des invocată, şi uneori prea puţin practicată, simbolizează munca spirituală. Aici nu este vorba numai de strădania de a obţine un material uman superior, ci şi de a-l integra armonios într-un ansamblu care este Loja – termen care înseamnă locul în care companionii medievali lucrau pentru a pune la punct planul operei. Această necesară integrare armonioasă în ansamblu îmi aminteşte o frază a lui Jean Servier, coordonatorul Dicţionarului esoterismului, apărut cu cîţiva ani în urmă: “Să ne imaginăm acum omul civilizaţiilor tradiţionale ca o piatră cu şase faţete tăiate de un maestru zidar, o singură faţetă fiind vizibilă, sau două dacă este vorba de o piatră unghiulară, dar celelalte faţete, ascunse, trebuie să fie armonioase. Faţeta aparentă nu va fi decît manifestarea faţetelor ascunse a căror tăiere perfectă este indispensabilă solodităţii ansamblului, stabilităţii sale”.

Templul lui Solomon este exemplul mitic al operei spirituale a masoneriei. Simbolurile construcţiei prezente în ritualurile masonice fac abstracţie de opulenţa şi dimensiunile nemaiîntîlnite ale edificiului, căci în masonerie este vorba de un sens evident simbolic, neavînd a face cu o construcţie a Templului în sens material! Interioritatea trebuie să se substituie materialităţii literale a pietrei şi a edificiului! Toate acestea vorbesc despre importanţa imaginii construcţiei, a unei construcţii cu rădăcini mitice, fundament spiritual al masoneriei. Sensul figurat al construcţiei, putem să ne amintim şi cuvintele din Întîia Epistolă a Apostolului Petru (“Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească”), cu toate componentele şi variantele indică rolul şi puterea mitului.

Dincolo de referinţa strict biblică, la Primul Templu în primele grade, la cel de-al doilea Templu în gradele capitulului, construcţia Templului trimite către o muncă personală şi colectivă, o muncă de ordin spiritual în care referinţele strict istorice, realitatea lucrărilor, construcţia în sine cu dimensiuni, rol şi atribuţii în viaţa socială în timp se estompează. Aici este vorba de semnificaţia lor simbolică, de a căuta nu o apropiere intelectuală şi raţională, ci una spirituală în care imaginarul şi trăirea interioară pot configura noi înţelesuri ale unui arhetip altminteri comun tuturor civilizaţiilor. În măsura în care în aceste imagini precumpănesc valorile simbolice şi mai puţin cele care ţin de realitatea istorică putem vorbi de construcţia Templului interior care trebuie să fie “acoperit” pentru a ţine o incintă sacră departe de privirile profane.  Este nevoie de virtuţi, nu de ambiţii profane, pentru ca templul să devină pur spiritual, imagine a unui ideal personal şi colectiv care trebuie construit şi reconstruit fără încetare.

Gîndirea egipteană asupra creaţiei universului, a cunoaşterii luminii sau a destinului omului ne-a parvenit sub diverse forme. Una dintre acestea este piramida textelor, prima operă scrisă  a fost gravată în interiorul unei piramide în timpul celei de a cincea dinastii. “Ea poate fi văzută ca o carte monumentală în care se intră pentru a descoperi acolo substanţa sa intimă. Piramida prin forma sa şi prin concepţia construcţiei sale este ea însăşi o literă a acestei monumentale cărţi. Textele piramidelor conţin o cunoaştere esenţială, indispensabilă pentru a înţelege funcţia faraonului, piatra unghiulară a civilizaţiei egiptene.” O altă formă de transmitere a gîndirii egiptene este ansamblul “textelor sarcofagelor”, sarcofage răspîndite în întreaga lume; de repertorierea acestor sarcofage, de colaţionarea textelor s-a ocupat eminentul egiptolog olandez Adriaan de Buck care le-a reunit în şapte monumentale volume – The Egyptian Coffin Texts. Specialiştii consideră că studiul Textelor sarcofagelor este inepuizabil, ele aducînd o referinţă solidă pentru descoperirea gîndirii vechilor egipteni; în ansamblul lor sînt considerate ca texte destinate exclusiv procurării unei garanţii post-mortem.

Cartea celor două căi este considerat un text de iniţiere, numai cel care a dobîndit cunoaşterea poate trece orice obstacol şi poate ajunge la al şaptelea cer, aureolat de strălucirea zeului suprem. Iniţierea echivalează cu o emergenţă, cu o ţîşnire din Tenebre şi din apele Haosului iniţial. Iar iniţiatul este în fapt o iniţiată, proprietarul sarcofagului fiind o femeie, Sathedjehotep, “fiica zeului ţesătoriei”. Iniţierea este un lung periplu prin templu, situat în mod simbolic la orient, protejat de o incintă de foc. La începutul drumului, iniţiata este recunoscută ca o fiinţă a templului, capabilă să participe la misterele vieţii simbolizată de Osiris; se presupune că a văzut diversele forme creatoare. Dar înainte de a parcurge cele două căi, un gardian se arată un adevărat obstacol avînd menirea de a-i răpune pe ignoranţi. Accentul pus este clar: numai cel care va întreprinde un demers al cunoaşterii va putea depăşi obstacolele, ceea ce dă adevăratul sens al parcursului iniţiatic. Religia egipteană se bazează pe cunoaştere, nu este o luptă de putere, ci un demers de deschidere a conştiinţei prin cunoaştere. Gardianul nu poate fi învins decît de cel îl cunoaşte şi dacă el îl cunoaşte. Şi el nu-l va cunoaşte decît pe cel care cunoaşte forţele care animă universul. Urmează cele două căi ale apei şi pămîntului separate de un canal de foc; după ieşirea din cele două căi iniţiata se află în faţa a trei rînduri de duhuri şi a unei reţele de canale încrucişate. Reţeaua are menirea de a-l rătăci pe candidat, funcţia labirintului fiind aceea de a ascunde drumul bun într-o aparenţă inextricabilă. Găsind drumul cel bun, iniţiata va deveni o fidelă a lui Thot şi o ardentă apărătoare a acestuia. “Această iniţiată, se spune în capitolul 1067, este cea care transmite cuvintele unui zeu către un alt zeu”.

Pentru Marc Halévy gîndirea ebraică este o gîndire a mişcării împotriva repaoslui, a devenirii împotriva fiinţei, a înlănţuirii împotriva stabilităţii, a nomadului împotriva sedentarului. De aceea intenţionează să redescopere suflul Spiritului care a inspirat scrierile sacre şi să uite traducerile-trădări, regăsind originalul: “Apa vie a gîndirii ebraice a fost deturnată, canalizată, îndiguită printr-o harababură de reguli şi interdicţii care au făcut-o să stagneze. Este timpul pentru a redeschide vanele şi a-i reda libertatea proaspătă. Fără a renega ceva, Suflul Spiritului ebraic trebuie în prezent să reînsufleţească gîndirea ebraică dincolo de talmudismul rabinic. Reîntoarcere la surse. Reîntoarcere la Sursă.”  Cele 22 de capitole (cifră aleasă nu tocmai întîmplător, alfabetul ebraic are 22 de litere) sînt concepute într-un dialog critic cu idei perpetuate de-a lungul vremii, idei pe care Marc Halévy le combate; lăsînd cititorilor cărţii plăcerea de a urmări argumentele filosofului, el însuşi descendent al unei vechi familii de rabini, amintim cîteva din temele care au stîrnit polemica lui Marc Halévy. Creaţie sau emanaţie? Halévy consideră creaţionismul “o absurditate fără nici un fundament biblic”, creaţionismul mizînd pe instantaneu, în vreme ce procesul creativ s-a întins pe parcursul a şase zile, ceea ce înseamnă un proces progresiv, deci o evoluţie; în opinia lui Marc Halévy, viziunea creaţionistă crează o distanţă infinită între divin şi uman, Dumnezeu apărînd ca un creator exterior şi străin lumii create, ceea ce este foarte departe de textul original ebraic. Monism sau monoteism? Iudaismul “oficial”, susţine Marc Halevy, a devenit monoteist datorită fariseilor, după distrugerea templului de la Ierusalim în anul 70, căci credinţa ebraică originală ar fi fost mai aproape de monism, aducînd în sprijinul afirmaţiei traducerea primului verset din Facerea ( “La început El a făcut divinităţile cu Cerul şi Pămîntul”), un El “singular, inaccesibil, necunoscut, ascuns, non-manifestat, dar el este la începutul şi la sfîrşitul tuturor lucrurilor, al tuturor oamenilor, al tuturor lumilor şi al tuturor zeilor.” Exil sau nomadism? Istoria evreilor este un curios amestec de călătorii mai mult sau mai puţin voite şi de şederi mai mult sau mai puţin precare: “Spiritual şi cultural, Evreul este sedentar; fizic şi natural, Evreul este nomad. El nu devine sedentar geografic decît spiritualizînd, sacralizînd locul unde se aşază. Un loc fizic este mai întîi un loc spiritual, dacă nu, el este un non-loc.” Tabernacol sau templu? Trecerea de la tabernacol la primul templu, la al doilea şi distrugerea definitivă în anul 70 sînt etape decisive ale istoriei evreilor; aceste treceri consecutive povestesc istoria unei gîndiri care se transformă: “Tabernacolul lui Moise este un loc sacru al teofaniei. Acolo, divinul şi umanul se întîlnesc, se ating şi dialoghează. Există deci un punct de contact între uman şi divin, între relativ şi absolut, între etern şi efemer, între particular şi universal.” Călătoriile filosofice ale lui Marc Halévy vor să redea spontaneitatea şi prospeţimea începuturilor unei înţelepciuni eterne, care în unele momente ale istoriei, la confluenţa cu alte culturi şi filosofii, a fost trădată sau chiar falsificată.

În acest context se naşte o întrebare firească: pentru ce şi cum construiesc astăzi franc-masonii Templul lor? O astfel de întrebare trebuie să şi-o fi pus şi cîţiva cunoscuţi teoreticieni ai masoneriei speculative: Julien Behaeghel, Bruno Etienne, Francois Figeac, Jacques Fontaine, Irene Mainguy. Din intervenţiile lor în cadrul unui colocviu şi din întrebările şi răspunsurile care au animat întîlnirea a rezultat volumul Construire le Temple aujourd’hui. Quelle actualite, quels outils, quel message?, apărut la Editions Maison de vie, Paris, 2008.

În prefaţa volumului, Christian Jacq, cunoscut autor de studii masonice dar şi de cărţi despre lumea Egiptului antic, expune cîteva idei despre dimensiunea iniţiatică a franc-masoneriei, despre lumea tehnologică în care accentul nu mai cade pe spiritual, în încercarea sa de a răspunde la întrebarea dacă există o spiritualitate specific masonică. Ea există, dar ţine de un alt registru în care ne raportăm la domeniul spiritual.

O primă intervenţie aparţine Doamnei Irene Mainguy, cunoscută pentru studiile sale aprofundate asupra simbolisticii masonice a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra iniţierii. Şi acest text este tot despre iniţiere pentru că „nu se poate vorbi de franc-masonerie nici de simbolic fără a evoca în prealabil iniţierea care corespunde faptului de a fi primit Ucenic într-o Lojă”. Ritualul provoacă o deşteptare şi o detaşare de lumea profană, o recunoaştere a unui Principiu organizator şi ordonator care depăşeşte orice individualitate în căutarea adevăratei Lumini. Prin repetarea ritualului şi a gesticii care îl însoţeşte, prin interiorizarea sa şi a simbolisticii pe care o pune în operă, fiecare iniţiat caută să acţioneze conform unui ideal de perfecţionare: „Prin această metodă progresivă se poate considera că franc-masoneria este o cale de ameliorare individuală şi de perfectibilitate, de integare a unei opere comune, un element de construcţie a fiinţei care permite fiecăruia să găsească locul său în colectiv”. Pentru Francois Figeac a vorbi despre caracterul iniţiatic al masoneriei este o tautologie pentru că însăşi natura sa constă în a trăi şi a transmite iniţierea, masoneria făcîndu-ne „să trăim mitul începutului – adică prima ceremonie trăită intrînd în Templu, ceremonie care, prin purificarea prin elemente, deschide conştiinţa către Mister – şi mitul trecerii la gradul de maestru”. A construi Templul este un act fondator şi deopotrivă sensul iniţierii masonice, masoneria fiind depozitara acestei tradiţii.

Bruno Etienne se întreabă ce este o societate iniţiatică; în opinia sa este o societate fondată pe mituri, care practică ritualuri şi foloseşte simboluri. Dar în lumea modernă producerea de bunuri simbolice care produc sens nu mai funcţionează încît „bărbaţii şi femeile post-modernităţii au nevoie de iniţiere şi în ceea ce mă priveşte franc-masoneria este una din rarele societăţi iniţiatice în Occident”. Vasta experienţă de cercetător al ordinelor religioase, confreriilor, sectelor şi societăţilor iniţiatice, îi conferă lui Bruno Etienne suficiente argumente pentru a individualiza elementele care configurează o societate iniţiatică: o legendă de bază; recluziunea în cabinetul de reflecţie; mitodrama mimetică care reia mitul morţii lui Hiram, prezenţa celor patru elemente (pămînt, aer, apă, foc); călătoriile efectuate în lojă în sens dextrocentric sau sinistrocentric; un raport între cădere şi înălţare; moartea şi renaşterea; idealul unei lumi mai bune; euritmia în raport cu alte tipuri de timp (lucrul de la miezul zilei pînă la miezul nopţii); probele fizice sau simbolice. Răspunzînd unei întrebări despre universalitatea masoneriei, Bruno Etienne preciza că ritualul arhetipal este cel care face legătura între iniţierea masonică şi umanitate: „Dacă masoneria nu este o societate iniţiatică, ea nu mă interesează!”, un răspuns fără echivoc dat celor ce văd în masonerie un club politic!

Ultimele articole sînt despre instrumentele şi mesajele franc-masoneriei. Născută din tradiţia constructorilor catedralelor, masoneria speculativă a adoptat instrumentele zidarilor medievali, care permit prelucrarea şi şlefuirea pietrei brute, transformarea materiei în spirit. Pentru Julien Behaeghel mesajul masoneriei speculative este „refacerea unităţii noastre prin simbolul iniţiator. Refăcînd unitatea noastră, noi reconstruim templul lumii care este în realitate cel al omului. Macrocosmosul nu este decît reflectarea microcosmosului. Hermes Trismegistos ne-a transmis acest mare gînd”. Jacques Fontaine şi-a început alocuţiunea, devenită pentru cititor articol, printr-o afirmaţie şocantă: „Franc-masoneria este pe cale de a muri de banalizare”. Un bun prilej oratoric pentru a nu cere o ultimă ţinută funebră, ci pentru a propune un mesaj pentru viitor. După un secol XX măcinat de angoase, conflicte mondiale, profunde îndoieli, Jacques Fontaine crede că a venit momentul căutării de sine, că este timpul şi locul interiorităţii: „acest loc este infinit, acest loc este complet de descoperit şi nu a fost niciodată explorat”. Totuşi autorul caută să acrediteze ideea unei adaptări la lumea de astăzi, aducînd în discuţie cîteva idei de „reformă” , e drept cu titlu personal!, asupra democaţiei în lojă, asupra suprimării unei bune părţi din obedienţe, asupra integrării în cunoaşterea masonică a descoperirilor ştiinţelor umane. Fontaine pledează pentru o eliberare spirituală de orice dogmă ( el aparţine Marelui Orient!), pentru reafirmarea căii iniţiatice şi spirituale şi pentru articularea spiritualităţii cu redistribuirea sa sub forma acţiunii sociale. Chiar dacă unele idei pot părea benefice, evident cu nuanţările necesare, în legătură cu discursul lui Jacques Fontaine reţinem o intervenţie a unui participant la colocviu: întrebarea care s-ar putea pune în legătură cu acest subiect nu este „franc-masoneria este adptată omului secolului XXI?”, ci „este omul secolului XXI adaptat masoneriei?”

Volumul Construire le Temple aujourd’hui deschide numeroase perspective asupra raporturilor dintre lumea de astăzi şi spiritualitatea masonică, oferă răspunsuri la întrebarea dacă omul zilelor noastre mai poate trăi autentic o spiritualitate de ordin iniţiatic.