Decorul lui K. F. Schinkel pentru Flautul Fermecat (Mozart)

Frances A. Yeats, cunoscută exegetă a rosicrucianismului, avansează ideea că rosicrucianismul ar fi avut obîrşie britanică datorată ideilor reformatoare ale lui John Dee, autorul Monadei hieroglifice; comparînd proiectul de reformă al lui John Dee cu cel iniţiat de J.V. Andreae, Frances A. Yeats afirmă că “nu poate încăpea îndoială că mişcarea care se întrezăreşte în cele trei publicaţii rosicruciene este una care îşi are originea ultimă în concepţiile lui John Dee.”

O nouă perioadă înfloritoare a rosicrucianismului este în secolul al XVIII-lea, un prim semn fiind apariţia, în 1714, a unui tratat de alchimie, Adevărata şi perfecta preparare a Pietrei Filosofale de cătrte Fraternitatea Ordinului Rosa-Crucii de Aur, semnat de Sinceratus Renatus, pseudonim al pastorului silezian Samuel Richter. Accentul pus pe alchimie constituie diferenţa majoră între noul rosicrucianism şi cel originar  care punea accentul pe proiectele de reformă socială, intelectuală şi religioasă. Tratatul publicat la Breslau acordă un loc esenţial “practicilor de laborator”, ceea ce va conferi originalitatea profundă a Rosa-Cruce de Aur. Silezia era la acea vreme un vechi şi bogat creuzet al tradiţiei mistice marcate de influenţele lui Jacob Bohme, de poetul mistic Angelus Silesus şi de curentul pietist căruia îi aparţinea şi Sinceratus Renatus/Samuel Richter, curent foarte apropiat de primul rosicrucianism. Pietiştii şi rosicrucienii aveau în comun voinţa de a redescoperi un creştinism mai pur mai autentic, punînd accent pe sentiment, pe virtutea personală şi pe relaţia directă cu Dumnezeu: “Noi care sîntem reuniţi în numele lui Isus Cristos, Mîntuitorul nostru, în această congregaţie binecuvîntată de Crucea de aur îl rugăm în deplină supunere pe Dumnezeul viu, inefabil şi atotputernic, care trăieşte dintotdeauna, ca în bunătatea sa şi îndurarea sa infinite şi de asemenea cu mîna sa atotputernică să deschidă fraţilor noştri ochii înţelepciunii şi ai raţiunii şi ca El să binevoiască să le confere tăcerea şi reculegerea, pentru ca niciodată şi oricare ar fi circumstanţele ei să nu arate celorlalţi care nu sînt apropiaţii noştri fapte ale congregaţiei sau secrete secretelor”, se spunea într-o rugăciune rostită frecvent de primii adepţi ai Rosa-Cruce de Aur. Christian Mac Intosh subliniază existenţa unei coloraturi gnostice venind dinspre alchimie, dar şi de la scriitori precum Bohme, ceea ce-l îndreptăţeşte să afirme că “pietismul, alchimia şi rosicrucianismul originar inteferează în contextul redactării cărţii lui Samuel Richter, alias Sinceratus Renatus, pentru a da naştere mişcării Rosa-Cruce de Aur”.

Emblema Colegiului Invizbil

La mijlocul veacului al XVIII-lea rosicrucianismul era în plină expansiune; în 1757, apare la Frankfurt o Societas Rosae Crucis, în 1761 ia naştere la Praga loja Trandafirul Negru, cercuri similare luînd naştere la Regensburg, Viena, Munchen, Stuttgart, Augsburg, Leipzig, membrii acestor cercuri înscriindu-se într-un virulent curent ostil Iluminismului, înainte de a se apropia de Stricta Observaţă (Respectare) germană căreia este posibil să-i fi inspirat noţiunea de Superiori Necunoscuţi, un gen de colegiu ocult deţinător al cunoaşterii, şi de Cavalerii binefăcători ai Sfintei Cetăţi. Alchimia revendicată de Rosa-Cruce de Aur se prezintă ca o magie spirituală sprijinită pe cosmogonie/cosmologie teosofică, întreaga doctrină propunîndu-şi să facă să ţîşnească forţele ascunse ale naturii, să facă să strălucească lumina sa, care a fost adînc îngropată de fatalitate, şi, pe această cale, să procure o lumină interioară fiecărui frate prin care el va putea să-l vadă pe Dumnezeu invizibil şi să devină mai apropiat de el cu sursa originală a luminii, se scria într-un text anonim din 1788. Se regăseau în acea lucrare tema gnostică a luminii, scînteia divină prizonieră a lumii materiei, viziunea unei divinităţi fără vlagă. Alchimia apare astfel ca maniera simbolică şi practică în măsură să asigure adepţilor progresul spiritual pentru a se apropia de idealul prefigurat de scrierile rosicrucianismului iniţial: reformatio divini et humani.

Simbol rosicrucian

Anul 1777 marchează apariţia unui nou sistem rosicrucian; loja Trei Globuri de la Berlin, avîndu-l ca Mare Maestru pe ducele Frederich August de Brunswick, a reformulat ritualurile şi a creat Rosa-Cruce de Aur de Vechi Sistem, în care se regăseau influenţe din scrierile lui Michael Maier, Henricus Khunrath, Georg Welling. Ca şi în cazul Rosa-Cruce de Aur, noua organizaţie se pretindea păstrătoarea secretelor lui Moise, Solomon şi Hermes, afirma că subzistase în Palestina pînă la eşecul cruciadelor, cînd fraţii s-au răspîndit în lume, iar trei dintre ei au fondat în Scoţia un noviciat în care avea să fie admis celebrul Raymundus Lullus, inspirator al curentului hermetico-cabalistic în Renaştere şi al Marii Arte- arta memoriei care pe planurile intelectului, memoriei şi voinţei angajează o totalitate ontologică. Gradele înalte ale ordinului fuseseră ocupate de membrii ai caselor de York şi Lancaster, “în timp ce blazonul lor era dat de denumirea modernă de Rosa-Cruce. Aceştia se considerau elita masoneriei, deţinătoarea adevăratei Lumini, de la care ceilalţi membri, numiţi de ei Fraţi de biserică, nu primeau decît reflectarea”, notează Roland Edighoffer. Învăţătura dată în cadrul fiecăruia din cele nouă grade cuprindea o iniţiere progresivă în alchimie şi cabală. Unui specialist în rosicrucianism unanim recunoscut aşa cum este Roland Edighoffer, nu putea să-i scape amestecul de spiritualitate autentică, ambiţie şi impostură care şi-a făcut loc în noul ordin. Astfel, alături de personalităţi precum F. J. W. Schroder, bun cunoscător al hermetismului, sau Christoph Oetinger, celebrul pietist şvab, discipol al lui Bohme, s-au afirmat şi doi susţinători controversaţi: von Bischoffswerder şi J. C. Worllner. Aceştia din urmă vor aduce şi declinul ordinului, Conventul de la Wilhelmsbad din 1782 consfinţind predominanţa Cavalerilor Binefăcători ai Cetăţii Sfinte, ordin al lyonezului Jean-Baptiste Willermoz, şi importanţa doctrinei Cohen a lui Martines de Pasqually.

Rosicrucianismul iniţial a avut o fastă înrîurire asupra unor personalităţi cum ar fi marele duce Carol-August de Weimar, Herder, Knebel sau Goethe, care au zăbovit asupra romanului lui Johann Valentin Andreae, Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz, apreciind că misterioasa operă are nevoie să fie ştearsă de praf, să nu cadă pradă uitării. Într-un studiu despre Mozart şi Rosa-Cruce, Roland Edighoffer constată că în Flautul fermecat, Pamina şi Papageno interpretează un duo care rezonează ca un ecou cu cantata despre iubire din Nunta chimică. Cele trei temple închinate Înţelepciunii, Raţiunii şi Naturii, ca şi probele la care sînt supuşi Tamino şi Papageno (îndepărtarea profanilor, proba tăcerii, purificarea prin foc, apă, aer şi pămînt, învingerea chinurilor morţii răscumpărătoare) au corespondent în experienţele trăite de Christian Rosencreutz. Acelaşi exegat francez identifică în opera mozartiană fazele operei alchimice (nigredo, albedo şi rubedo), simbolica alchimică fiind completată de aurul şi argintul filosofice reprezentate ca sorele şi luna. “Flautul fermecat se situează în tradiţia alchimică şi rosicruciană, albul şi roşu, argintul şi aurul, Luna şi Soarele, Regina şi Regele, Pamino şi Tamino pot, datorită transmutării purificatoare şi prin virtutea sunetului divin al flautului să celebreze nunţile lor în Creaţia în sfîrşit reconciliată, reintegrată în sfîrşit în starea sa edenică”, observă Roland Edighoffer. Prezenţa unor elemente efgiptene poate fi pusă în legătură cu apariţia în epocă a riturilor masonice egiptene ale rosicrucianismului, aşa cum afirmase Michael Maier.

Frontispiciul original al libretului Flautul Fermecat

Odată cu trecerea timpului şi cu estomparea furorii rosicruciene, locul legendelor a început să fie luat de cercetările istorice şi filologice. Astăzi sînt tot mai puţini cei care cred că în primele decenii ale secolului al XVII-lea a existat cu adevărat o societate secretă rosicruciană, căutarea rosicrucienilor “reali” încetînd demult, în ciuda resurgenţelor contemporane ale rosicrucianismului, în fapt preluarea fără discernămînt a unei denumiri şi perpetuarea unui mit, altminteri fascinant. Începutul veacului al XVII-lea este marcat de apariţia a două curente esoterice: teosofia care se naşte odată cu primele scrieri ale lui Jacob Bohme, care, la rîndul lor, îşi au sursa într-o prototeosofie, şi rosicrucianismul, care se revendică din gîndirea lui Paracelsus. Este o perioadă de maximă efervescenţă în care se afirmă prisca philosophia (teorie care sugerează că adevărata cunoaştere exista dinaintea grecilor) şi philosophia perennis (care pune în evidenţă continuitatea adevăratei cunoaşteri, care, în ciuda eclipselor, s-a păstrat în toate epocile). Deşi nu face referire în mod explicit la philosophia perennis, rosicrucianismul se reclamă şi perpetuează o tradiţie în care se amestecă influenţe venind de la Joachim de Flore, Raymundus Lullus, Nicolaus Cusanus, Marsilio Ficino, Pico dela Mirandola, Giordano Bruno, John Dee, şi dinspre hermetism, alchimie şi cabală, propunînd sub o formă mitică dorinţa contemporanilor de a depăşi dualismul creştin tradiţional, reabilitînd şi spiritualizînd materia, unind lumina graţiei divine cu lumina naturii.

Din cele arătate pînă acum este limpede că o mişcare de amplă rezonanţă aşa cum a fost rosicrucianismul nu numai că a avut un amplu ecou în epocă, reverberaţiile sale răzbind prin vălul raţionalismului ( era epoca în care Descartes afirma tranşant: “Numai cînd aud cuvîntul arcanum am o părere foarte proastă”), dar a generat şi numeroase presupoziţii despre posibile filiaţii. Evident, una din pistele cele mai frecventate este influenţa rosicrucianismului asupra unuia dintre cele mai frumoase şi încărcate de spiritualitate grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. (va urma)

Gîndirea egipteană asupra creaţiei universului, a cunoaşterii luminii sau a destinului omului ne-a parvenit sub diverse forme. Una dintre acestea este piramida textelor, prima operă scrisă  a fost gravată în interiorul unei piramide în timpul celei de a cincea dinastii. “Ea poate fi văzută ca o carte monumentală în care se intră pentru a descoperi acolo substanţa sa intimă. Piramida prin forma sa şi prin concepţia construcţiei sale este ea însăşi o literă a acestei monumentale cărţi. Textele piramidelor conţin o cunoaştere esenţială, indispensabilă pentru a înţelege funcţia faraonului, piatra unghiulară a civilizaţiei egiptene.” O altă formă de transmitere a gîndirii egiptene este ansamblul “textelor sarcofagelor”, sarcofage răspîndite în întreaga lume; de repertorierea acestor sarcofage, de colaţionarea textelor s-a ocupat eminentul egiptolog olandez Adriaan de Buck care le-a reunit în şapte monumentale volume – The Egyptian Coffin Texts. Specialiştii consideră că studiul Textelor sarcofagelor este inepuizabil, ele aducînd o referinţă solidă pentru descoperirea gîndirii vechilor egipteni; în ansamblul lor sînt considerate ca texte destinate exclusiv procurării unei garanţii post-mortem.

Cartea celor două căi este considerat un text de iniţiere, numai cel care a dobîndit cunoaşterea poate trece orice obstacol şi poate ajunge la al şaptelea cer, aureolat de strălucirea zeului suprem. Iniţierea echivalează cu o emergenţă, cu o ţîşnire din Tenebre şi din apele Haosului iniţial. Iar iniţiatul este în fapt o iniţiată, proprietarul sarcofagului fiind o femeie, Sathedjehotep, “fiica zeului ţesătoriei”. Iniţierea este un lung periplu prin templu, situat în mod simbolic la orient, protejat de o incintă de foc. La începutul drumului, iniţiata este recunoscută ca o fiinţă a templului, capabilă să participe la misterele vieţii simbolizată de Osiris; se presupune că a văzut diversele forme creatoare. Dar înainte de a parcurge cele două căi, un gardian se arată un adevărat obstacol avînd menirea de a-i răpune pe ignoranţi. Accentul pus este clar: numai cel care va întreprinde un demers al cunoaşterii va putea depăşi obstacolele, ceea ce dă adevăratul sens al parcursului iniţiatic. Religia egipteană se bazează pe cunoaştere, nu este o luptă de putere, ci un demers de deschidere a conştiinţei prin cunoaştere. Gardianul nu poate fi învins decît de cel îl cunoaşte şi dacă el îl cunoaşte. Şi el nu-l va cunoaşte decît pe cel care cunoaşte forţele care animă universul. Urmează cele două căi ale apei şi pămîntului separate de un canal de foc; după ieşirea din cele două căi iniţiata se află în faţa a trei rînduri de duhuri şi a unei reţele de canale încrucişate. Reţeaua are menirea de a-l rătăci pe candidat, funcţia labirintului fiind aceea de a ascunde drumul bun într-o aparenţă inextricabilă. Găsind drumul cel bun, iniţiata va deveni o fidelă a lui Thot şi o ardentă apărătoare a acestuia. “Această iniţiată, se spune în capitolul 1067, este cea care transmite cuvintele unui zeu către un alt zeu”.

Cum nici un dicţionar nu poate fi rezumat, vom aminti cîţiva termeni asupra cărora se opreşte Serge Cagnolari, pentru ca în final să facem cîteva notaţii asupra specificităţii acestui lexic. Aşadar în paginile acestui lexic cititorul va găsi definiţii despre: adoraţie, anahoret, apostol, botez, biblie, brahman, cabală, calvinism, catolicism, carismă, confucianism, cruce, decalog, divinitate, dogmă, epifanie, fundamentalism, Graal, hasidism, hermeneutică, icoană, laicitate, magie, mesianism, monoteism, mistic, naştere, ortodoxie, panteism, profet, religie, roza-cruce, sacru, sfînt, scolastică, simbol, Talmud, Tora, transcendenţă, yoga, zoroastrism.

Serge Cagnolari a străbătut lumea, aşa cum se spune în lung şi în lat, şi a vizitat locurile unde adie Spiritul; a descoperit tradiţiile şi spiritualităţile lumii, a întîlnit oameni şi dorinţa lor de unitate, de transcendenţă. De accea în lexicul său regăsim termeni care acoperă toate marile tradiţii ale lumii, fiecare definiţie surprinzînd esenţialul, şi oferind celor interesaţi repere pentru a discerne şi înţelege.

Serge Cagnolari vine în lumea scrisului dintr-un cu totul alt domeniu; înainte de a se consacra scrisului şi domeniului editorial a fost podgorean: „Autorul, vechi consultant devenit podgorean apoi editor, şi totdeauna un mare călător, a glisat progresiv de la spiritul vinului la spiritul divin. El vă face să descoperiţi că, aşa cum pentru vin este un vocabular bogat, imens şi plin de nuanţe, cuvintele spiritualităţii pot avea de asemenea o culoare, un ritm, unm parfum… Nu se spune, în diferite tradiţii, despre savoarea lui Dumnezeu?” Autorul acestui lexic este conştient că unii cititori nu vor găsi termenii căutaţi, şi atunci, se întreabă Serge Cagnolari, de ce să-i refuzăm plăcerea de a-l completa înscriindu-şi proprii termeni?

Lexicul lui Serge Cagnolari este completat cu o cronologie a marilor evenimente care au marcat spiritualitatea lumii, cu cîteva anexe în care găsim enumetare cărţile sacre ale marilor spiritualităţi, locurile importante pentru marile tradiţii spirituale, numele papilor Bisericii catolice şi ale patriarhilor Bisericilor ortodoxe, ca şi al imamilor. Cartea lui Serge Cagnolari este o invitaţie la a descoperi, fie şi prin lecturi, locurile consacrate ale marilor tradiţii spirituale ale lumii, o invitaţie la o degustare… spirituală a ceea ce rămîne după… decantare!