Cunoscut pentru preocuparea sa de a prezenta simbolurile masonice, în cărţi precum L’Etoile flamboyante, La Regle des Franc-Maçons de la pierre franche, La pierre brute, Olivier Doignon explorează sensul prezenţei în lojă a Spadei înflăcărate, un simbol apărut în secolul al XIX-lea sub influenţa Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Armă destinată în principal războiului, spada este aparent o prezenţă surprinzătoare într-un spaţiu sacru, destinat păcii, concordiei, plenitudinii: “Poate părea contradictoriu că o cale a înţelepciunii spirituale necesită folosirea unei arme”. Spada ne invită la a privi fiinţa umană sub totalitatea aspectelor sale şi atunci înţelegem rolul Venerabilului, deţinătorul spadei înflăcărate în lojă, de a crea un spaţiu sacru unde se trăieşte iniţierea şi în care se transmite energia creatoare. Olivier Doignon face cîteva trimiteri la spada care apare în căutarea Graalului, la emblema a VIII-a din Atalanta Fugiens unde oul trebuie lovit cu “sabia înflăcărată”. Spada a fost privită şi ca simbol al divinităţii ascunse în om, capabilă de a se transmuta progresiv într-o figură divină în interiorul fiinţei umane. În opinia lui Olivier Doignon, spada înflăcărată este intim legată de munca creatoare din lojă, de răspîndirea luminii, de îndepărtarea ignoranţei şi a forţelor telurice. Spada înflăcărată este legătura de unire între Orient şi noul Frate, transmiterea iniţiatică fiind un act ritual care integrează fiinţa într-un lung lanţ al celor care sînt în căutarea Luminii. Transmiterea iniţiatică este subordonată bucuriei creatoare care nu este nici agitaţie, nici pasiune, nici exhibitionism, ci expresie a unei vieţi profunde, a unei căutări autentice de a construi sinele după regulile Artei Regale.

Unul dintre cele mai studiate simboluri este labirintul. Despre valoarea iniţiatică a labirintului este volumul scris de Marie Hover: Labirintul, o cale iniţiatică. Încă de la primul labirint cunoscut, cel din Egipt din timpul faraonului Amenhemhat al III-lea, secolul al XVIII-lea î.C., descris şi de Strabon, acest simbol a fascinat, fiind reprezentat în temple, apoi în catedralele medievale, în manuscrisele alchimice. “Circular ca la Sens sau Chartres, octogonal ca la Reims sau Amiens, pătrat ca în Abația Saint-Bertin de la Saint-Omer, el se supune totdeauna unei reguli de construcție care reflectă arhitectura ansamblului. Labirintul din catedralele noastre este simbolul unui parcurs inițiatic, înscris în piatră de constructorii din Evul Mediu, ca mărturie a unei vieți sacralizate”, scrie Marie Hover. Autoarea vede labirintul ca o imagine a cosmosului, şi urmăreşte motivul labirintului, în variate forme, în diverse tradiţii spirituale; astfel aminteşte simbolismul mandalei, prezenţa labirintului în Egiptul antic, în Grecia şi în catedralele medievale, citînd din P. Santarcangeli, C. Jacq, H. Hesse, J. Hani sau din cunoscutul Dicţionar de simboluri al lui Chevalier şi Gheerbrandt. Un capitol al cărţii este dedicat labirintului ca simbol al Marii Opere, al Alchimiei ca ştiinţă a metamorfozelor şi regenerării, bazată pe o perfectă cunoaştere a legilor constitutive ale materiei: “O lojă iniţiatică practică alchimia fără ca să fie nevoie pentru aceasta ca Fraţii şi Surorile să cunoască şi să practice arta de laborator a vechilor şi atît de nobililor alchimişti”. Marie Hover aminteşte din alchimie calea umedă şi calea uscată, una legată de autentica receptivitate, de deschiderea progresivă spre sens, cealaltă legată de ardoarea focului care arde perisabilul pentru a nu păstra decît esenţialul; cele două căi reflectă cele două naturi existente în fiecare iniţiat: în fiecare lojă iniţiatică “sînt puse în practică răbdarea legată de calea lungă şi spontaneietatea creativă legată de calea uscată. Întreaga operă alchimică, întreaga căutare iniţiatică, nu se poate trăi decît în armonia unei proporţii care se înscrie între aceste două căi”. Dar labirintul este văzut de Marie Hover şi ca un pelerinaj către Orient, ca un proces iniţiatic al morţii simbolice şi al renaşterii, al separării utilului de inutil, a ceea ce este constructiv pentru o sensibilitate iniţiatică de ceea ce va rămîne totdeauna în lumea profană: “Pelerinajul în labirint nu este un parcurs solitar. El se desăvîrşeşte în compania Fraţilor şi a Surorilor adunaţi pentru a regăsi cuvîntul pierdut. Dar întreg parcursul iniţiatic include de asemenea o dimensiune individuală căci nimeni nu poate face drumul în locul unui Frate sau al unei Surori”. Cartea scrisă de Marie Hover este o incitantă invitaţie la a parcurge iniţitic labirintul vieţii şi al cunoaşterii.

Iniţierea masonică decurge din tradiţia Luminii, ritualurile masonice făcînd ample referiri la Lumină ca “expresie a divinităţii ascunse şi misterioase”, după o frumoasă formulare din Textele Sarcofagelor. Binecunoscut pentru cărţile sale despre simbolismul masonic, Olivier Doignon prezintă în volumul Lumina, origine, cale şi hrană a iniţierii maniera în care lojile caută spiritul luminos urmînd tradiţia constructorilor care se uneşte cu lumina începuturilor, cu lumina primei dimineţi. Viaţa iniţaitică se construieşte în şi prin Lumină, lumina care străluceşte la Orient şi care este asemănătoare celei care a creat lumea; pentru a trăi această construcţie şi această transmitere a Luminii este nevoie de un athanor, loja retrăind purificările şi naşterile alchimice. Ritualurile vorbesc şi pun în scenă şi existenţa tenebrelor ca o dorinţă de a ajunge la Lumina cunoaşterii, amintind Prologul la Evanghelia lui Ioan din care se citeşte în deschiderea fiecărei ţinute: “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Un capitol important al cărţii este despre luminile lojii, începînd cu lumina de la Orient, în tripla ei formulare (Delta, Soarele şi Luna). Lumina de la Orient este sursa tuturor luminilor care iluminează Templul, Venerabilul lojii avînd un rol capital în transmiterea acesteia către membrii lojii. O carte despre lumină nu  putea ocoli prezentarea celor trei mari lumini masonice (Volumul Legii Sacre, Echerul şi Compasul), a celor trei coloane care dau trăinicia lojii (Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea) şi a celor două triunghiuri (Venerabilul, Primul şi Al doilea Supraveghetor, pe de o parte, şi Venerabilul, Oratorul şi Secretarul, pe de altă parte). Ultimele pagini ale cărţii sînt despre puterea luminii de a anima fiinţele şi lucrurile; constructorul lucrează asupra pietrei care este şi ea operă a Luminii: “Constructorii Templului arată că Lumina poate fi captată şi făcută perceptibilă. Pietre vii ale Templului, iniţiaţii trebuie să facă să se înţeleagă că ei sînt elemente constitutive ale acestui material, şi că viaţa lor este un mijloc de a se încorpora în acest spaţiu luminos”. Lumina se transmite dintotdeauna şi în fiecare moment, iar loja are datoria să fie garantul spiritualităţii iniţierii, pe care o transmite sub forma Luminii.

În deschiderea fiecărei ţinute masonice este un moment în ritual în care se trasează planşa lojii în funcţie de gradul în care îşi desfăşoară lucrările. În volumul Tabloul lojii şi Planul Operei, Francois Ariès evocă vechi tradiţii legate de acest important moment şi studiază tabloul lojii şi funcţia sa prin prisma simbolurilor înscrise. În urmă cu cîţiva ani, Patrick Négrier abordase acelaşi subiect într-o lucrare despre diagramele simbolice; acum, Francois Ariès glosează despre repetarea aceloraşi simboluri în Tabloul lojii care se regăsesc, de această dată materialmente, în Templu, întrebîndu-se dacă poate fi vorba de o redundanţă. Tabloul lojii şi Templul sînt două realităţi, două spaţii diferite; între simbolurile Tabloului lojii şi cele ale Templului nu există nici diferenţă nici identitate, ele trebuie percepute în dinamica planului lucrării. Unitatea originală se prezintă sub forma manifestă a unei multiplicităţi de simboluri, iar trasarea Tabloului este un gen de structurare rituală a lumii originale care se prezintă ca o matrice simbolică. Specifică tradiţiei construcţiei în care gîndirea se desfăşoară ca o arhitectură arătînd secretele creaţiei şi structura universului, “trasarea Tabloului lojii arată că Marele Arhitect al Universului gîndeşte universul ca un Templu de construit. Tabloul deci trebuie să comporte toate instrumentele în raport cu edificarea acestei gîndiri monumentale ca şi cu orientele care marchează călătoria Luminii şi desăvîrşirea Templului, de la Orient la Occident, de la Miazăzi la Miazănoapte, de la Zenit la Nadir”. J. Noyer spunea că “Tabloul lojii este un fel de oglindă aşezată pe solul Templului”; dincolo de metaforă, Tabloul lojii traduce sub forma unui ansamblu simbolic coerent al primirii luminii care guvernează lucrările lojii specifice misterelor fiecărui grad: “Cu un Tablou al lojii purtînd simbolurile fundamentale, instrumentele conceptuale, literele-mamă ale limbii sacre, se poate întreprinde întreaga operă. Pentru un muzician, de exemplu, Tabloul lojii ar cuprinde toate notele gamei permiţînd infinitatea operelor şi interpretărilor…”, afirmă Francois Ariès.  După regulile tradiţionale, Tabloul lojii se trasa întotdeauna la începutul lucrărilor, iar a trasa trebuie înţeles ad litteram: în tăcere deplină, sub lumina celor trei stîlpi care susţin loja, Tabloul lojii prindea contur după o arhitectură a simbolurilor, iar trasarea corespundea unei apariţii progresive a unei noi manifestări a Luminii. Atît trasarea, cît şi în final ştergerea Tabloului, au un sens simbolic esenţial. Cartea lui Francois Ariès este o frumoasă incursiune în istoricul Tabloului lojii, face numeroase asocieri cu trasarea Tabloului în cultura egipteană sau cu desenarea mandalei, asociază Tabloul lojii cu Planul lucrării pe care îl trasează Venerabilul în demersul său de a uni cerul cu pămîntul, instaurînd armonia în lojă.

Un subiect viu disputat în lumea masonică, subiect de controverse cu cei aflaţi în afara masoneriei, este Marele Arhitect al Universului, denominaţiune la care Marele Orient al Franţei a renunţat în 1877, la propunerea… pastorului Frederic Desmonds, care găsea această formulă “inutilă şi străină scopului masoneriei”. În 1813, Marea Lojă a Angliei, pe urmele Constituţiilor lui Andreson (“un mason dacă înţelege corect Arta nu va fi niciodată un ateu stupid sau un libertin nereligios”), impune credinţa în Marele Arhitect al Universului, conceput ca “Fiinţa supremă, nevăzută şi Atotputernică”. Nu întîmplător primul volum al colecţiei, semnat de Jean Laporte, este consacrat acestui delicat subiect. Am văzut că Marele Orient al Franţei a renunţat la jurămîntul pe Cartea Legii Sacre şi la formula prin care orice mason lucrează “Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului”, ştim şi conţinutul Constituţiilor lui Andreson. Rămîne o întrebare, şi nu una oarecare: Ce se înţelege prin Marele Arhitect al Universului şi ce reprezintă pentru ritualul şi spiritul masonic? Deşi în timpul lucrărilor pe altarul fiecărui atelier din lojile regulare se află Cartea Legii Sacre, masoneria nu-şi propune să impună membrilor săi o dogmă, primindu-i însă în sînul ei doar pe cei care trec de materialitatea imediată pentru a întîlni Principiul Suprem de la care se revendică lucrurile şi fiinţele acestui univers. Jean Laporte evită disputele inutile despre posibila identificare a Marelui Ahitect cu un simbol, considerînd că simbolul nu are nimic reductiv, ci dimpotrivă deschide calea iniţiatică; autorul francez îşi dezvoltă argumentaţia pornind, retoric, de la afirmaţia că noţiunea de Marele Arhitect al Universului este una de dată recentă. Jean Laporte aminteşte că înseşi texte din Vechiul Testament folosesc formula de Marele Arhitect al Universului, apoi mari gînditori antici şi medievali, filieră pe care trebuie să fi ajuns la iniţierile medievale în meserii. Pornind de la prezenţa în iniţierile de meserie a noţiunii de Marele Arhitect al Universului, Jean Laporte îşi urmează firul discursiv amintind cîteva simboluri în care se regăsesc trăsăturile celui ce a creat universul: făurar, geometru, creator al numerelor şi al armoniei, compasul, piatra primordială, cuvîntul pierdut. “Dacă Marele Arhitect al Universului rămîne pentru francmasonii iniţiaţi o valoare sacră şi fundamentală, aceasta se întîmplă pentru că el poate oferi instrumentele necesare pentru a descifra, cel puţin în parte, misterul vieţii în care sînt cufundate toate fiinţele”, afirmă Jean Laporte în finalul cărţii sale.

A patra literă a alfabetului grecesc, avînd forma unui triunghi echilateral, Delta este o reprezentare simbolică a divinului. Un călugăr copt din veacul al V-lea spunea că Delta este “litera universală, sinteză a universului, figură a creaţiei”; pentru pitagoreici, triunghiul era principiul întregii generări, arhetipul fecundităţii universale. Şi numai aceste două ar fi fost suficiente motive ca Delta să fie integrată în simbolismul masonic, acest simbol aflîndu-se în loji la Orient-locul naşterii luminii. În volumul dedicat acestui simbol, Olivier Jumeau, specialist în tradiţii medievale, pune în evidenţă atît simbolismul masonic cît şi prezenţa lui delta în numeroase tradiţii. Sînt amintite vechile texte egiptene (Textele piramidelor sau Textele sarcofagelor) sau greceşti (texte de influenţă pitagoreică sau dialogurile platoniciene) care definesc triunghiul/delta ca forma unică creatoare a tot ceea ce există. Deşi întrega noastră manieră de a gîndi şi de a trăi este binară, bazîndu-pe opoziţii şi antinomii, ternarul apare ca o condiţie a întregii existenţe şi a întregii manifestări. Într-un text din secolul al XV-lea se preciza că: “În Tatăl este eternitatea, în Fiul identitatea, în Sfîntul Duh integrarea eternităţii şi a identităţii, şi aceste trei lucruri sînt una: corpul, spiritul şi sufletul; căci întreaga desăvîrşire este în triadă”. Olivier Jumeau urmăreşte semnificaţia ternarului în matematică, în alchimie căutînd să dea explicaţii convingătoare pentru răspîndirea simbolului triunghiului cu toate ramificaţiile sale în variate zone ale spiritualităţii. Reprezentarea ochiului în triunghi a dat naştere la multe speculaţii, mai ales din partea celor care caută să atribuie o anumită semnificaţie unui simbol înainte de a-i urmări ascendenţa. Ochiul înscris în triunghi are o semnificaţie fundamental esoterică şi apare mai întîi în arta egipteană, fiind apoi reluat de arta greacă, iar mai tîrziu de numeroase societăţi iniţiatice, şi evocă realizarea spirituală constînd în a deschide ochiul asupra tuturor lucrurilor. În ultima parte a cărţii, pornind de la o afirmaţie a autorilor Dicţionarului de simboluri că în toate tradiţiile religioase şi în toate sistemele filosofice se găsesc ansambluri ternare, Olivier Jumeau prezintă cîteva triade din alchimie (mercur, sare, sulf; opera la negru, la alb, la roşu), din vechea religie celtică (Forţa, Lumina, Spiritul), din creştinism (virtuţile teologale: credinţa, speranţa, mila; cei trei magi aduc: aur, tămîie, smirnă). Delta-un simbol structural primordial.

Echerul este un subiect polemic, este un instrument de neînlocuit în arta construcţiei şi deopotrivă unul dintre simbolurile fundamentale ale ritualurilor masonice. Didier Michaud, autorul volumului despre echer, afirmă în avertismentul care deschide volumul că multe lucrări consacrate acestui simbol pierd sensul instrumentului folosit în construcţie, ceea ce nu poate duce decît la necunoaşterea simbolului, iar din acest motiv cartea sa se vrea una polemică. De altfel, autorul enumeră cîteva afirmaţii despre echer pe marginea cărora face utile precizări care pun în lumină uşurinţa cu care au fost făcute respectivele afirmaţii, şi deopotrivă faptul că au fost preluate fără discernămînt de mulţi cititori preocupaţi să afle cîteva lucruri, în loc să meargă la sursă. Didier Michaud ne introduce în lumea acestui simbol căutînd mai întîi o definiţie dincolo de banala formulă după care echerul serveşte trasării unui unghi drept: “este adevărata riglă de calcul operativ al constructorilor şi arhitecţilor de altădată, permiţînd a trasa, a fabrica şi a construi toate formele posibile”. Preluînd ideile lui Roger Richard şi Irene Mainguy despre totalitate şi despre corelaţiile între alchimie şi echer, Didier Michaud afirmă că echerul este prima manifestare a vieţii. O vie discuţie este generată de simbolismul moral al echerului, mulţi autori insistînd pe toleranţa şi rectitudinea morală care trebuie dominate de spirit, ceea ce dă naştere unor interpretări contradictorii, spiritul fiind cel care dă naştere toleranţei şi rectitudinii. O atitudine mai echilibrată pare a fi cea care vede în echer semnul unei rectitudini a conduitei în viaţa profană. Ultimele pagini ale volumului conţin o privire sintetică asupra echerului în funcţie de gradul în care este folosit, autorul recurgînd în argumentaţia sa la vechi ritualuri masonice apărute la confluenţa masoneriei operative cu cea speculativă.

Steaua înflăcărată este un simbol vechi, avînd diverse semnificaţii în tradiţiile străvechi, dar este şi un simbol masonic, unul din punctele de reper ale gradului de companion. Autorul volumului dedicat acestui simbol, Olivier Doignon, consideră că perspectivele oferite de viziunea Stelei înflăcărate au fost de multe ori obturate, trecîndu-se  astfel sub tăcere un imens cîmp simbolic. Pentru a vedea mai bine semnificaţia acestui simbol în spaţiul masonic, Olivier Doignon urmăreşte mai întîi ce loc ocupa şi care era sensul simbolic al stelei înflăcărate în diverse tradiţii: egipteană, iudaică şi creştină. Gradul de companion păstrează urmele iniţierii operative, simbolul cel mai important fiind steaua înflăcărată: “companionul trebuie să vadă bine steaua înflăcărată, acest instrument folosit pentru a formula gîndirea creatoare. Instrument al cunoaşterii, steaua permite gîndirii să fie formulată. Companionul îl utilizează pentru a transmite o cunoaştere şi pentru a participa la construcţia Templului”. După cîteva consideraţii pe marginea prezenţei în arhitectura medievală a pentagramei, Olivier Doignon nuanţează specificitatea stelei înflăcărate în raport cu alte stele: deşi sînt de aceeaşi natură, steaua înflăcărată este specifică gradului de companion, putînd fi revelată doar în acest moment la parcursului iniţiatic. Steaua înflăcărată este şi o expresie a operei alchimice, simbol al Marii Opere, este cea care îl învaţă pe alchimist că a găsit lumina înţelepţilor. Steaua înflăcărată este însă şi un simbol al omului iniţiat, dacă omul nu poate fi asemănat formei stelare, iniţierea rămîne o imposibilitate: “văzînd steaua înflăcărată, companionul vede o cale trasată de ea. Trasînd calea, steaua trasează planul Templului”.

Ce realităţi simbolice ascund cele Trei mari coloane aflate în mijlocul lojii? Acestei întrebări îi caută răspuns Alain Lejeune într-o lucrare polemică, aceasta debutînd cu afirmaţia că cele trei coloane reprezentînd Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea nu simbolizează pe Maestrul Venerabil şi pe cei doi Supraveghetori, ceea ce i se pare a fi o aberaţie: “Cele trei mari Coloane (Stîlpi) sînt deci… cele trei mari Coloane, simbolic reprezentate de ele însele, şi nu de trei ofiţeri purtători de ciocane în Lojă, chiar dacă aceştia sînt în mod ritual în relaţie strînsă cu Coloanele, mai ales la aprinderea şi a stingerea lor”. Alegerea celor trei stiluri (Înţelepciunea-capitel ionic, Forţa-capitel doric, Frumuseţea-capitel corintic) i se pare o falsă problemă, întrucît cele trei stiluri nu au apărut în aceeaşi epocă, iar similitudinile acceptate în loji “nu sînt juste nici prin metodă, nici pe plan istoric, nici pe plan arhitectural”. Pagini interesante sînt cele despre legenda celor Patru Coroane (Passio Quator Coronatum, scriere latină din secolul al IV-lea, aparţinînd lui Porphyrius) care aminteşte martirajul a patru creştini cioplitori în piatră: Claudius, Castorius, Symphorianuls şi Nicostratus.  Importanţa ritualică şi simbolică a acestei legende în tradiţia constructorilor este subliniată de faptul că cei Patru Încoronaţi au fost patronii vechilor zidari germani, flamanzi, olandezi şi italieni. Alain Lejeune consideră că alegaţiile masonice despre legătura dintre cele trei virtuţi atribuite simbolic coloanelor şi anumite grade şi demnităţi sînt lipsite de temei, Înţelepciunea, Forţa şi Armonia fiind trei concepte, o manieră de a sugera actul de creaţie al Marelui Arhitect al Universului. Autorul face o sinteză a înţelesurilor atribuite Înţelepciunii, Forţei şi Armoniei în antichitate şi Evul Mediu în diferite tradiţii culturale. În mod sigur, cunoscăorii se vor întreba de ce Armonia şi nu Frumuseţea; răspunsul lui Alain Lejeune: “pentru că Armonia deschide un cîmp simbolic mult mai vast. (…) Armonia nu este o frumuseţe statică, ci rezultanta dinamică a mutaţiilor.(…) Spre deosebire de lumea profană în care dizarmonia este adesori prezentă, Loja este o lume unde totul este ordine şi Armonie.(…) Ceea ce creează adevărata armonie, cea care reflectă armonia principială, este inspirată de Înţelepciune, animată de Forţă”. Sînt aduse în discuţie semnificaţiile coloanelor în tradiţia vechiului Egipt, în Cabală, dar şi ritualul aprinderii luminilor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat; în încheierea acestei extrem de utile lucrări despre cele Trei mari coloane, Alain Lejeune afirmă că acestea “constituie deci o matrice geometrică pentru a face să nască gîndirea în spirit, pentru a o iubi şi a o manifesta în plenitudinea sa. Tradiţia iniţiatică ne-a lăst moştenire aceste simboluri recomandîndu-ne să nu uităm vreodată să le încoronăm, căci este condiţia imperativă pentru ca ele să dea întreaga lor putere şi să facă perceptibil şi practicabil drumul ducînd în inima misterului Orientului”.

În maniera deja cunoscută, Olivier Doignon abordează unul din simbolurile fundamentale ale francmasoneriei: Piatra brută, delimitîndu-se de la primele pagini de confuzia între piatra fundamentală şi piatra fundaţiei care se aşază în mod solemn la temelia oricărui edificiu. Înainte de a ataca subiectul masonic propriu-zis, Olivier Doignon reaminteşte simbolismul oceanului primordial şi al pietrei fundamentale în Egiptul antic, în Talmud, în mitologia greacă. Piatra brută este prezentă în tabloul lojii de ucenic pe prima treaptă a orientului, pe latura dinspre miazănoapte, iar piatra cubică pe latura dinspre miazăzi: “Această amplasare ne indică, în raport cu simbolica orientului că, prin piatra brută, lumea energiilor este de organizat, şi că, prin piatra cubică, această lume este organizată”. Spre deosebire de alţi cercetători ai simbolismului masonic, Olivier Doignon discută simbolismul pietrei brute într-o permanentă raportare la piatra cubică, la diferenţierea ca fondatoare al unui ciclu al reînnnoirii, piatra brută fiind o mărturie a unei origini îndepărtate, a unei memorii a începuturilor: “În adevăr, piatra brută fiind fără formă definită, conţine toate formele. O distincţie apare între materia informă, brută, non modelată şi materia formată. Piatra brută şi piatra cubică arată legile creaţiei sub un aspect diferit: piatra brută este materia asupra căreia se lucrează, şi piatra cubică este forma operei”. Cartea lui Olivier Doignon conţine pagini de analiză pornind de la structura binară a întregii noastre maniere de a gîndi şi trăi, de la dinamismul dualităţii creatoare, pentru a reveni la piatra brută ca suport al posibilităţilor tuturor acţiunilor creatoare, la piatra brută ca piatră alchimică – piatra brută expresie a materia prima. Dar autorul atrage atenţia asupra unui truism, acel după care prin cele trei lovituri aplicate de ucenic asupra pietrei brute aceasta se apropie de forma… cubică, şi consideră că eroarea vine din preluarea abuzivă a terminologiei din meseriile masonilor operativi, care clasificau pietrele în mai multe categorii. Prima lucrare a noului iniţiat asupra pietrei brute trimite simbolic la primordialitatea mitului creaţiei, iar mesajul cărţii lui Olivier Doignon este să evităm să încremenim interpretarea pietrei brute într-o definiţie şi să deschidem ochii spre un alt tip de realitate decît cea perceptibilă prin simţuri.

Aşezată la orient pe latura de miazăzi, Piatra cubică este totdeauna raportată la piatra brută din care a rezultat; piatra cubică, perfect ashlar, este subiectul cărţii lui Michel Lapidus. Simbol al operei perfecte, piatra cubică suscită încă interpretări şi raportări la cele trei pietre care creează Templul: piatra fundaţiei, piatra fundamentală care se dedublează în piatra cubică şi piatra brută, piatra unghiulară. Piatra cubică trebuie privită în cadrul perfecţionării individuale şi nicidecum nu trebuie privită ca o simplă formă exterioară. Piatra cubică este asociată şi cu secretul, în multe tradiţii fiind considerată ca una din expresiile perfecte ale misterului vieţii şi ale tuturor manifestărilor sale. Piatra cubică, susţine Michel Lapidus, reprezintă idealul de realizare al muncii de cioplire; de formaţie ştiinţifică, autorul acestui volum face o interesantă incursiune în simbolismul poliedrelor, văzute ca forme sacre născute din armonia gîndirii şi a arhitecturii secrete inerentă creaţiei. În opinia lui Michel Lapidus, poliedrele pot fi privite prin prisma unor elemente: tetraedru şi focul creator, octaedru şi separarea aerului, hexaedru şi pămîntul stabilizator, icosaedru şi apa purificatoare, dodecaedru şi sensibilitatea totală. Pentru Michel Lapidus piatra cubică este un instrument pedagogic esenţial, “ea este nu numai suportul tuturor expresiilor geometrice necesare cunoaşterii Artei trasării, ci deopotrivă un mijloc care poate forma în mod metodic fiinţe într-un cadru coerent şi pluridisciplinar”. Piatra cubică apare ca unificatoare în demersul funcţiilor speculativă şi operativă, ca metodă de realizare şi rectificare, ca deschidere către inefabil şi etern, către rigoare şi coerenţă, capacitate de transformare, de punere în ordine, eliberare de dogmatism, întîlnire cu iubirea creatoare.  Michel Lapidus face şi cîteva apropieri între piatra cubică şi piatra filosofală a alchimiştilor, dar şi cîteva consideraţii asupra simbolurilor geometrice în opera Cosi fan tutte a lui Mozart, în cele mai recente montări piatra cubică fiind un element definitoriu al scenografiei. Cînd a compus opera, Mozart cunoştea de ceva vreme simbolul pietrei cubice… (va urma)

De această dată, Jean-Jacques Gabut se opreşte asupra unui subiect care nu a fost niciodată tratat în manieră sistematică: semne, cuvinte, culori, numere, simboluri (fauna, flora, metalele). Ca şi în alte cărţi ale sale, Jean-Jacques Gabut urmăreşte acest simbolism masonic exclusiv în cadrul ritualurilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, pe parcursul tuturor gradelor sale.

Pentru Jean-Jacques Gabut, semnele pot fi: semn-gest, semn-marcă şi semn-simbol; semnul-gest îi prilejuieşte o paralelă între mudra din hinduism şi arborele sefirotic; semnul-marcă este o figură simplă, dar a cărei semnificaţie rămîne de descoperit, iar semnul-simbol trimite la simbolismul uneltelor, dar şi la simbolurile din geometrie. Sînt urmărite semnele primelor trei grade, de fiecare dată autorul făcînd trimiteri la spiritualitatea orientală, la centrii de forţă ai corpului uman, dar şi semnele gradelor superioare, unde accentul cade pe semnul bunului păstor şi pe semnul de recunoaştere, ambele de la gradul de Cavaler al Crucii şi al Trandafirului: “Între semn şi contra-semn, Cavalerul de Roza+Cruce se situează totdeauna pe pămîntul oamenilor. Şi rolul său esenţial pe acest pămînt este de a propaga tot ceea ce se naşte din caritate, adică din iubire (caritas generis humani).”

Ca şi semnele care servesc la a deschide porţi secrete, cuvintele masonice “sînt cuvinte cheie, care la rîndul lor, deschid accesul spre anumite mistere”. Cuvintele sînt parte integrantă a ritului, aparţin materialului simbolic al masoneriei. Prezentînd cuvintele sacre şi cuvintele de trecere în masoneria albastră, Jean-Jacques Gabut face numeroase paralele cu alfabetul ebraic şi semnificaţiile literelor acestuia. La gradele înalte, numele lui Dumnezeu este omniprezent, sub toate numele posibile care i-au fost atribuite în tradiţia iudeo-creştină.

Alături de semne şi cuvinte, culorile sînt simboluri cu deschidere universală. În opinia autorului francez, culorile gradelor simbolice sînt alb, albastru şi roşu, precizînd că această din urmă culoare este prezentă la gradul de maestru numai în ritul scoţian, celelalte păstrînd culoarea albastru, specificitatea ritului scoţian fiind că anunţă prin cel de-al treilea grad continuarea prin gradele înalte. Culorile gradelor înalte sînt strict legate de semnificaţia profundă şi simbolismul fiecărui grad.

În limbajul simbolic masonic o importanţă capitală o au numerele; Pitagora a fost primul înţelept care a glorificat numărul: “Binecuvîntează-ne, număr divin, tu care i-ai zămislit pe zei şi pe oameni! O sfînt, sfînt Tetraktis, tu care cuprinzi rădăcina şuvoiului veşnic al creaţiei!”, dar se găsesc şi în alte culturi referinţe la semnificaţia numerelor. În masonerie, atît primele trei grade, cît şi cele înalte stau sub semnul numărului, fie el 3, 5 sau 9, în cazul primelor, sau a numerelor 3 şi a multiplilor (9, 27, 81), 5, 7 şi 12 cu multiplii lor care se regăsesc în bateriile gradelor sau în vîrstele simbolice.

Ultimul capitol al cărţii lui Jean-Jacques Gabut este despre metalele, fauna şi flora simbolicii masonice. În gradele scoţiene metalele invocate sînt: aurul, argintul şi bronzul. Bestiarul simbolic şi sacru al masoneriei speculative este constituit îndeosebi de păsări (vultur, porumbel, corb, cocoş, pelican, pasărea Phoenix), dar şi din animale (miel, şarpe). Evident simbolurile faunei care se regăsesc în ritualuri trebuie aprofundate, întrucît cele mai cunoscute simboluri sînt cele din gradele care se ritualizează; nu trebuie uitat gradul 28, Cavaler al Soarelui, cu un profund simbolism alchimic, grad căruia Albert Pike îi consacrase o pătrime din celebra sa carte Morals and Dogma. Flora prezentă în simbolismul masonic nu este foarte variată, dar reţin atenţia rodiile care sînt în capul coloanelor Templului, acacia prin care se descoperă mormîntului maestrului Hiram, laurul maestrului secret şi al marelui comandor al Templului, trandafirul Cavalerului de Roza+Cruce.

Lectura pe care ne-o propune Jean-Jacques Gabut nu poate decît să-i bucure pe cei aflaţi într-o neîncetată căutare într-o lume a simbolurilor şi înţelesurilor care se lasă greu descifrate. Este cartea unui autor care a privit răbdător către culmi, spre care a tins doar atunci cînd gradul cunoaşterii îi îngăduia încă un pas. Parcursul său iniţiatic poate fi un exemplu pentru mulţi plecaţi pe un drum căruia au impresia că i-au găsit capătul, dar cînd va veni momentul deşteptării vor constata cu tristeţe că nu mai sînt nici măcar în locul de unde au plecat, ci cu mult în urmă ! Să încheiem, dîndu-i cuvîntul celui care în ianuarie a sărbătorit patru decenii de cînd a primit Lumina: “Am încercat astfel să trasăm cîteva noi căi de reflecţie, să deschidem cîteva perspective cercetătorului, oricare ar fi obedienţa sa şi care ar fi Ritul pe care îl practică în atelier. Poate că Marele Arhitect al Universului îl va ghida şi inspira în căutarea sa, pentru a înţelege mai bine aspectele adeseori ascunse – şi adeseori chiar misterioase – ale ritualului pe care îl practică totdeauna cu bucurie, în compania tuturor fraţilor săi, în sînul lojii sale, adevărat athanor al regenerării sale şi al răbdătoarei sale metamorfoze în iniţiat !…”