După prezentarea cîtorva repere istorice care amintesc Vechile Îndatoriri şi evoluţia masoneriei speculative, Gérard Marro supune atenţiei tema tradiţiei şi ritualurilor iniţiatice, de la iniţierea egipteană pînă la obligaţiile masonice; sînt pagini nu numai plăcute lecturii, ci şi incitante notaţii asupra iniţierii egiptene, asupra tradiţiei iniţiatice şi a transmiterii, asupra tradiţiei iniţiatice masonice, sau despre cabinetul de reflecţie în care postulantul petrece un timp care îl pregăteşte pentru intrarea în templu şi înfruntarea probelor iniţiatice. Despre Pitagora se ştie relativ puţin, dar ca orice învăţătură păstrată pentru iniţiaţi a avut parte de deformări şi fabulaţii; dincolo de orice exagerare, Gérard Marro identifică unele elemente din doctrina şcolii pitagoreice care se por regăsi în ritualul masonic. “Ordinul pitagoreic era un ordin iniţiatic dar cu particularitatea că făcea să coexiste o învăţătură esoterică rezervată numai iniţiaţilor, şi o învăţătură exoterică destinată unui vast public”, reaminteşte Gérard Marro şi trimiţînd la mai vechea discuţie asupra “dezvăluirii” secretului prin publicarea ritualurilor masonice: nimeni nu devine iniţiat prin simpla lectură a unui ritual, orice gard ar avea acesta! Fiind o comunitate iniţiatică tradiţională, masoneria îşi transmite învăţăturile cu ajutorul simbolurilor, evident constatare care se aplică şi altor instituţii care se revendică dintr-o tradiţie pe care o transmit mai departe. În timpul sacru în care are loc ţinuta lojii, delimitat de deschiderea la miezul zilei, cînd Soarele, simbol al luminii divine, iluminează pămîntul, şi de închiderea la miezul nopţii, cînd sfîrşitul întîlneşte începutul, simbolurile capătă noi dimensiuni într-o asociere în care regăsim binarul ( lumină-tenebre, sacru-profan, Jachin-Boaz) şi ternarul ( Cartea Legii Sacre-Echerul-Compasul, Maestrul între Echer şi Compas, Înţelepciune-Forţă-Frumuseţe).

Incursiunea lui Gérard Marro în  simbolica templului masonic continuă cu prezentarea tabloului lojii cu toate elemetele sale, a templului ca loc sacru, a celor două coloane din exterior şi a coloanelor care simbolizeză Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea. În ritualurile masonice se găsesc şi numeroase trimiteri, directe sau voalate, la mituri: “Miturile ne fac să gîndim că moartea iniţiatică este preludiul indispensabil al începutului vieţii spirituale, al regenerării spirituale, al intrării în lumea Luminii. Limbajul mitologic vorbeşte lumii noastre imaginale, lumea sufletului, psyché al grecilor, sediul imaginaţiei active care leagă diferitele niveluri ale realului. Prin mit, omul încearcă să modeleze lumea sa, să facă inteligibil universul său exterior şi interior”, arată Gérard Marro, pe urmele lui Mircea Eliade şi Paul Ricoeur. Dintre mituri, Gérard Marro se opreşte asupra labirintului (care ilustrează calea iniţiatică, drumul spiritului către lumină, circumvoluţiunile , înaintările şi revenirile pentru a ajunge în centru), luminii (lumina iniţiatică, adevărat foc al spiritului, lumina care străluceşte în întuneric, amintind frumoasa spusă a Evanghelistului Ioan “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”), cavernei (care joacă un rol esenţial în toate tradiţiile, cu ample referiri la mitul cavernei/peşterii în dialogul Republica al lui Platon), celor trei mari lumini ale masoneriei.

În ultima secţiune teoretică a volumului, Gérard Marro aminteşte care sînt credinţele şi virtuţile masonice. Mulţi din cei care acuză masoneria doar după lecturi ale unor derizorii cărţi care prezintă masoneria ca autoare neîntrecută de comploturi şi răsturnări politice şi sociale, vor fi surprinşi să afle că “Unul din primele principii ale francmasoneriei regulare implică credinţa într-o Fiinţă supremă, pe care masonii o numesc Marele Arhitect al Universului. Astfel, toate Marile Loji regulare din lume cer membrilor lor credinţa într-o Fiinţă supremă înainte de a le conferi iniţierea”. Evident, subiectul nu poate fi expediat cu repeziciune, el necesită o analiză lucidă, din care nu pot fi omise schimbările între textul Constituţiilor de la 1813 şi cele de dată recentă; sînt nuanţe care pot trece neobservate pentru ochiul profan, dar care cheamă la noi abordări pe cei obişnuiţi să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor. Un text interesant, plin de nuanţări este cel despre religie, filosofie, ştiinţă şi divin, prilejuindu-i lui Gérard Marro cîteva observaţii de fineţe pe un teren deloc facil, delimitat admirabil de Pascal: Dumnezeu al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, nu al filosofilor şi savanţilor. Nu mai puţin incitante sînt paginile despre tetragramă, fraternitate, îndoială.

La prima vedere, cu uşurinţă ne-am putea întreba ce mai poate aduce nou o carte despre simbolismul masonic, subiect despre care s-au scris mii de volume. Cartea lui Gérard Marro aduce o nouă perspectivă: în parte este datorată lecturilor operei lui Carl Gustav Jung şi a deschiderilor pe care aceasta le face către alchimie şi limbajul simbolic; la fel de importantă însă este căutarea şi reuşita lui Gérard Marro de a ieşi din tiparele unor lucrări similare, evident rămînînd fidel regularităţii şi Tradiţiei.

Este bine ştiut că asupra definiţiei esoterismului planează o multitudine de viziuni, ca şi o nefericită dihotomie între esoterismul modern occidental şi…altele, deşi asupra esoterismului islamic au apărut în ultimele decenii lucrări are pot reaşeza discuţia în alţi termeni. Jean-Pierre Laurant adoptă criterilogia formei de gîndire esoterice a lui Antoine Faivre, avînd şase componente, patru esenţiale şi două accesorii, dar pe urmele lui Guenon pune accent şi pe transmitere, noţiune centrală în concepţia guenoniană a iniţierii şi a raporturilor sale cu tradiţiile religioase. Traseul lui Jean-Pierre Laurant a fost de la Guenon la esoterismul in general, şi de al esoterismul în general la esoterismul creştin, “deplasări” care au confirmat importanţa temei transmiterii, a relaţiei personale între maestru şi discipol, a iniţierii, a demarcaţiei între iniţiaţi şi profani, ceea ce l-a făcut să afirme în prezentarea la Le Regard esoterique că “tradiţia pare a fi în centrul chestiunii. Esoterismul constituie un tip de gîndire, transdisciplinară, un mod propriu de apropiere, o privire. Legitimitatea sa nu stă în recunoaşterea unei ştiinţe noi ale cărei criterii de control s-ar deosebi de cele ale istoriei obişnuite, ci în acea viziune globală a raportului omului cu lumea”.

Volumul oferit ca omagiu al activităţii lui Jean-Pierre Lurant este structurat în cinci părţi urmînd axele principale ale operei sale: 1. Istoria şi sociologia esoterismului; 2. Esoterism creştin; 3. Francmasonerie şi ocultism; 4. “Politica hermetica”; 5. Esoterism, artă şi literatură. Întrucît o culegere de studii grupînd eminenţi specialişti este dificil de rezumat vom aminti cîteva din temele supuse atenţiei cititorilor ca şi numele autorilor studiilor. Aşadar , teme precum sociologia esoterismului, sursele pluralismului religios, istoria comparată a religiilor, Rene Guenon şi Alain Danielou, Julius Evola şi istoria comparată a religiilor, privire esoterică asupra îngerilor, pecetea Marelui Capitol General al Franţei, Guenon şi originile francmasoneriei, cazul Celine, societăţi secrete chineze, simbolismul crucii, semnate de autori care nu mai au nevoie de prezentare: Antoine Faivre, Roger Dachez, Philippe Faure, Jean-Pierre Brach, Massimo Introvigne, Jacques Le Brun, Pierre Mollier, Emile Poulat, Jerome Rousse-Lacordaire, Mark Sedwick, Thierry Zarcone.  Studiile reunite în acest volum omagial dau seamă de diversitatea curentelor de gîndire care compun esoterismul modern occidental şi de transdisciplinaritatea promovată de Jean-Pierre Laurant.

Manifestele fondatoare ale rozicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis și Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz) au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau lecturate și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și reforma generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale, într-un adevărat proces de renovatio a lumii occidentale. Fără a intra în detalii istorice care nu-și au locul aici, voi aminti doar că rozicrucianismul inițial a fost urmat de o vastă mișcare în secolul al XVIII-lea în care se remarcă sistemele Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Aur de Sistem Vechi. Dacă Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Sistem Vechi au dispărut strivite poate de apăsarea unui ideal din care prea puțin se implinise, se apreciază că rozicrucianismul inițial a supraviețuit într-unul dintre gradele masonice cele mai frumoase și mai încărcate de simboluri.

Una dintre controversele care animă dezbaterile istoricilor gîndirii moderne este cea privind posibila filiație sau influență între rozicrucianism și francmasonerie; unii istorici afirmă că odată ajuns în Anglia, rozicrucianismul a devenit francmasonerie, în timp ce alții consideră că francmasoneria a preluat, în unul din gradele sale, teme ale rozicrucianismului.  Este cert că la un moment dat zidăria operativă s-a transformat în zidărie speculativă, ocupîndu-se cu interpretarea morală sau mistică a clădirii; de aceea istoricii care evită capcana legendelor afirmă că fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mișcarea rozicruciană. Unul dintre cei mai avizați istorici și comentatori ai fenomenului rozicrucian, Roland Edighoffer, spunea că în acest caz ne aflăm în fața unei istorii deopotrivă vizibilă și subterană și că “Roza-Cruce pare să semene cu un iceberg: toate scrierile despre ea formează partea vizibilă, în timp ce esențialul rămîne ascuns în oceanul misterului”. Punctele de convergență între francmasonerie și rozicrucianism  sînt: idea fraternității și a ajutorului dezinteresat, a toleranței, cu un arier-plan religios și creștin marcant în epocă, o curiozitate metafizică cu nuanțe de alchimie, cabală, hermetism.

La vremea constituirii sale, gradul al 18-lea, Cavaler al crucii și  trandafirului era considerat nec plus ultra al Ritului Scoțian Antic și Acceptat; în anul 1765 a fost instalat la Lyon Capitulul “Cavaleri ai vulturului negru Roza-Cruce”, considerat a fi cel mai vechi capitul cu existență sigură. Simbolismul gradului de Cavaler Roza-Cruce nu s-a schimbat de la crearea sa, dar există diferențe de nuanță în funcție de obediența în care este practicat. De altfel, evoluția ritualului este un subiect de dispute, lucru lesne de înțeles dacă avem în vedere că primul ritual practicat datează din 1765, el purtînd o puternică amprentă creștină, într-o epocă în care adepți ai altor religii nu făceau încă parte din frățietate. Cercetări de dată recent arată fără putință de tăgadă că primele ritualuri țineau mai curînd de un creștinism al începuturilor decît de deschiderea către frați aparținînd tuturor confesiunilor.

Tradițiile esoterice împrumută limbajul simbolic prin care învățăturile și practicile lor codifică fondul comun emblematic și alegoric al culturii în care se dezvoltă; acest fond cultural, la rîndul său, întreține strînse raporturi cu tradițiile religioase. Simbolul devine o miză, validitatea interpretării semnînd legitimitatea instituției. Gradul de Cavaler al crucii și trandafirului practicat pentru început de masoneriile europene se înscrie în această problematică. Împrumutînd tematica patimilor lui Isus, simbolica pe care o pune în operă va da naștere unor interminabile discuții. Cele mai multe Supreme Consilii dau acestui grad sensul tradițional, văzînd în simbolul trandafirului pe cruce una din reprezentările patimilor lui  Isus, în vreme ce altele merg către o laicizare a ritualului și văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseții, a iubirii. Este momentul să ne remintim întrebarea lui Goethe: “Așadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”. Alături de centru, cerc și pătrat, crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale, fiind prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol; în ea se întîlnesc cerul și pămîntul, timpul și spațiul; dintre toate simbolurile crucea este simbolul universal, totalizator, este aducerea laolaltă a universului, comunicarea între cer și pămînt.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului Crucii și al Trandafirului este trandafirul, care în mitologia greacă era simbol al iubirii care învinge moartea și al renașterii; simbolul va fi preluat în creștinism și apoi în alchimie, unde trandafirii albi și roșii trimit la un sistem dual, la albedo și rubedo, două din operațiile alchimice, opera la alb și opera la roșu. Întrucît cu rozicrucianismul inițial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Un simbol al suferinței tragice și al morții (crucea) devine prin cele patru brațe îndreptate în cele patru zări emblema nesfîrșitului; el se unește cu un simbol al regenerării, al purității, al cunoașterii și inițierii (trandafirul).

Într-o relatare a legendei masonice a gradului al 18-lea, Paul Naudon, cunoscut exeget al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, arată că “după reconstrucția Templului, masonii și-au neglijat lucrările. Ei au abandonat prețiosul edificiu pe care l-au înălțat cu atîta trudă. Marele Arhitect al Universului a decis să manifeste Gloria sa, abandonînd triumful și ridicînd prin Geometria sa superioară, un Templu spiritual, a cărui existență nu ar fi depins de acțiunea oamenilor și care ar fi existat pentru veșnicie. Aceasta a fost cînd piatra unghiulară a edificiului a fost aruncată de lucrătorii de la fundarea templului și pe care trandafirul masonic, sacrificat pe crucea înălțată în vîrful unui munte, se va înălța la ceruri prin trei echere, trei unghiuri și trei cercuri”. Într-o clipă, masoneria umană fusese distrusă, vălul rupt, tenebrele acopereau pămîntul, instrumentele rupte, coloanele prăbușite, steaua înflăcărată stinsă, cuvîntul pierdut, în timp ce  din piatra cubică se prelingeau apă și sînge.

Cînd cavalerii Orientului și Occidentului doresc să primească inițierea și să ajute la căutarea Cuvîntului pierdut, Athirsata le răspunde: “voi ne găsiți îndurerați, într-o stare de deznădejde și de disperare. Un întuneric apăsător învăluie pămîntul. Forța domnește pretutindeni, cuvîntul nu mai este în stare să convingă. În atmosfera acesta de cataclism al inteligenței, lucrările noastre au fost perturbate, muncitorii nu  se mai recunosc, uneltele sînt împrăștiate, cuvîntul s-a pierdut”. Pentru aflarea cuvîntului pierdut, candidații vor călători trei zile, pe parcursul peregrinărilor lor simbolice descoperind cele trei virtuți teologale: credința, mila și speranța; după ce aceste constelații dispar din nou, cavalerii Orientului și al Occidentului pornesc în căutarea cuvîntului pierdut. La capătul căutărilor lor cuvîntul este regăsit: el este acronimul I.N.R.I., interpretat fie ca Isus din Nazaret Regele Iudeilor, fie ca Igne Natura Renovatur Integra (Natura este în întregime reînnoită prin foc). Noua revelație, precizată prin deviza Cavalerilor Crucii și ai Trandafirului, Credință, Speranță, Milă, este suficientă pentru a defini filosofia gradului, în același timp cu înalta misiune a masonilor, artizani ai unui progres care trebuie să ducă la fraternitatea universală. În interpretarea alchimică a acronimului I.N.R.I., focul este  verbul divin, dar și gîndirea care regenerează și transfigurează natura umană și o ridică la nivelul de natură divină; astfel se deplasează accentul de pe mesajul evanghelic către înțelegerea cuvîntului pierdut și regăsit ca știință, ca gnoză accesibilă inițiaților.

Discuția despre simbolismul pur esoteric sau despre simboluri inspirate de o anume religiozitate este amplificată în cazul gradului de Cavaler al Crucii si al Trandafirului de prezența în unele ritualuri a ceremoniei cinei, a agapei sau a sărbătorii din joia sfîntă, tot atîtea ocazii de a face un paralelism facil cu mitul creștin, și nu voi insista acum asupra acestui subiect mai nimerit dezbaterilor din capitulele de Roza-Cruce. O ceremonie specifică acestui grad este stingerea și reaprinderea luminilor, în care rînd pe rînd sînt stinse cele șapte lumînări ale sfeșnicului, apoi reaprinse fiecare gest fiind însoțit de rostirea unei sentințe morale; în încheiere, Athirsata afirmă că:”ignoranța, superstiția și fanatismul se retrag, puțin cîte puțin dintr-o lume care nu trebuie să le mai aparțină. Minciuna dispare și în locul ei apare Adevărul. Iubirea și libertatea aprind din nou făclia Filosofiei. Cuvîntul viață a fost regăsit. Duceți-vă acum, Cavalerilor, gîndiți și comportați-vă corespunzător acestui Cuvînt. Toate speranțele vă sînt îngăduite”.

Din legendele gradelor anterioare am văzut că învățătura masonică este prezentată sub forma unor alegorii în spatele cărora se află mituri fondatoare ale umanității care, prin adaptarea la specificul învățăturii masonice, devin mituri fondatoare ale masoneriei. Nu altfel stau lucrurile cu învățătura Cavalerului Crucii și al Trandafirului. Un teolog dominican contemporan, Jerome Rousse-Lacordaire vede în gesturile rituale ale gradului nici mai mult nici mai puțin decît o imitatio Christi passionis; dar respectînd valoarea creștină a simbolurilor în jurul cărora gravitează ritualul gradului 18, trebuie să vedem dincolo de posibile apropieri profunzimea învățăturii pe care o transmite acest grad. Încă de acum aproape două veacuri, Ragon spunea că “filosoful nu vede în emblemele religioase decît o pictură sublimă a fenomenelor care prezintă cerul”. Existența unui fond simbolic comun nu trebuie nicidecum să ducă la nedorite confuzii între dogmă și simbol; esența învățăturii masonice este interpretarea morală a simbolului. Trandafirul și Crucea nu și-au pierdut din valoarea și puterea lor sugestivă, în profunzimea spiritualității noastre existând o latență rozicruciană. De vreme ce epoca noastră este traversată de o criză nu mai puțin profundă decît cea de la începutul secolului al XVII-lea, este posibil ca răspunsurile pe care le așteaptă să fie înscrise în filigran în învățăturile Cavalerului Crucii și al Trandafirului.