Johann Valentin Andreae (1586-1642)

Cele trei manifeste fondatoare ale rosicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis şi Hochzeit Christiani Rosencreutz anno 1459), apărute în 1614, 1615 şi 1616, datorate pastorului Johann Valentin Andreae, au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită atît de circulaţia şi de interesul cu care erau lecturate şi interpretate, cît şi de abundenta literatură pe care au generat-o cele trei cărţi în primele decenii după apariţia lor. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaştere nu urmărea doar restaurarea înţelepciunii antice, ci şi reforma generală şi radicală a tuturor instituţiilor religioase, sociale şi culturale; în cazul rosicrucianismului era vorba de “accelerarea procesului de renovatio al lumii occidentale” (M. Eliade). Prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată de o triplă criză a civilizaţiei occidentale: în domeniul politic, opoziţia între absolutism şi idealul puterii contractuale fondate pe dreptul natural; în domeniul religios, nevoia de a transcende clivajele dogmatice şi de a deschide spiritualitatea către natură şi lumea materială; în domeniul ştiinţific, tensiunea între concepţia mecanicistă a unui univers închis în el însuşi şi convingerea că arhitectonica lumii are sens. “Scrierile apărute sub baniera rosicrucianismului propuneau o soluţie la toate aceste probleme, şi îl duceau pe om spre perfecţiune, să poată înţelege propria lui nobleţe, şi de ce se numeşte microcosmos, şi cît poate cuprinde din Natură cunoaşterea lui”, spunea Roland Edighoffer.

Ilustraţie din Michael Maier - Atalanta Fugiens înfăţişînd soarele şi luna

Mişcarea rosicruciană originală este dificil de înţeles fără o atentă observare a climatului politico-religios şi intelectual al redactării şi publicării Bibliei rosicruciene. Era un timp dominat de strania figură a împăratului alchimist Rudolf de Habsburg, de recesiunea economică, de aşteptarea sfîrşitului lumii, de proliferarea calculelor astronomice. Era un “timp al sintezelor, al antologiilor, dar şi al viselor, al delirurilor” (Bernard Gorceix), iar aceste nelinişti se traduceau prin nemaiîntîlnita efervescenţă literară, filosofică şi artistică: publicarea operelor lui Paracelsus, ale filosofului mistic Valentin Weigel, ale lui Jacob Bohme, iar pe plan artistic avîntul manierismului. În aceiaşi ani, Michel Maier publica Atalanta fugiens, o sinteză a artei alchimice, poetice şi muzicale, Henricus Khunrath edita Amphiteatrum sapientiae aeternae. Studiind atmosfera care a înconjurat apariţia scrierilor rosicruciene, Bernard Gorceix găseşte şi explicaţia succesului lor considerabil: Johann Valentin Andreae a ştiut să facă sinteza angoaselor şi speranţelor timpului său; pentru Bernard Gorceix “este de netăgăduit că fabula  rosicruciană, între altele, traduce o sumă de aspiraţii politico-religioase complexe, în Suabia începutului de secol XVII, după imaginea unei epoci şi a unei societăţi ale cărei contradicţii insuportabile urmau să se rezolve într-un război pe cît de lung, pe atît de confuz”.

Scrierile rosicruciene au fost studiate şi prin prisma temelor abordate. În Fama fraternitatis, care descrie viaţa lui Christian Rosencreutz, sînt identificate trei teme: starea lumii, motivele care au dus la crearea confreriei rosicruciene, programul mişcării rosicruciene. Temele şi motivele din Fama fraternitatis se regăsesc în Confessio fraternitatis, în descrierea stării lumii, a confreriei şi a urgenţei reformei politice şi intelectuale. Cele două manifeste rosicruciene, în ciuda programului reformator avansat, ar fi rămas incomplete fără cea de a treia scriere – Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz care relatează călătoria lui Christian, participarea sa la cununia regală şi întoarcerea sa. Întreaga aventură îşi are originea în invitaţia la cununia regală, invitaţie care deschide seria misterelor, începînd cu apariţia glorioasă care îi aduce scrisoarea, continuînd cu simbolul de lîngă poemul-invitaţie:

“Astfel că am deschis scrisoarea cu grijă. Înăuntru, pe un fond azuriu, scrise cu litere aurii, am găsit următoarele versuri:

Ziua de astăzi, azi
E ziua Nunţii Regale.
Pentru asta ai fost născut
Şi ales al Domnului, spre bucurie.
Trebuie să mergi în munte
Acolo unde sînt trei temple,
Să vezi acolo totul de la un capăt la altul.
Fii atent
Observă-te cu grijă
Şi să nu îmbăiezi complet
Nunta te-ar putea năpăstui.
Năpasta vine peste cel ce greşeşte aici
Să se ferească cel ce e prea slab.

Dedesubt era scris: Sponsus şi Sponsa”.

Fama Fraternitatis (1614)

Înainte de a porni în călătoria sa iniţiatică, Christian vrea să afle dacă este demn de a răspunde invitaţiei, iar răspunsul îl află printr-un vis în care se regăsesc elemente dintr-o predică a sfîntului Bernard: zăcînd împreună cu alţii într-un puţ adînc, unde o frînghie salvatoare este aruncată de şapte ori, Christian reuşeşte să se caţere pînă afară şi să părăsească tenebrele. După acest vis, Christian s-a pregătit de drum: “mi-am pus haina albă de in, mi-am încins cureaua şi mi-am petrecut în cruciş peste umeri o panglică roşu-sîngeriu. În pălărie mi-am prins patru trandafiri roşii în aşa fel încît datorită acestui semn să fiu foarte repede observat în mulţime. Ca hrană am luat pîine, sare şi apă. Dar înainte de a-mi părăsi casa, îmbrăcat cum eram pentru nuntă, am îngenunchiat şi l-am implorat pe Dumnezeu ca în eventualitatea unui asemenea eveniment să mă călăuzească pe calea cea bună.”

Următoarele şase zile descriu drumul iniţiatic al lui Christian Rosencreutz: întărit în intenţia sa de trecere a primei probe, Christian ajunge la o răspîntie umbrită de trei cedri, simbol al metamorfozei omului, unde graţie unei porumbiţe şi zeului Mercur îşi găseşte calea, peregrinarea, căutarea orientului spiritual încheindu-se printr-o ascensiune, Christian ajungînd în vîrful unui munte înalt unde se înălţa palatul regal, clădire zidită pe stîncă, descrisă în parabola evanghelică, imagine a construirii de sine. Christian ajunge la castel la apusul soarelui şi va trebui să treacă de trei portaluri împodobilte cu figuri misterioase, în spatele cărora sclipesc lumini; de la noaptea profană la iluminare, o trecere simbolizată de porţile castelului avînd inscripţii lămuritoare: “Deasupra era prinsă o tabletă destul de mare ce conţinea aceste cuvinte: Procul hinc, procul ite profani! (Păstraţi distanţa, voi care sînteţi profani!) precum şi alte lucruri despre care mi s-a interzis să vorbesc”. La trecerea prin fiecare poartă, pelerinul primeşte o insignă de aur cu litere gravate pe margine, cu sens alchimic şi spiritual. Trecut de ultima, aceasta se închide în urma lui pentru a arăta dificultăţile unei naşteri, părăsirea vieţii profane şi ieşirea la lumină, arată Roland Edighoffer, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai fenomenului rosicrucian.

Chymische Hochzeit Christiani Rosencreutz anno 1459

O altă probă este cîntărirea sufletelor, fiecare dintre cei aflaţi în castel fiind aşezat pe platanul unui cîntar, la extremitatea cealaltă fiind aşezate şapte greutăţi, corespunzînd unor virtuţi: credinţă, milă, bună înţelegere, castitate, răbdare, umilinţă şi cumpătare. Christian trece proba cu uşurinţă, îşi scoate trandafirii de la pălărie şi îi oferă tinerei care condusese cîntărirea sufletelor, trandafirii vor întruchipa opera alchimică, Christian purtînd de acum o cruce roşie pe un stindard alb. Invitaţii care au trecut proba primesc Lîna de aur cu un leu înaripat, simboluri care dau naştere unor subtile interpretări. Leul ivit pentru prima oară în povestire ca paznic al castelului misterios, este aşezat pe o fîntînă, cu o spadă goală între labe, pe care o rupe şi ale cărei bucăţi le aruncă în fîntînă. Leul, regele animalelor este una dintre reprezentările mercurului filosofic. Ziua următoare, Christian este condus din nou la fîntînă, aici leul ţine între labe o placă avînd gravat acest text: “Prinţul Hermes. După atîtea răni făcute în trupul omenirii, aici prin oblăduirea lui Dumnezeu şi cu ajutorul Artei curg eu, un leac bun împotriva bolii. Să mă bea cel ce poate; să se spele cel ce doreşte; să mă deranjeze cel ce îndrăzneşte; beţi, fraţilor şi trăiţi”.

După ce s-au spălat la fîntînă şi  au băut din apa sa, invitaţii îmbracă haine somptuoase, simboluri ale metamorfozei, apoi primesc o altă Lînă de aur presărată cu pietre preţioase. Medalia agăţată de lîna de aur are gravat pe o faţă un verset din Isaia: “Şi luna va străluci ca soarele, iar soarele va străluci de şapte ori mai mult”. La sfîrşitul romanului, Christian se bucură de favorurile deosebite ale tînărului Rege; povestirea se termină prin procedeul ultimelor pagini pierdute şi prin paradoxul eroului care ajunge la el acasă, deşi şi-ar fi dorit să rămînă la castel!

Dincolo de farmecul pe care îl stîrneşte lectura Nunţii chimice, romanul lui Andreae este unul profund, caracter pe care îl accentuează analiza simbolicii prezente în paginile sale. Judecata cea  mai frecventă în privinţa rosicrucianismului este cea că ne aflăm în faţa unui sincretism, a unei sinteze compozite. Descifrarea simbolurilor este anevoiasă, specialiştii din vremurile noastre întîmpinînd unele dificultăţi în înţelegerea semnificaţiei acestor simboluri pentru trăitorii începutului de veac XVII. Cultura literară a autorului din secolul al XVII-lea nu este numai de mare profunzime şi întindere, ci şi plină de aluzii şi de imagini insondabile în zilele noastre. Majoritatea imaginilor din Nunta chimică apartine limbajului alchimic şi dovedeşte o cunoaştere profundă a literaturii alchimice. “Maniera în care imaginile se succed şi se înlănţuie ne permite să regăsim în roman descrierea detaliată a unui proces alchimic tradiţional. Unul dintre cei mai buni cunoscători al literaturii alchimice, Carl Gustav Jung, are deplină dreptate să ia opera lui Andreae ca una din sursele importante pe care se bazează teza sa de psihanaliză. Nunta chimică este prima operă spagirică pe care o citează în al său Mysterium coniunctionis“, notează Bernard Gorceix.

Nunta chimică este un strălucit exemplu de alegorie spirituală, de alchimie interioară, folosind procedeele transmutaţiei alchimice. Captivat de frumuseţea romanului, Goethe se întreba într-un poem esoteric: “Aşadar, cine a împletit Trandafirul cu Crucea?” (va urma)

După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate.

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului. Alchimia nu s-a bucurat de o apreciere favorabilă unanimă în nici o epocă, şi continuă să plătească un nemeritat tribut unor prejudecăţi care se transmit din timp în timp fără ca puterea discernămîntului să intervină salvator. Greu de explicat unei lumi prea grăbite că aurul alchimiştilor nu era elementul din ceea ce  astăzi numim tabelul lui Mendeleev! Transmutaţia metalelor nu era esenţialul căutărilor alchimiştilor, cei mai mulţi puneau accent pe caracterul simbolic al experienţelor de laborator. Roza-cruce a preluat din alchimie tocmai aceste aspecte ale practicii experimentale, ale filosofiei naturii, ale limbajului simbolic. Despre Divina Comediae a lui Dante Alighieri s-a spus de aproape două veacuri că nu se dezvăluie la prima lectură şi că însuşi Dante ar fi spus că dincolo de sensul literal mai este unul alegoric, versurile sale fiind fără echivoc: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!”.  Astăzi mulţi cercetători văd în opera lui Dante una din sursele rozicrucianismului.

Alte deschideri către enigma rozicruciană vin, în opinia lui Claude Delbos, dinspre istoria ordinului templier, mitologia templieră, dar şi dinspre literatura medievală (Le Roman de la Rose, Le Conte du Graal), toate întregind tabloul în care se regăseşte gradul de Cavaler al Crucii şi Trandafirului, unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de simbolism din gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Manifestele fondatoare ale rozicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis și Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz) au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau lecturate și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și reforma generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale, într-un adevărat proces de renovatio a lumii occidentale. Fără a intra în detalii istorice care nu-și au locul aici, voi aminti doar că rozicrucianismul inițial a fost urmat de o vastă mișcare în secolul al XVIII-lea în care se remarcă sistemele Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Aur de Sistem Vechi. Dacă Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Sistem Vechi au dispărut strivite poate de apăsarea unui ideal din care prea puțin se implinise, se apreciază că rozicrucianismul inițial a supraviețuit într-unul dintre gradele masonice cele mai frumoase și mai încărcate de simboluri.

Una dintre controversele care animă dezbaterile istoricilor gîndirii moderne este cea privind posibila filiație sau influență între rozicrucianism și francmasonerie; unii istorici afirmă că odată ajuns în Anglia, rozicrucianismul a devenit francmasonerie, în timp ce alții consideră că francmasoneria a preluat, în unul din gradele sale, teme ale rozicrucianismului.  Este cert că la un moment dat zidăria operativă s-a transformat în zidărie speculativă, ocupîndu-se cu interpretarea morală sau mistică a clădirii; de aceea istoricii care evită capcana legendelor afirmă că fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mișcarea rozicruciană. Unul dintre cei mai avizați istorici și comentatori ai fenomenului rozicrucian, Roland Edighoffer, spunea că în acest caz ne aflăm în fața unei istorii deopotrivă vizibilă și subterană și că “Roza-Cruce pare să semene cu un iceberg: toate scrierile despre ea formează partea vizibilă, în timp ce esențialul rămîne ascuns în oceanul misterului”. Punctele de convergență între francmasonerie și rozicrucianism  sînt: idea fraternității și a ajutorului dezinteresat, a toleranței, cu un arier-plan religios și creștin marcant în epocă, o curiozitate metafizică cu nuanțe de alchimie, cabală, hermetism.

La vremea constituirii sale, gradul al 18-lea, Cavaler al crucii și  trandafirului era considerat nec plus ultra al Ritului Scoțian Antic și Acceptat; în anul 1765 a fost instalat la Lyon Capitulul “Cavaleri ai vulturului negru Roza-Cruce”, considerat a fi cel mai vechi capitul cu existență sigură. Simbolismul gradului de Cavaler Roza-Cruce nu s-a schimbat de la crearea sa, dar există diferențe de nuanță în funcție de obediența în care este practicat. De altfel, evoluția ritualului este un subiect de dispute, lucru lesne de înțeles dacă avem în vedere că primul ritual practicat datează din 1765, el purtînd o puternică amprentă creștină, într-o epocă în care adepți ai altor religii nu făceau încă parte din frățietate. Cercetări de dată recent arată fără putință de tăgadă că primele ritualuri țineau mai curînd de un creștinism al începuturilor decît de deschiderea către frați aparținînd tuturor confesiunilor.

Tradițiile esoterice împrumută limbajul simbolic prin care învățăturile și practicile lor codifică fondul comun emblematic și alegoric al culturii în care se dezvoltă; acest fond cultural, la rîndul său, întreține strînse raporturi cu tradițiile religioase. Simbolul devine o miză, validitatea interpretării semnînd legitimitatea instituției. Gradul de Cavaler al crucii și trandafirului practicat pentru început de masoneriile europene se înscrie în această problematică. Împrumutînd tematica patimilor lui Isus, simbolica pe care o pune în operă va da naștere unor interminabile discuții. Cele mai multe Supreme Consilii dau acestui grad sensul tradițional, văzînd în simbolul trandafirului pe cruce una din reprezentările patimilor lui  Isus, în vreme ce altele merg către o laicizare a ritualului și văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseții, a iubirii. Este momentul să ne remintim întrebarea lui Goethe: “Așadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”. Alături de centru, cerc și pătrat, crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale, fiind prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol; în ea se întîlnesc cerul și pămîntul, timpul și spațiul; dintre toate simbolurile crucea este simbolul universal, totalizator, este aducerea laolaltă a universului, comunicarea între cer și pămînt.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului Crucii și al Trandafirului este trandafirul, care în mitologia greacă era simbol al iubirii care învinge moartea și al renașterii; simbolul va fi preluat în creștinism și apoi în alchimie, unde trandafirii albi și roșii trimit la un sistem dual, la albedo și rubedo, două din operațiile alchimice, opera la alb și opera la roșu. Întrucît cu rozicrucianismul inițial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Un simbol al suferinței tragice și al morții (crucea) devine prin cele patru brațe îndreptate în cele patru zări emblema nesfîrșitului; el se unește cu un simbol al regenerării, al purității, al cunoașterii și inițierii (trandafirul).

Într-o relatare a legendei masonice a gradului al 18-lea, Paul Naudon, cunoscut exeget al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, arată că “după reconstrucția Templului, masonii și-au neglijat lucrările. Ei au abandonat prețiosul edificiu pe care l-au înălțat cu atîta trudă. Marele Arhitect al Universului a decis să manifeste Gloria sa, abandonînd triumful și ridicînd prin Geometria sa superioară, un Templu spiritual, a cărui existență nu ar fi depins de acțiunea oamenilor și care ar fi existat pentru veșnicie. Aceasta a fost cînd piatra unghiulară a edificiului a fost aruncată de lucrătorii de la fundarea templului și pe care trandafirul masonic, sacrificat pe crucea înălțată în vîrful unui munte, se va înălța la ceruri prin trei echere, trei unghiuri și trei cercuri”. Într-o clipă, masoneria umană fusese distrusă, vălul rupt, tenebrele acopereau pămîntul, instrumentele rupte, coloanele prăbușite, steaua înflăcărată stinsă, cuvîntul pierdut, în timp ce  din piatra cubică se prelingeau apă și sînge.

Cînd cavalerii Orientului și Occidentului doresc să primească inițierea și să ajute la căutarea Cuvîntului pierdut, Athirsata le răspunde: “voi ne găsiți îndurerați, într-o stare de deznădejde și de disperare. Un întuneric apăsător învăluie pămîntul. Forța domnește pretutindeni, cuvîntul nu mai este în stare să convingă. În atmosfera acesta de cataclism al inteligenței, lucrările noastre au fost perturbate, muncitorii nu  se mai recunosc, uneltele sînt împrăștiate, cuvîntul s-a pierdut”. Pentru aflarea cuvîntului pierdut, candidații vor călători trei zile, pe parcursul peregrinărilor lor simbolice descoperind cele trei virtuți teologale: credința, mila și speranța; după ce aceste constelații dispar din nou, cavalerii Orientului și al Occidentului pornesc în căutarea cuvîntului pierdut. La capătul căutărilor lor cuvîntul este regăsit: el este acronimul I.N.R.I., interpretat fie ca Isus din Nazaret Regele Iudeilor, fie ca Igne Natura Renovatur Integra (Natura este în întregime reînnoită prin foc). Noua revelație, precizată prin deviza Cavalerilor Crucii și ai Trandafirului, Credință, Speranță, Milă, este suficientă pentru a defini filosofia gradului, în același timp cu înalta misiune a masonilor, artizani ai unui progres care trebuie să ducă la fraternitatea universală. În interpretarea alchimică a acronimului I.N.R.I., focul este  verbul divin, dar și gîndirea care regenerează și transfigurează natura umană și o ridică la nivelul de natură divină; astfel se deplasează accentul de pe mesajul evanghelic către înțelegerea cuvîntului pierdut și regăsit ca știință, ca gnoză accesibilă inițiaților.

Discuția despre simbolismul pur esoteric sau despre simboluri inspirate de o anume religiozitate este amplificată în cazul gradului de Cavaler al Crucii si al Trandafirului de prezența în unele ritualuri a ceremoniei cinei, a agapei sau a sărbătorii din joia sfîntă, tot atîtea ocazii de a face un paralelism facil cu mitul creștin, și nu voi insista acum asupra acestui subiect mai nimerit dezbaterilor din capitulele de Roza-Cruce. O ceremonie specifică acestui grad este stingerea și reaprinderea luminilor, în care rînd pe rînd sînt stinse cele șapte lumînări ale sfeșnicului, apoi reaprinse fiecare gest fiind însoțit de rostirea unei sentințe morale; în încheiere, Athirsata afirmă că:”ignoranța, superstiția și fanatismul se retrag, puțin cîte puțin dintr-o lume care nu trebuie să le mai aparțină. Minciuna dispare și în locul ei apare Adevărul. Iubirea și libertatea aprind din nou făclia Filosofiei. Cuvîntul viață a fost regăsit. Duceți-vă acum, Cavalerilor, gîndiți și comportați-vă corespunzător acestui Cuvînt. Toate speranțele vă sînt îngăduite”.

Din legendele gradelor anterioare am văzut că învățătura masonică este prezentată sub forma unor alegorii în spatele cărora se află mituri fondatoare ale umanității care, prin adaptarea la specificul învățăturii masonice, devin mituri fondatoare ale masoneriei. Nu altfel stau lucrurile cu învățătura Cavalerului Crucii și al Trandafirului. Un teolog dominican contemporan, Jerome Rousse-Lacordaire vede în gesturile rituale ale gradului nici mai mult nici mai puțin decît o imitatio Christi passionis; dar respectînd valoarea creștină a simbolurilor în jurul cărora gravitează ritualul gradului 18, trebuie să vedem dincolo de posibile apropieri profunzimea învățăturii pe care o transmite acest grad. Încă de acum aproape două veacuri, Ragon spunea că “filosoful nu vede în emblemele religioase decît o pictură sublimă a fenomenelor care prezintă cerul”. Existența unui fond simbolic comun nu trebuie nicidecum să ducă la nedorite confuzii între dogmă și simbol; esența învățăturii masonice este interpretarea morală a simbolului. Trandafirul și Crucea nu și-au pierdut din valoarea și puterea lor sugestivă, în profunzimea spiritualității noastre existând o latență rozicruciană. De vreme ce epoca noastră este traversată de o criză nu mai puțin profundă decît cea de la începutul secolului al XVII-lea, este posibil ca răspunsurile pe care le așteaptă să fie înscrise în filigran în învățăturile Cavalerului Crucii și al Trandafirului.