Portret al marchizului de Sade realizat de Charles-Amédée-Philippe van Loo (c. 1761)

Donatien Alphonse François de Sade (1740-1814), mai cunoscut sub numele de Marchizul de Sade, a fost una dintre personalităţile controversate ale Iluminismului, scriitor şi filosof ale cărui scrieri marcate de un excesiv libertinaj, dar şi de respingerea oricărui dogmatism, de nesupunerea în faţa niciunei autorităţi au fost uitate un secol şi jumătate pînă cînd critica luminată (Gilbert Lely, Georges Bataille, Maurice Blanchot, Pierre Klossowski, Roland Barthes) a ridicat vălul dezvăluind un scriitor talentat, un filosof ale cărui idei nu pot fi respinse înainte de a le cunoaşte, doar pentru cîteva scrieri care au inflamat moravurile vremii sale.

Născut la Paris, în 1740, vlăstar al unei vechi şi puternice familii nobiliare provensale, Donatien Alphonse era fiul lui Jean-Baptiste, conte de Sade, diplomat şi militar; tînărul Donatien a intrat la Colegiul iezuit Louis-le-Grand pe care l-a părăsit în favoarea carierei militare, luînd parte la Războiul de Şapte Ani, fiind demobilizat în 1763, an în care este arestat prima dată, din ordinul regelui, pentru “destrăbălare excesivă”; trecuseră patru luni de la … căsătorie! De altfel, şi tatăl său fusese un libertin care îşi agrementase viaţa cu numeroase amante; să amintim că ţinut la Londra de treburi diplomaticeşti, tatăl marchizului l-a încredinţat pe fiul său unchiului patern, abatele de Sade, “un ilustru libertin în toate sensurile termenului, care îi va asigura o formare puţin convenţională”, spun biografii. Relaţiile extraconjugale ale Marchizului se vor succeda într-un ritm vioi, preferate fiind actriţele şi dansatoarele, dar nu vor lipsi nici prostituatele devenite cunoscute fie pentru abundenta flagelare la care au fost supuse, fie pentru că le-au fost administrate afrodisiace în exces! Cînd era anchetat de poliţie era nedumerit ca un om de rangul său să fie acuzat pentru “păcate uşoare” comise cu fete din popor. Scandalurile cu prostituate, practicile orgiastice bisexuale, scrierile de extremă violenţă pornografică (cel puţin în epocă!) i-au adus şi ani lungi de condamnare la închisoare: la Charenton, Pierre-Encise, Miolans, Bastilia sau Vincennes, Marchizul de Sade petrecînd peste 30 de ani în închisoare, pigmentaţi cu condamnări la moarte, dar şi cu evadări. Eliberat în timpul Revoluţiei Franceze, activează alături de revoluţionari, redactează rapoarte politice, este din nou condamnat la moarte şi este salvat de căderea lui Robespierre. Moare în 1814 lăsînd o bogată operă literară şi filosofică, dar şi un termen care definea caracterul particular al comportamentului său sexual: sadismul.

Dacă o lungă perioadă scrierile lui Sade au fost “ascunse” ochilor pioşi, aşa cum şi autorul fusese ascuns prin carcere, astăzi nu este dicţionar sau enciclopedie literară sau filosofică în care scrierile sale să nu fie analizate. Voi aminti doar cîteva: Encyclopédie de la littérature; Encyclopédie Philosophique Universelle. Les Oeuvres Philosophiques. Dictionnaire; Dictionnaire de la franc-maçonnerie; Encyclopédie de la franc-maçonnerie; Dictionnaire de la pornographie. Cărţile lui Sade sînt astăzi cunoscute, fiind traduse în mai toate limbile pămîntului: La nouvelle Justine ou Les malheurs de la vertu suivie de l’histoire de Juliette, sa soeur; La philosophie dans le boudoir ou Les instituteurs immoraux, dialogues destinés à l’éducation des jeunes demoiselles; Aline et Valcour ou Le roman philosophique. Ecrit à Bastille un an avant la Révolution de France. Exegeţii scrierilor sale subliniază că naraţiunile lui Sade pot avea mai multe obiective: unul literar, în care eroul trăieşte o situaţie critică, nefericită, un altul erotic, principiul lui stimulus verbal, un al treilea care este filosofic, în el amestecîndu-se dialogul teatral şi discursul revoluţionar. Sub masca libertinajului sexual, Sade denunţă religia, propovăduieşte ateismul, dar şi libertinajul. Lectura scrierilor lui Sade, mult timp reprimată, astăzi tolerată, continuă să pună întrebări; se vorbeşte despre excitare dar şi despre raportul cu ceea ce este interzis, despre orori şi aberaţii sexuale dar şi despre punerea în discuţie a unui sistem de legi morale, despre dreptul inalienabil al omului de a căuta plăcerea şi despre constrîngere.

Aminteam mai sus că numele Marchizului de Sade apare şi în Dicţionarul francmasoneriei coordonat de Daniel Ligou; a fost Sade mason? Autorul articolului aminteşte că Sade era un erudit, un om de spirit, dar că romanele sale greu şi-ar fi aflat locul într-o societate care vorbeşte constant despre virtute; Leo Campion scria că numele lui Sade figura printre membrii lojii “Les Amis de la Liberte” în timpul Revoluţiei. În concluzie, Jacques Brengues notează că Sade este posibil să fi fost iniţiat, dar încarcerat fiind nu a putut frecventa lojile masonice; remarcă însă buna cunoaştere a ritualurilor masonice, fapt care poate fi sesizat în scrierile Marchizului. Să amintim că tatăl său fusese iniţiat la Londra în anul 1730, în loja “Horn-Tavern”.

Pornind de la aceste considerente, Jean van Win caută un răspuns întrebării dacă Sade a fost mason în recenta sa carte Sade. Philosophe et pseudo franc-maçon? Essai de réponse par l’étude des rituels de l’époque, Bonneuil-en-Valois, Editions de La Hutte, 2011, 252 p. Înaintea oricărui comentariu pe marginea cărţii lui van Win să menţionăm că între 1737 şi 1751 au apărut nu mai puţin de 12 cărţi care “divulgau” secretele masoneriei, aspecte din ritual; aşadar, nu era necesar să fii mason pentru a “strecura” în opere literare elemente din ritual, era suficientă curiozitatea intelectuală şi rafinamentul înţelegerii unor practici mai puţin obişnuite, iar Sade numai de erudiţie nu poate fi suspectat! De aceea metoda propusă de van Win este cel puţin interesantă: cea mai mare parte a cărţii sale este despre ritualurile masonice din vremea lui Sade. Un fapt mai puţin cunoscut este că la doar trei decenii de la apariţia masoneriei moderne, la puţin timp după ce pastorul Anderson scria în “Constituţii” că “A mason … if he rightly understands the Art, he’ll never be a stupid Atheist nor an irreligios Libertine”, în unele loji jurămîntul nu se făcea cu mîna pe Biblie, ci pronunţînd: “promit şi mă angajez pe cuvînt de onoare în faţa marelui arhitect al universului …”. Jean van Win aminteşte cîteva frumoase rugăciuni Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, versurile lui Milton din Paradisul Pierdut, dar şi desenele lui William Blake; întrucît perioada la care se referă autorul este cea a constituirii ritualurilor şi gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu lipsesc trimiteri semnificative la ritualurile gradelor 13, 14, 18 sau 24, la acea vreme Cavaler Kadosch. Totuşi un spirit atent nu putea să nu observe că din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea deismul începe să ia locul strictelor referinţe religioase; cultul Raţiunii se afirmă tot mai viguros, apare o primă formă de separare între Stat şi Biserică, prin Concordatul de la 1801, iar între timp apăruse Marele Orient al Franţei.

Teoreticienii masoneriei nu contenesc să întrebe ce se înţelege prin Marele Arhitect al Universului. Dincolo de răspunsurile facile pe care le dau unii masoni mai puţin deprinşi cu speculaţiile intelectuale, nu puţini sînt cei care vorbesc de deism, o concepţie care acceptă existenţa unui dumnezeu, spre deosebire de teism care vorbeşte explicit de Dumnezeu. Contrar celor două tendinţe, ateismul consideră că lumea există în pura ei realitate, fără nici o intervenţie din afară; unul dintre curentele radical ateiste a fost Iluminismul. Ateismul a fost unul din instrumentele intelectuale ale libertinilor erudiţi, denumire sub care regăsim mici grupuri de intelectuali în conflict cu Biserica, revendicînd întreaga libertate interioară, spirituală; într-o primă etapă, sub această banieră pot fi amintiţi: Francois La Motte, Le Vayer, Gabriel Naude, Pierre Gassendi, Vanini, Charron, Guy Patin. Discutau cu lejeritate despre ipoteza pluralităţii infinite a lumii, despre îndoiala filosofică, despre independenţa de gîndire. Literatura cultivată de “libertinii erudiţi” era una a absenţei scrupulelor personajelor cinice avînd o mare putere de seducţie; să-i amintim în această pleiadă doar pe Mirabeau, Casanova şi Sade. În opinia unor cercetători ai fenomenului, curajul lor erotic făcea pereche cu radicalitatea filosofică, seducţia putînd fi rezultatul unei nevoi de putere şi a revoltei faţă de o societate opresivă şi dominatoare; nu întîmplător aceşti “eroi” alegeau tinere din popor, naive, şi le forţau să suporte fantasmele lor lubrice. “Vedem aici în adevăr o atitudine intelectuală elitistă, o morală care se vrea independentă, o critică antiteologică virulentă, şi o punere în cauză a fundamentelor puterii. Aceste eforturi conjugate urmăreau elaborarea unei morale individuale emancipate de teologie şi de ideile primite, şi punea bazele unei cunoaşteri care scăpa total şi radical acestora din urmă”, scrie Jean van Wim. Aşadar, ateismul începea să-şi facă loc în lojile franceze, lucru pe care îl va desăvîrşi Marele Orient al Franţei. Acesta era însă motivul pentru care Sade nu era mason? Nicidecum! Lalande, astronom, membru al Academiei de la Berlin, iar masonic Venerabil al lojii “Neuf Soeurs” şi Mare Orator al Marelui Orient, amintea erudiţia lui Sade, dar imediat preciza că infamele sale romane Justine şi Juliette îl fac să fie respins de un grup în care nu se vorbeşte decît despre Virtute!

Crescut în convingerea că aparţine unei specii superioare, Sade  a arătat de timpuriu înclinaţia către despotism şi violenţă; era descendent al unei familii care îi putea arăta ceea ce era mai măreţ, a trăit într-un lux uimitor, încît a crezut că întreaga lume trebuie să-i satisfacă propriile capricii; grăitor este autoportretul schiţat într-o scrisoare: “Imperios, dezlănţuit, violent, extrem în totul, cu o desfrînare a imaginaţiei asupra moravurilor; omorîţi-mă sau luaţi-mă ca atare, căci nu mă voi schimba”. Cunoscătorii literaturii şi filosofiei lui Sade, ca şi ai climatului epocii sale sînt tot mai convinşi că Marchizul de Sade nu  a fost mason, în ciuda a numeroase legende care caută să ateste aceasta, evident în lipsa oricărui document. Jean van Win face o incursiune prin toate enciclopediile şi dicţionarele masoneriei în care este prezent Marchizul de Sade. Numele lui Sade nu figurează nici în planşele lojilor, nici în arhive, dar “absenţa unei dovezi nu este dovada unei absenţe”, aminteşte van Win. Pentru corectitudinea datelor, van Win aminteşte că la Museum of our National Heritage, al Supremului Consiliu al Jurisdicţiei de Nord a Statelor Unite ale Americii, în “colecţia Pastoret” există o notaţie, o menţiune “ado. sa de”, interpretată de partizanii aderării lui Sade la masonerie, că ar fi o trimitere explicită la aparteneţa, fie şi trecătoare, a scriitorului la ordin. Coroborată cu alte informaţii, iniţierea s-ar fi produs în februarie 1780, an în care Marchizul ispăşea una din multele perioade de închisoare! Exegeţii şi cititorii atenţi la “detalii” au identificat în Justine trimiteri explicite la ritualurile masonice, aşa cum au observat şi depăşirea cadrului strict al “divulgărilor” curente în epocă. În Justine era vorba de un amalgam de elemente rituale şi aluzii sau trimiteri neechivoce la practicile şi obsesiile sexuale care îl bîntuiau pe Sade: bandoul este amintit în scrierea lui Sade, probabil pentru a acoperi ochii unei tinere care încă nu ştie ce o aşteaptă!

Personaj controversat, disputat, adulat sau etern condamnat, Marchizul de Sade a trăit într-o epocă a convulsiilor politice şi sociale, într-o epocă în care masoneria însăşi, cu toate originile care păreau că îi asigură stabilitatea, trecea de la starea religioasă iniţială la starea politică şi laică, în care societatea lăsa Vechiul Regim absolutist şi feudal pentru o Republică egalitară, cel puţin în principii. Sade s-a aflat la răscrucea a două lumi, încercînd deopotrivă să păstreze şi să se bucure de privilegiile aristocraţiei din care făcea parte, dar şi să proclame şi să făptuiască renegarea religiei, deschiderea tuturor zăgazurilor moralei, descătuşarea tuturor pulsiunilor sexuale, să le dea glas, dincolo de orice normă, într-o scriitură superbă. A fost pe rînd sau deopotrivă un pervers periculos, un eliberator al moravurilor, un explorator al subteranelor sufletuluiu, “poetul negru al feţei ascunse a dorinţei, ca un gînditor de geniu, ca un scriitor de prim-plan, ca un profet al timpurilor moderne care anunţau distrugerea omului”. Un om care a transgresat limitele vremii, care a sondat inaccesibilul, care a avut ca posibilă deviză: a trece dincolo!

Nu creaţia poetică a lui Dimitrie Bolintineanu face obiectul acestor rînduri, ci romanul Doritori nebuni, publicat în foileton în ziarul “Dîmboviţa”, din Bucureşti, între 3/15 iunie-15/27 noiembrie 1864. (1) Bolintineanu a ales două generaţii istorice ca eroi ai romanului său; prima este generaţia 1821, evident cu trimiteri la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, iar a doua este generaţia 1837, activă în perioada Regulamentară din timpul domniei lui Alexandru D. Ghica, anul 1837 corespunzînd schismei dintre Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu, pe tema “adaosului” la Regulamentul Organic, Eliade trecînd de partea domnitorului Alexandru D. Ghica. Influenţat şi de evenimente ulterioare, Bolintineanu nu avea să îl includă pe Câmpineanu printre eroii romanului, evident nici printre protagoniştii Lojii masonice Regeneraţiunea, membri care deşi poartă nume conspirative sînt uşor identificabili, după cum arată Cornelia Bodea: Dem, Poetul – Dim. Bolintineanu; Vel – Nicolae Bălcescu; Luţ – Costache Bellu; Edem – Eliade Rădulescu; Cheren – Iancu Văcărescu; Radoţi – Grigore Rădoşanu; Els – Christian Tell; On – Ion Deivos.

Dar ce înseamnă “doritori nebuni“? Înaintea începerii unui specatcol de teatru, Dem/Dimitrie Bolintineanu şi Luţ/Costache Bellu au o conversaţie, în care Luţ “filosofează” şi îi spune lui Dem că speranţa “este încă, dar ea se află numai în inima poeţilor şi a celora pe care eu îi numesc doritori nebuni. La noi sînt mulţi de aceşti doritori nebuni, între care prevăz că eşti şi tu unul. Pentru ce vrei să am speranţă pentru lume? (…) Doritorii nebuni nu vor schimba niciodată natura omului! Oricare ar fi prefacerile ce ar lua societăţile omeneşti, omul va rămânea totdauna o fiinţă fără scop, fără să se înţeleagă. Viaţa lui va fi totdauna supusă unei suflări de vânt; va rămâne egoist, invidios, înşelător, va rămânea om şi va sfârşi într-un mormânt.” Luţ îşi continua diatriba virulentă împotriva acelor “doritori nebuni ce alerg după putere, mărire, bogăţie, în fine după o idee, şi pururea lumea, mai proastă decât dânşii, le dă nume de geniuri; geniul lor este că nu ştie că sunt proşti”, împotriva tuturor celor care visează mărire, care nu sînt decît nişte egoişti ce bravează în apărători ai dreptăţii. Atitudinea extrem de critică a lui Luţ, dar în acelaşi timp nedreaptă şi îndreptată fără  motiv împotriva tuturor, avea să stîrnească reacţia lui Vel/Nicolae Bălcescu; acesta îi aminteşte că toţi avem o misiune pe pămînt, că sîntem depozitari ai unor facultăţi sacre, că avem o datorie de împlinit (“candela se consumă luminând pe alţii, viaţa noastră este a patriei, a umanităţei”), şi îi propune o întîlnire cu membrii unei “societăţi cari s-au însărcinat cu mântuirea neamului”. În puţine cuvinte, Vel îi vorbeşte despre necesitatea înlăturării aristocraţiei antinaţionale, despre faptul că “o revoluţiune naţională şi democratică să pârguieşte în viitor. Toate elementele exist, trebuie alăturate, combinate. Autonomia ţărei, egalitatea tutulor românilor înaintea legilor şi lupta tradiţională, lupta cea mare moştenită de la străbuni, va fi câştigată de ţară, învinşii vor fi învingători, şi boierii români periţi în această luptă vor fi răzbunaţi cu patria lor. Vino cu noi, nu te da înapoi. Dumnezeu a pus în tine spiritul său, te-a însemnat să fii o piatră din templul ce are să se rădice…Locul tău va rămânea deşert la acest templu?” (2)

Este uşor de observat că grupul celor care îşi propuneau regenerarea societăţii româneşti era constituit din membrii unei loji masonice; iar aceste nobile idealuri expuse cu patos de Vel treceau cu mult peste suferinţele lui Dem poetul, suferinţe cauzate de trădarea în amor venită din partea unei tinere aparţinînd clasei privilegiate: “cea care te-a trădat este o mlăstară din această clasă privilegiată, elegantă, avută; a putut să te asculte în particular, să-ţi surâză; dar în lume ea nu poate să-ţi întinză mâna fără să crează că s-a înjosit”. Ceea ce a atras atenţia nu neapărat a criticilor literari, ci a unui public interesat de un subiect despre care se vorbeşte şi se scrie mult, dar de cele mai multe ori pe lîngă subiect, este faptul că Dimitrie Bolintineanu vorbeşte deschis despre programul revoluţionar al Societăţii de Regeneraţiune şi descrie o “şedinţă masonică”. La întrebarea lui Edem/Eliade Rădulescu pentru ce trebuie să ne dăm viaţa, în ce scop, răspunsul îl dă Vel: “O revoluţiune cu scopul de a da ţărei drepturile sele naţionale în afară; libertatea, egalitatea şi dreptatea în întru. Contra cui? mă întrebaţi. Contra legilor ce ne apăs.(…) Acest sistem trebuie lovit. Omul este o fiinţă morală. Acest sistem îl face imoral; naţiunea este menită a fi puternică şi este slabă, liberă şi este sclavă, onorată şi este dispreţuită, graţie acestui sistem.(…) trebuie dar, cît mai curînd, a forma programul unei revoluţiuni, a începe această revoluţiune, şi ori ţara va fi mare şi liberă, ori ne vom înveli cu dânsa în mormântul ei”.(3)

Discuţiile despre necesitatea unei revoluţii în scopul de a regenera societatea aveau menirea de a-l introduce pe profan/viitorul frate (Radoţi/Grigore Rădoşanu) în atmosfera unei loji masonice. La încheierea discuţiilor care aduc cu ceea ce se numeşte “primirea sub bandou”, Venerabilul lojii, Cheren/Iancu Văcărescu, decide începerea “încercărilor misterioase. Sper că acest om va fi un zidar însemnat”. Romanul lui Bolintineanu cuprinde şi cîteva referiri la istoria masoneriei din vechime pînă în zilele noastre, influenţa pe care au resimţit-o tinerii studioşi care reveneau de la şcoli din Germania, Italia sau Franţa, de unde au adus ceea ce se făcea în acele ţări pentru reformarea societăţii; urmează şi cîteva notaţii despre riturile care se practicau : “ritul scoţian, ritul francez şi ritul Misraim sau Misphraim, zis egiptean. Aceşti zidari întrebuinţez vorbe, spre a se înţelege, împrumutate de la arta construcţiunei şi tăierea petrilor, cum compasul, ciocanul, linia, foarfecele etc. Sunt mai multe grade ce se osibesc prin felurite calificări. Cel mai mare dintre toate gradurile este al treizeci şi treilea, ce se atribuie lui Frederic II. Cele dintâi grade fac masoneria albastră sau simbolică; oamenii sunt desemnaţi cu numele de ucenici, companioni şi maisteri. Cei care sunt înţeleşi de la al patrulea până la al optsprezecelea grad au culoarea cavaleriei bisericeşti. Al treizecilea este marele Elie, cavaler Cadosh. Sf. Ioan vara şi Sf. Ioan iarna sunt sărbătorile lor cele mai mari”.(4)

Romanul trebuie citit cu atenţie, altfel sensul afirmaţiilor putînd fi denaturat cu uşurinţă; mulţi sînt cei care văd în revoluţiile secolului al XIX-lea o conspiraţie în spatele căreia s-a aflat masoneria, ceea ce luat ad litteram este o exagerare. Că ideile revoluţionare, de prefacere a societăţii animau pe mulţi masoni este de netăgăduit, dar a vedea obedienţe întregi pe baricadele revoluţiei este exagerat! După ce profanul Radoţi luase parte la discuţiile despre revoluţie, Venerabilul lojii, Cheren, se adresă astfel: “Fraţilor! Discuţiunile ce avurăm nu trebuie să fie privite decât ca nişte digresiuni în misiunea ce noi avem de îndeplinit. Ele să fie uitate! Ele au fost o încercare ce am voit a face asupra acestui suflet care a venit astă-seară printre noi. Scopul meu este împlinit. Acest suflet este destul de puteric. Acum să facem celelalte încercări.(…) Misiunea noastră nu este a face revoluţiune politică.(…) Francmasonii merg pe calea înţelepciunei, călcând în picioare prejudecăţile, ignoranţa şi patimile degradante: omul caută omul, înlăturînd opiniunile şi credinţele. Zidarul, dar, trebuie să ceară fratelui său numai umanitate, virtute, facere de bine, credinţă şi păstrarea vorbei date”.(5)

Încercările misterioase II prezintă un interes deosebit atît pentru istoricul masoneriei române, cît şi pentru cel interesat de istoria mentalităţilor; romanul Doritori nebuni al lui Dimitrie Bolintineanu este una din primele scrieri literare în care este descrisă o ceremonie de iniţiere masonică, iar relatarea este cu atît mai credibilă cu cît aparţine unui membru al fraternităţii masonice. Iniţierea masonică povestită de Bolintineanu este un util indiciu asupra ritualului practicat la acea vreme în Muntenia, dar şi un reper pentru studierea evoluţiei ritualurilor masonice în Tările Române. Apropiindu-se de locul unde “lumina se îngâna cu întunericul”, Radoţi se găsi în faţa unei uşi care se deschidea către o prăpastie: “Frate, zise el, (Cheren-n.n.) trebuie să te încercăm, trebuie să vedem dacă ai curagiul şi hotărârea. Vezi această prăpastie, ei bine, aruncă-te într-însa şi Dumnezeu să facă ca să nu-ţi farmi capul de vreun colţ, nici corpul de vreo ţeapă.” Simţind o uşoară ezitare din partea candidatului, Cheren i se adresă: “Oare tu tremuri în faţă cu pericolul? Zidarii nu se tem de nimic şi nu cruţ nimic ca să meargă pe calea adevărului”.  A urmat o altă probă în care candidatul trebuie să meargă printr-o galerie strîmtă şi întunecată la capătul căreia se afla o scară al cărei căpătîi era în aer, prilej de a verifica putinţa candidatului de a înfrunta vrăjmăşiile lumii.

O întîmplare nefericită din lumea aristocratică a  Bucureştiului primelor decenii ale veacului al XIX-lea îl pune pe Dem în faţa alegerii de a intra în Societatea de Regeneraţiune; pasajul din roman care redă zbuciumul sufletesc al lui Dem în faţa acestei alegeri este sugestiv. Dem îşi pune zeci de întrebări dacă oamenii în slujba cărora s-ar pune sînt de bună credinţă, dacă convingerile lor vor aduce îmbunătăţirea situaţiei celor mulţi, dacă a conspira este totuna cu a lovi din umbră, dacă scopul acelei Societăţi va fi Evanghelia viitorului, dacă lealitatea în care a fost educat nu contravine acţiunii revoluţionare la care l-ar putea îndemna Societatea de Regeneraţiune. În acelaşi timp, Dem este convins că “omul luminat are o misiune frumoasă în viaţă; are o datorie către societate, către omenire: a se sacrifica pentru ceilalţi. (…) A sprijini patria, libertatea, este o idee frumoasă; a sprijini dreptatea este o idee sublimă; dreptatea nu este numai dreptatea relativă, este o dreptate absolută. Este o trădare a rămânea în urma celoralţi, trădare contra tuturor ce au voinţa mea”. (6)

Semnele vremurilor, bine înţelese de membrii mai vechi ai Societăţii de Regeneraţiune, impuneau schimbări majore ale rînduiellilor sociale şi statale, iar Dem avea toate motivele să fie mîndru că se alăturase unei grupări care crescuse numeric, făcuse progrese, cîştigase noi membri “din toate clasele şi profesiunele. Aceasta era un mare pas câştigat asupra trecutului”. Era momentul în care în Adunarea Generală urma să se discute clauza din Regulamentul Organic prin care românii nu aveau dreptul să-şi voteze legi “interioare”. Un alt moment născut de asemenea dintr-o adunare secretă condusă tot de Cheren, “speranţa Junei Românii”, este cel legat de dorinţa de trezi interesul pentru unire în rîndul junimii din Moldova: “Să lăudaţi ideile şi să vă îndreptaţi la oameni aleşi, iar nu la gloate. Să nu linguşiţi patimile gloatelor! Este adevărat că partidele ce linguşesc patimile gloatelor izbutesc de mai multe ori a se aşeza pe un piedestal; dar acest piedestal este fraged, căci opiniunile bazate pe patimi se risipesc repede, pe când cele ce se bazează pe raţiune sunt singure temeinice”. Cu acest îndemn de a propaga nobile idei printre cei tineri, de a  nu vesteji laurii celor care şi-au făcut nobila datorie faţă de patrie se încheie romanul lui Dimitrie Bolintineanu.

Doritori nebuni nu a reţinut totdeauna atenţia criticilor literari, poate şi datorită manierei în care a fost publicat, în foileton, într-un ziar bucureştean, cît şi faptului că două episoade (publicate în numere 41 şi 42) nu au fost de găsit nici într-o bibliotecă din ţară. Pentru istoria masoneriei române, cît şi pentru istoria mentalităţilor el este o lectură importantă, conţinînd relatări despre ritualurile masonice ale vremii, opinii despre evenimente majore din istoria societăţii româneşti din prima jumătate de veac XIX, aparţinînd unui participant la acele evenimente. Cornelia Bodea afirma că romanul lui Bolintineanu ar fi o prioritate europeană prin relatarea “ritualurilor masonice secrete”, devansîndu-l pe Lev Tolstoi cu al său celebru Război şi pace. Ambele romane au apărut în aceeaşi perioadă, iar prioritatea nu este primul criteriu care ne apropie de romanul scriitorului român, meritoriu din multe puncte de vedere, evident mult mai puţin cunoscut decît al contemporanului său.

1.      Cornelia Bodea, Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste române. Unitatea naţională, Bucureşti, Editura Academiei Române şi Editura Nestor, 2004, 538 p. Romanul Doritori nebuni este publicat în secţiunea “Evocări istorice şi dezvăluiri masonice în naraţiunea lui Bolintineanu, Doritori nebuni“, pp.55-220. Romanul Doritori nebuni a fost publicat în D. Bolintineanu, Opere, vol. V-Romane, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Minerva,1984, p. 329-510, 580-594. Toate citatele din articol sînt după ediţia întocmită de Cornelia Bodea.

2.      ed. cit. p.78-79;

3.      ed. cit. p. 114-115;

4.      ed. cit. p. 122;

5.      ed. cit. p. 122-123;

6.      ed. cit. p. 160-161.

Secţiunea Franc-masonerie, Lumini şi revoluţii este deschisă de studiul doamnei Cecile Revauger, reputat specialist în franc-masoneria americană, despre revoluţiile americană şi franceză şi implicarea masoneriei în cele două revoluţii; concluzia autoarei este că între cele două mari evenimente ale sfîrşitului de veac XVIII sînt mari deosebiri în privinţa participării masonilor: dacă în cazul revoluţiei americane se vorbeşte de o participare activă a masonilor americani la un eveniment fondator al istoriei lor, nu la fel stau lucrurile în privinţa revoluţiei de la 1789, teza complotului masonic nu este împărtăşită de istorici, dar este de netăgăduit că masoneria veacului al XVIII-lea se înscrie din plin în contextul Luminilor, în credinţa în perfectibilitatea omului, în setea de cunoaştere şi de descoperire a lumii. Un excelent studiu despre binomul masonerie-revoluţie semnează Jose Ferrer Benimeli, cu multe notaţii despre lucrări de istorie ce au căutat să discearnă “contribuţia” masoneriei franceze în revoluţia de la 1789; alte studii din aceeaşi secţiune sînt despre Benjamin Franklin, pionier al masoneriei transatlantice ( Christian Lerat), parcursul iniţiatic al lui Armand Gaborria (Eric Saunier), Iacobiţi şi franc-masoni la Toulouse (Georges Lamoine).

A doua secţiune Franc-masonerie, mişcări sociale şi reforme debutează cu studiul lui Andrew Prescott despre masonerie şi radicalism în Yorkshire şi continuă cu un studiu despre William Hatchinson, un dramaturg franc-mason mai puţin cunoscut; Sandro Landi face cîteva incursiuni asupra unei teme controversate: implicarea masoneriei în reformele din Italia veacului al XVIII-lea . În aceeaşi secţiune de un real interes istoric sînt studiile despre franc-masoneria suedeză între reformă şi revoluţie (Andreas Onnerfors), franc-masoneria rusă a secolului al XVIII-lea (Yuri Stoyanov).

Ultima secţiune este consacrată Tezelor complotului; la cîţiva ani după revoluţia franceză, abatele Augustin  Barruel acredita teoria după care Revoluţia franceză de la 1789 a fost rezultatul unei “triple conspiraţii contra altarului, tronului şi societăţii”: cele ale filosofilor, masonilor şi Iluminaţilor; Alain Ruiz face o binevenită incursiune în lucrarea lui Barruel Memoires pour servir a l’histoire du jacobinisme. Una din mişcările intelectuale enigmatice ale sfîrşitului de secol XVIII a fost Iluminaţii, creată în 1776 de Adam Weishaupt profesor la Universitatea din Ingolstadt, mişcare asupra căreia glosează Jean Mondot. Dintr-o secţiune despre complot nu putea lipsi una din temele predilecte ale anti-masonilor: complotul iudeo-masonic; Jean Lemaire supune atenţiei o lucrare apărută în 1815: Le nouveau judaisme ou la franc-maconnerie devoilee, cu multe trimiteri la ritualul gradului de Cavaler al crucii şi trandafirului. Era un prim text antimasonic, timid de vreme ce antimasonii veacurilor XIX-XX nu îl citează! Charles Porset “revizitează” dosarul privitor la franc-masonerie şi revoluţie, arătînd că o privire de maximă obiectivitate este aproape de neconceput, dar şi că excuderea oricărui amestec masonic în revoluţie este la fel de neconceput, evident fără a îmbrăţişa teza complotului: “Conchid: dacă este adevărat că nu complotul explică Revoluţia, Revoluţia explică comploturile trecute, prezente şi care vor veni…Politica “secretului” le întăreşte. Se va găsi totdeauna unul care să scrie o istorie paralelă . Şi se ştie, după descoperirea geometriilor non-euclidiene, că paralele sfîrşesc prin a se întîlni…”. Ultimul text este semnat de Eric Saunier şi deschide perspectiva unei noi căi pentru istoria franc-masoneriei aceea a contextualizării evoluţiei ansamblului franc-masoneriei cu mişcările care privesc societatea în ansamblu.

Această nouă apariţie a revistei Lumieres redeschide discuţia asupra unui subiect care este departe de a fi epuizat. Cecile Revauger  ne cere să nu fim naivi şi să nu luăm ad litteram interdicţia din articolul VI al Constituţiilor lui Anderson (cel privitor la discuţiile despre religie) care nu era decît o precauţie de ordin oratoric!