H.L. Spiegel: Antrum Platonicum

Peştera joacă un rol simbolic esenţial în vechile credinţe greceşti care sînt înrădăcinate în forţele elementare ale pămîntului; religia preistorică anterioară noii viziuni a lumii olimpiene care se ridică în poemele homerice se întemeiază pe divinităţile materne ale profunzimii pămîntului. Aceste puteri erau surse deopotrivă ale fecundităţii şi ale morţii, divinităţile htoniene ţineau la origine de sfera feminină, iar domeniul lor obscur nu va fi uitat de lumea luminoasă a zeilor olimpieni. Practicile cultelor htoniene şi olimpine erau într-un contrast perfect opunînd orientarea cerească a sacrificiilor celor din urmă orientării terestre a celor dintîi. Se ucidea o victimă de culoare albă în cinstea olimpienilor, cu gîtul înspre cer, pe un altar înalt; pentru htonieni, dimpotrivă, se sacrifica o victimă de culoare neagră, adeseori un berbec, cu gîtul înspre pămînt, pe un altar jos sau într-o groapă adîncă, bothros. Ilustrarea acestui ritual se găseşte în Odiseea, cînd Circe îi cere lui Ulise să se îndrepte către tărîmul lui Hades, către locul sacru unde se întîlneau cele patru fluvii ale Infernului.

Groapa sacrificială, bothros, este cel mai vechi loc de cult care onorează lumea tenebroasă şi terifiantă a morţilor. Mai tîrziu va lua forma peşterii/cavernei oferite divinităţilor htoniene al căror sanctuar impenetrabil, interzis se opunea templului luminos al olimpienilor, ridicat pe o înălţime, care se deschidea pentru a primi cerul. În dubla sa dimensiune simbolică arhaică, peştera este deopotrivă matrice şi mormînt; fiecare coborîre în infern, către sălaşul lui Hades,reprezenta pentru greci proba ultimă a existenţei care le umplea sufletul de teamă. Lumea lui Hades, în obscurele sale profunzimi, trebuia să rămînă pentru totdeauna nevăzută ochilor oamenilor şi ai zeilor, scria filosoful francez Jean-François Mattéi. În Iliada Homer ilustrează această interdicţie în conflictul troian cînd zeităţile se situează fie de partea aheenilor, fie de cea a troienilor; cînd Poseidon, în furia sa, zguduie pămîntul şi înălţimile munţilor, lui Hades îi este teamă că regatul său subteran se va deschide ochilor muritorilor şi nemuritorilor: “Ţipă şi sare din tron ca nu cumva zeul Cutremur/ cu zguduirea-i de sus deasupră-i să crape pămîntul/ Şi pămîntenii şi zeii să-i vază cu ochii locaşul/ Muced şi negru, scîrbit şi de zei.”

În timpurile străvechi ale puterilor primitive, cavernele, peşterile erau consacrate divinităţilor subterane, întrucît oamenii nu ridicaseră temple cu contururi clare în lumina Olimpului. Grota lui Circe, peştera lui Calypso, groapa sacrificială din Odiseea sînt tot atîtea manifestări ale locaşurilor infernale ale lui Hades. Una din scrierile antice pe care nu o ocoleşte nici un cercetător al mitului peşterii este Peştera Nimfelor a lui Porphirius, carte în care discipolul lui Plotin foloseşte versurile lui Homer ca pretext pentru a expune credinţele lui Platon sau ale lui Pitagora despre venirea sufletelor la naştere; este aici o istorie simbolică a primei veniri a sufletului în generaţiune şi al reîntoarcerii sale, de mai  multe ori reînnoite, în această viaţă. Peştera nimfelor în care Ulise îşi ascunde darurile primite de la feaci este amintită de Homer, iar versurile din Odiseea ( “Se nalţă-n fundul schelei/ Cu frunză deasă un măslin şi-alături/ I-o peşteră umbroasă, desfătată,/ Zeiţelor naiade închinată./ Într-însa erau vase şi ulcioare/ De piatră, unde roiuri de albine/ Îşi lasă-n faguri mierea pentru zîne./ Mai sînt în ea vătale mari de piatră/ La care aceste zîne ţes cu mîna/ Veşminte porfirii, minune mare./ Acolo sînt şi ape curgătoare,/ Iar peştera-i cu două porţi; pe una,/ Cea despre Crivăţ, se coboară oameni;/ Cealaltă-i despre miazăzi, sfinţită;/ Pe ea nu umblă oamenii, ci zeii”) şi explicaţia lor simbolică formează materia tratatului lui Porphirius.

Dincolo de faptul dacă peştera a existat cu adevărat sau a fost doar o creaţie a lui Homer, Porphirius insistă pe simbolismul peşterii, “fiindcă anticii nu construiau sanctuare fără să recurgă la un simbolism misterios”. Peştera nimfelor este în acelaşi timp sumbră şi încîntătoare, “acelaşi lucru se poate spune despre lume, obscură şi invizibilă sub raportul materiei, plină de farmec şi frumuseţe prin forma pe care a căpătat-o în momentul diakosmesis-ului. Peştera simbolizează deci în primul rînd lumea materială, cu cele două componente ale sale, materie şi formă. Ea simbolizează în al doilea rînd lumea inteligibilă, totalitatea forţelor sau puterilor spirituale. Aceste forţe, într-adevăr, sînt inaccesibile privirilor noastre, ca şi profunzimile unei caverne”, scrie Félix Buffiere. Simbolismul la care se referă Porphirius se bazează pe distincţia aristotelică între materie şi formă; alegoria peşterii din dialogul lui Platon Republica cultivase ideea că lumea materială este o adevărată peşteră, în care nu se agită decît umbre, departe de lumea reală. Şi pitagoreicii vedeau în lumea sublunară un loc tenebros, un mormînt, o închisoare.

Mitul peşterii, anonim, Şcoala de la Fontainbleau

Peşterile oraculare, cum era cea a lui Trophonios, constructorul primului templu al lui Apollo la Delphi, se înscriu în acelaşi simbolism arhaic al puterilor elementare; după ce bea din fîntîna uitării şi din cea a memoriei, pentru a uita trecutul şi a păstra amintirea iniţierii în peşteră, cel care consulta oracolul cobora în adîncul peşterii şi primea cunoaşterea viitorului prin imagini şi voci, apoi revenea, şedea pe tronul Mnemosinei şi răspundea întrebărilor preoţilor. Ciclul morţii şi al renaşterii, al memoriei şi al uitării, era simbolizat prin această dublă mişcare de anabază şi de katabază care era un element propriu iniţierii. “Ruptura cu lumea profană avea ca efect eliberarea sufletului consultantului de greutatea trecutului său şi de a permite o conversiune a întregii sale fiinţe după ce a pătruns în lumea de dincolo”, scrie Jean-François Mattéi.

Filosofia va prelua mitul peşterii şi va accentua rolul său iniţiatic, peştera fiind asimilată nu numai profunzimilor pămîntului, ci totalităţii materiei umbroase şi lumii. Într-un fragment orfic se vorbeşte de zeiţa Ananke care păzeşte intrarea în “peştera nopţii” în interiorul căreia se afla divinitatea orfică a Nopţii. Despre  călătoria sufletelor în peşteră va scrie şi Empedocle, iar Plotin va identifica coborîrea sufletului în corp cu coborîrea în peşteră: “Peştera, la Platon, ca şi văgăuna la Empedocle, întruchipează, socot, lumea noastră, unde drumul spre înţelegere este, pentru suflet, descătuşare şi ieşire din peşteră”.

Comentînd dacă povestirea despre peşteră, din primele pagini ale cărţii a VII-a din Republica, este mit sau alegorie, Jean-François Mattéi consideră că dacă rămînem fideli limbajului lui Platon ar trebui să vedem peştera ca o potenţialitate de imagini sau chiar o maşinărie de imagini. Filosoful francez identifică două niveluri de elaborări distincte ale mitului; un nivel structural, după o ierarhie triadică, şi un nivel genetic după un ciclu de ordin pentadic.  Peştera nu este o pictură mută, asemenea gravurii Antrum Platonicum a lui Jan Saenredam, ci “este oglinda mişcătoare şi sonoră a lumii şi a cunoaşterii care produce în mod continuu  jocuri de reflexii ale limbajului şi, în mod paardoxal, reflectarea peşterii înseşi în discursul lui Socrate”, notează Jean-François Mattéi. Mitul este cel care produce forme sensibile, imagini, simboluri pe care se implantează formele inteligibile pentru a le da sens, iar acest mit primordial este exprimat prin peştera însăşi, ţesătura matricială în care orice lucru sensibil capătă o altă imagine care va reveni mai tîrziu.

Unii comentatori au văzut în peştera gînditorilor antici simbolul materiei şi al fluxului nedeterminat unde Ideea vine să ocupe loc. Peştera platoniciană este chora nevăzută raportată la Hades unde se gravează determinările inteligibile ale ideii pentru a oferi vizibilitatea sa vizibilului. “Actul cunoaşterii, afirmă Jean-François Mattéi, este gîndit în termeni mitici de greci ca o hierogamie între zeul ceresc al luminii şi forţa subterană a tenebrelor, în termeni filosofici, între Ideea inteligibilă şi obscurul receptacol care protejează goliciunea sa sub mantia înstelată de imagini din care va fi ieşit bolta cerească”. În acest teatru al luminii şi umbrelor sîntem deopotrivă actori şi spectatori ai dramei cunoaşterii, ca şi cînd peştera subterană ar fi un model redus al lumii pe care o privim din exterior; putem considera într-un anumit sens că sîntem în afara lumii pentru a asista la ceea ce se petrece în lume, “după imaginea unui străin care ia cunoştinţă puţin cîte puţin de singularitatea condiţiei sale pentru că prizonierul peşterii pe care îl priveşte din afară nu este, în definitiv, decît el însuşi”.

Mitul peşterii povesteşte o istorie, nu descrie doar şederea omului în peşteră; Heidegger vorbea de patru grade ale şederii în peşteră şi ale încercării de a ieşi la lumină şi adevăr. În primul, oamenii stau în peşteră fascinaţi de umbrele de pe pereţi; în al doilea, unul din prozonieri explorează lumea subterană, vede marionetele din spatele zidului, dar această libertate de mişcare nu este adevărata libertate, trebuie făcut dificilul urcuş, anabaza, către lumea superioară; în al treilea, prizonierul ajunge în spaţiul deschis şi clar unde lucrurile îi apar în contururile clare şi în limitele naturale, omul privind constant către ceea ce apare şi se dezvăluie constant; al patrulea este coborîrea, katabaza, şi conflictul care îi opune în peşteră pe cel care a văzut lumina cu vechii tovarăşi.

În mitul platonician umbrele sînt pentru prizonierii peşterii adevărata realitate, pentru că ei “nu ar putea lua drept adevăr decît umbrele lucrurilor”.(…) Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar ce acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform adevărul? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decît cele arătate acum?”, întreabă Socrate. Aceste întrebări vin să susţină urcuşul sufletului către locul inteligibilului, urcuşul şi contemplarea lumii de sus; atunci soarele va fi privit nu în reflexiile sale, ci în strălucirea sa. Omul obişnuit cu umbrele unei vieţi inautentice, trăitor într-o lume populată de fantasme şi iluzii aducătoare de trecătoare satisfacţii, mulţumindu-se cu copii palide ale unei realităţi pe care refuză să o cunoască  se obişnuieşte “îndestulător cu bezna din lumea de aici”; ţintuit de patimile sale, sufletul nu poate fi eliberat decît de Nous, adică de gîndire. Educaţia adevărată, aceasta este lecţia mitului, consideră Jean-François Mattéi, nu constă în a vărsa ştiinţa în suflet aşa cum se varsă vederea în ochii orbi; sufletul în întregime, a cărui matrice sensibilă este peştera, trebuie să se întoarcă din el însuşi către lumină pentru a contempla fiinţa. Imaginea peşterii ne aminteşte neîncetat un cuvînt al lui Pindar, anume că omul nu este decît visul unei umbre.

Cu gradul de Maestru ales printre cei nouă, se deschide o serie de trei grade succesive în care apare vocabula ales. Acest grad a apărut la jumătatea secolului al XVIII-lea, într-un climat spiritual în care denumirea de ales se răspîndea cu destulă rapiditate. Gradul de ales printre cei nouă este unul dintre cele mai vechi grade înalte, iar semnificaţia sa generală este în raport cu legenda lui Hiram. Ales este unul dintre maeştrii de certă valoare, desemnat de regele Solomon pentru a căuta ucigaşii lui Hiram şi pentru a-l înlocui pe Arhitect în misiunea sa de constructor al Templului.

Dezvoltarea rapidă şi uneori imprevizibilă a Gradelor Înalte, diversitatea ritualurilor, textele apocrife nu au lăsat istoricilor prea multe surse pentru a surprinde cu exactitate evoluţia care a dus la integrarea gradului de ales printre cei nouă în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Istoricii masoneriei sunt însă de acord că gradele 9-10-11, avînd toate în titulatură cuvîntul ales, fac parte din aşa numitele grade ale răzbunării.

Ritualurile mai vechi conţin numeroase variaţiuni asupra răzbunării morţii lui Hiram, imaginaţia înaintaşilor noştri brodînd la nesfîrşit, adăugînd fără încetare noi detalii şi creînd o punere în scenă impresionantă. Dincolo de unele incongruenţe, semnificaţia simbolică a acestui grad lasă loc unei meditaţii profunde asupra dreptăţii şi urmăririi neabătute a datoriei.

Tema răzbunării a dat loc la numeroase interpretări. În context este amintită posibila influenţă stuartistă, simbolul hiramic disimulînd imaginea lui Carol I, „fiii văduvei” fiind fiii spirituali ai Henrietei de Franţa, partizani ai revenirii stuarţilor; nu puţini sunt cei care au văzut posibile influenţe templiere sau chiar iezuite, iezuiţii fiind condamnaţi, ca şi templierii, deopotrivă de monarhie şi papalitate; toate aceste interpretări culminează cu teza lipsită de consistenţă a conspiraţiei masonice îndreptată împotriva regimului monarhic francez şi care a dus la Revoluţia Franceză.

În adevăr, dincolo de răzbunare, legenda gradului trimite mai curînd la idealul de progres al cunoaşterii care triumfă asupra ignoranţei, fanatismului şi nedreptăţii.

Decorurile, legenda, cuvintele sacre şi de trecere, simbolurile introduc candidatii în atmosfera acestui grad, care, deşi nu este ritualizat de toate Supremele Consilii, generează încă interpretări şi deopotrivă nedumeriri.

În instrucţia rituală a gradului, la întrebarea lui Solomon adresată lui Hiram, regele Tyrului: „Eşti Maestru ales printre cei nouă?”, acesta răspunde: „Soarta a decis! Peştera este semnul meu” (după alte variante „Peştera îmi este cunoscută”). Peştera este unul dintre cele mai răspîndite simboluri ale mitologiilor privitoare la întoarcerea la origini, la iniţiere sau renaştere. În tradiţiile iniţiatice greceşti peştera reprezintă lumea, în ritualurile eleusiene iniţiaţii erau înlănţuiţi în peşteră, trebuiau să scape de acolo şi să ajungă la lumină. În ceremoniile religioase instituite de Zoroastru, lumea era reprezentată printr-o văgăună: el a închinat lui Mithra o văgăună naturală, udată de izvoare şi acoperită de flori şi frunzişuri. Despre peşteră sau văgăună, Plotin spunea că întruchipează lumea noastră, unde drumul spre înţelegere este descătuşarea şi ieşirea din peşteră. Dar această interpretare, care în buna tradiţie a filosofiei greceşti îmbină simbolismul metafizic şi simbolismul moral, în care construcţia unui eu armonios este înfăptuită potrivit cu imaginea unui cosmos armonios, este contrabalansată de celălalt aspect simbolic al peşterii – cel tragic. Văgăuna devine regiunea subpămînteană cu margini nevăzute, genune înfricoşătoare în care sălăşluiesc monştri; de aceea peştera devine simbol al inconştientului şi al primejdiilor lui neaşteptate. În această viziune, ilustrată admirabil în mitologia greacă de mitul lui Trophonius, peştera simbolizează explorarea eului interior, îndeosebi a eului primitiv, refulat în străfundurile inconştientului.

Să mai amintim că predilecţia pentru peşteri, pentru caverne subterane  a fost o caracteristică a comportamentului pedagogic al lui Pitagora, aici făcîndu-se simţite influenţele misterelor practicate în templele egiptene. Grota era pentru Pitagora simbol al lumii aparente şi al închisorii corpului. Influenţa simbolurilor pitagoreice în ritualurile masonice este un subiect viu disputat; este cu putinţă să-l fi influenţat pe Platon în celebrul mit al peşterii din nu mai puţin celebrul dialog Republica. În dialogul platonician este vorba de o încăpere subterană, o peşteră în care oamenii legaţi cu lanţuri, cu spatele la foc, nu desluşesc pe pereţii peşterii decît umbre, deşărtăciuni. Este nevoie de o forţă lăuntrică pentru a renunţa la jocul facil al umbrelor pentru a putea privi lumina, pentru a contempla lumea şi a te înălţa la contemplarea inteligibilului, a ideilor de Bine, Adevăr şi Frumos. „Nu-i vorbă de a-i sădi simţul văzului, ci de a-l face să vadă pe cel ce are acest simţ”, spunea filosoful grec. De altfel, în instrucţia rituală a gradului este o trimitere cît se poate de explicită la acest mit; la întrebarea lui Solomon: „Fraţii mei, cărei cauze trebuie să fim devotaţi?”, Adoniram răspunde: „Cauzei tuturor celor care stau în întuneric şi nu au văzut lumina”. Ne  amintim că Solomon ceruse ca ucigaşii să fie aduşi vii în faţa sa; primul impuls faţă de încălcarea poruncii a fost să-l pedepsească pe Yehu-Aber, care este însă apărat de fraţii săi, încît Solomon cedează primului impuls şi îl numeşte „conducătorul noului grad aflat în serviciul luminii”.

Peştera poate fi asimilată cabinetului de reflecţie, acea probă a pămîntului, prima din ritualul de iniţiere, dar peştera este prezentă explicit în ritualul masonic la gradul de ales printre cei nouă, iar legenda acestui grad lasă să se întrevadă duplicitatea marilor simboluri, în cazul nostru al peşterii: pe de o parte, întunericul şi ignoranţa, eroarea şi intoleranţa care învăluie lumea, înlănţuind-o asemenea umbrelor din mitul lui Platon şi care vor dispărea în lumina răspîndită de masonerie; pe de altă parte, la lumina palidă a opaiţului, a lămpii, peştera a devenit adăpost pentru unul din ucigaşii Maestrului Arhitect. Urma imemorială a crimei bîntuie inconştientul şi se ilustrează tocmai prin imaginea unei văgăuni. Simbolismul purităţii apei, al pedepsirii celor vinovaţi de opresiune şi crimă cu ajutorul pumnalului reprezentat pe şorţ şi ca bijuterie a gradului, al alungării tenebrelor cu ajutorul lămpii sunt tot atîtea teme asupra cărora candidaţii sunt invitaţi să mediteze.

Unii interpreţi ai ritualurilor masonice afirmă că gradul 9, cel de ales printre cei nouă, deschide un nou parcurs în progresul iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Se face trecerea de la gradele meditative la cele de acţiune, cu precizarea că nu răzbunarea în sine este ţelul urmărit, ci răzbunarea celor nevinovaţi şi pedepsirea asasinilor; în acest sens trebuie înţeles cuvîntul Nekam - răzbunare, sens pe care l-a folosit şi profetul Ieremia cînd vorbea de pedeapsa divină.

Ne amintim din ritualul gradului de maestru că trei au fost ucigaşii lui Hiram; unul dintre ei, Jubelum (după unele ritualuri Abairam), este pedepsit în ritualul gradului 9. Pedepsirea celorlalţi este subiectul ritualului şi legendei gradului 10, Ales printre cei cincisprezece, considerat de asemenea un grad al răzbunării. Ceilalţi doi asasini se ascundeau în ţinutul Gath; la aflarea acestei veşti, Solomon alege încă şase maeştri care să-i însoţească pe cei nouă în căutarea ucigaşilor lui Hiram. Aceştia sunt găsiţi într-o carieră, sunt prinşi şi aduşi în faţa regelui Solomon; ei sunt judecaţi, sunt găsiţi vinovaţi, sînt pedepsiţi cu asprime pe măsura faptei lor abominabile („Ţipetele lor erau atît de sfîşietoare şi de jalnice încît pînă şi călăii lor au fost cuprinşi de milă”) şi apoi decapitaţi; capetele celor trei ucigaşi sunt aşezate pe porţile de est, vest şi sud ale cetăţii. Astfel ignoranţa, intoleranţa şi fanatismul sunt invinse. Gradul de ales printre cei cincisprezece arată calea spirituală interioară a omului care învaţă autostăpînirea, dar şi exercitarea fără slăbiciune a dreptăţii: „Munca mea şi zelul meu m-au făcut să merit acest grad”, este unul din răspunsurile din instrucţia rituală. Depăşind stadiul tenebrelor peşterii, fiecare trebuie să rămînă stăpînul lui însuşi, probînd în toate exerciţiul dreptăţii cu inima eliberată de orice ură.

Acest grad încheie alegoriile şi povestea Maestrului Arhitect Hiram; reluînd înţelesul simbolic al atacurilor asupra lui Hiram, legenda gradului 10, de ales printre cei cincisprezece, ne îndeamnă la introspecţie şi meditaţie asupra misterelor conduitei umane şi ne cere să răspîndim neîncetat lumina, toleranţa şi imparţialitatea într-un demers în care pumnalul răzbunării devine Sabia Dreptăţii.