Ritualul gradului de maestru încheie seria gradelor acordate într-o lojă albastră, dar el este urmat într-o frumoasă şi firească succesiune de gradul de maestru secret, primul din seria gradelor lojii de perfecţie, iar ceremoniile puse în operă de  Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România reamintesc în acest fel nu numai o înlănţuire a gradelor prin numerotaţia lor, ci mai presus de toate dovedesc că Ritul Scoţian Antic şi Acceptat dezvoltă o amplă învăţătură simbolică şi ritualistică peste care timpul nu aşază patina, ci dimpotrivă îi dezvăluie nebănuite deschideri către spiritualitate.

În deschiderea ţinutei lojii de perfecţie candidaţilor li se spune că nici un grad nu învaţă o singură lecţie. Această afirmaţie poate fi citită şi într-o altă cheie: nici un grad nu se învaţă într-o singură lecţie! Stau mărturie biblioteci întregi despre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, fără ca aceasta să descurajeze un nou autor să se aventureze în cîmpul cunoaşterii convins că trăirile şi lecturile sale vor duce către noi interpretări ale unui simbolism care nu încetează să ne descopere noi faţete, noi înţelesuri.

Loja este drapată în doliu şi lacrimi, iar membrii lojii sînt cufundaţi în tristeţe, deopotrivă pentru moartea Maestrului Hiram, pentru pierderea cuvîntului, dar şi pentru că umbra apăsătoare a norilor întunericului, ambiţiei , fanatismului şi ignoranţei încearcă să acopere strălucirea inteligenţei creatoare. Insemnele pe care candidaţii le-au primit pe parcursul iniţierii (laurul – simbol al nemuririi şi al virtuţilor apoloniene, măslinul – simbol al păcii, pom binecuvîntat din care erau sculptaţi heruvimii din Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon, şi nu în ultimul rînd cheia de fildeş – cea care deschide calea iniţierii, cea care deschide accesul la o stare, la un lăcaş spiritual, la o treaptă de iniţiere) sînt însă semne ale speranţei că prin răbdare, perseverenţă, sinceritate, devoţiune (cîteva din virtuţile care le sînt amintite în ritual) vor deschide poarta care îi separă de cunoaştere.

Întreaga lecţie a gradului de maestru secret poate fi citită şi ca o pledoarie pentru a evita fructele universale ale vanităţii, care nu numai că ne împiedică să progresăm, dar ne privează de bucuria de fi noi înşine. Tema cuvîntului pierdut vehiculează o filosofie a progresului a cărei învăţătură fundamentală este aceasta: cunoaşterea nu se dobîndeşte decît prin apropriere, prin însuşire personală, rod al unui drum nelipsit de asperităţi şi dificultăţi, de înaintări şi întoarceri. Nu succesul lumesc îl va călăuzi pe cel aflat în căutarea Luminii, a Adevărului şi a Cuvîntului pierdut, ci neobosita strădanie de a nu rămîne la suprafaţa lucrurilor, de a căuta acolo unde alţii demult au plecat considerînd că au găsit ceea ce căutau.

Cuvîntul pierdut este metafora enigmei originilor, metafora discursului latent altul decît discursul manifest, explicit. Este nevoie de o dorinţă de a cunoaşte mai puternică decît limitarea de a primi cu uşurinţă şi fără dificultate. Cineva mai sceptic ar putea să se întrebe pentru ce această pledoarie pentru cunoaşterea masonică, pentru înţelegerea interpretării masonice asupra simbolurilor, cînd echerul şi compasul, cunoştinţele alchimice, noţiunile cabalei sînt cu mult anterioare constituirii corpusul simbolic masonic. De ce? Pentru că francmasonul este un homo symbolicus. Pentru că prin adăugiri şi abandonuri multiple s-a constituit progresiv un corpus simbolic foarte dens a cărui istorie se confundă cu cea a ritualurilor masonice. Istoriografia simbolicii masonice urmează meandrele evoluţiei filosofice a masoneriei, a mişcării de idei în sînul căreia s-a afirmat. Să nu uităm că primele ritualuri ale gradului de maestru secret datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Să nu uităm, deasemenea, fie doar şi pentru adevărul istoric că unii dintre iluştrii noştri înaintaşi aveau o aversiune pentru simbol şi ritual, în vreme ce alţii erau adepţii declaraţi ai redescoperirii mitologiilor şi ai transformării simbolismului într-un element sacru al ritualului şi învăţăturii masonic. Din acelaşi motiv al respectării adevărului să reţinem ca subiect de meditaţie că în secolul al XIX-lea atît spiritualitatea profană, cît şi cea masonică au fost marcate de două mari curente: spiritualismul şi pozitivismul. Dincolo de aceste pendulări, tradiţia masonică a impus simbolismul masonic în dubla sa ipostază: ca element constitutiv al cunoaşterii şi ca element care se pretează interpretărilor moralizatoare.

În faţa simbolului pot fi cel puţin două atitudini masonice: una care să pună accentul pe o hermeneutică analitică privilegiind diferitele conexiuni între simbolurile masonice şi corespondentul lor în tradiţia esoterică, şi o alta care să îl aşază pe cel aflat în căutarea Adevărului pe drumul cunoaşterii pentru că francmasoneria în ansamblu, şi în particular acest grad, sînt un loc al spiritualităţii, al interiorităţii, al sacralităţii. A întrupa spritualitatea şi a însufleţi cunoaşterea – acesta este vastul program la care ne invită învăţătura gradului de maestru secret, şi aceasta se poate face doar pe calea unei neîncetate căutări, aşa cum se amintieşte în ritual: “Moartea se apropie şi o simţi din ce în ce mai aproape, cu fiecare răsuflare. De aceea nu mai zăbovi pe marginea drumului, ci avîntă-te sus pe crestele muntelui, ca nu cumva moartea să te doboare înainte să atingi culmea lui”.

Dar cum vei putea să te avînţi pe creste şi să nu zăboveşti pe marginea drumului? Urmînd calea virtuţilor care au fost prezentate în finalul ceremoniei cu trimitere la cabală – curentul esoteric, mistic şi iniţiatic propriu tradiţiei iudaice, despre care tradiţia spune că a fost primită de Moise odată cu Decalogul. Vocaţia intimă şi ultimă a cabalei este înălţarea spirituală a omului dornic şi capabil de acest nobil ideal. Cabala nu este un discurs, este o metodă, o asceză, un demers, un drum, un proces; ea nu este filosofică şi discursivă, ea este mistică şi iniţiatică, şi este înainte de toate o lectură mistică, esoterică şi iniţiatică a Torei. În practica cabalistică este un joc mental de un foarte înalt nivel care reabilitează gîndirea simbolică, analogică şi metaforică mult timp ignorată de sistemele obsedate de gîndirea discursivă. Există de asemenea un joc intelectual bogat în căutarea sensului textului în termeni de traduceri alternative şi deschise care hrănesc o gîndire filosofică şi metafizică. Nu putem uita jocul spiritual subtil care constă în a confrunta diversele sensuri metafizice căutîndu-le bogăţiile, conexiunile, originalităţile, fecundităţile. În sfîrşit un joc mistic luminos care, dincolo de toate sensurile şi semnificaţiile obţinute, lasă să ghicească în tăcerea şi pacea sufletului, această Lumină a Cunoaşterii inefabile care luminează şi face să strălucească toate aceste sensuri ca faţete ale unui singur diamant.

Cabala este cunoscută şi prin arborele sefirotic, principală temă simbolică a întregii gîndiri cabalistice. Ansamblul celor zece sefirot, care formează arborele sefirotic trebuie văzut ca unitatea dinamică a divinităţii şi nu ca entităţi existînd separat. Cele zece sefirot sînt: Coroana, Înţelepciunea, Inteligenţa, Milostenia, Legea, Splendoarea, Veşnicia, Gloria, Temelia, Împărăţia. Pornind de la arborele sefirotic, în învăţătura gradului de maestru secret regăsim un “arbore” avînd trei coloane (Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea) şi trei triunghiuri grupînd virtuţi (Perseverenţa, Tăcerea, Devoţiunea; Justeţea, Mila, Echitatea; Sinceritatea, Răbdarea, Independenţa). Aceste virtuţi îi vor călăuzi pe cei care cu încredere pornesc pe lungul drum al cunoaşterii.  Ritualul oferă o metodă pedagogică, restul este căutare iniţiatică. Masoneria nu este un expozeu dogmatic, nici un discurs ţinut de la catedră. Metoda iniţiatică trece printr-un ritual care exprimă, sub forma miturilor şi simbolurilor, cheile unei cunoaşteri care rămîne să fie descoperită.

Acest prim pas în loja de perfecţie conduce spre o altă lume, o lume care va produce o mutaţie profundă, căci perfecţiunea nu este nici relativă, nici nu se face prin comparaţie. Perfecţiunea este superlativă sau nu este deloc. Să ne amintim sentinţele care au punctat ritualul căci ele vor ghida paşii în căutarea Adevărului şi a Cuvîntului Pierdut. Drumul perfecţionării este lung şi nelipsit de încercări, dar parcursul său, atît cît îi este îngăduit fiecăruia, oferă reperele Tradiţiei într-o lume care pierde noţiunea de sacru. Iar într-o astfel de lume, prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, prin înlănţuirea celor 33 de grade ale sale, este unul din ultimele metereze ale perfectibilităţii umane.

Ca şi despre primele trei grade, şi despre cele ale perfecţiei, s-a scris mult în ultimele decenii, fiecare nouă carte încercînd să aprofundeze domeniul în care lucrările anterioare au deschis noi şantiere de investigat. După ce în anii precedenţi a publicat, la aceeaşi editură, trilogia La Première Lettre, consacrată primelor trei grade: L’Apprenti au Rite Ecossais Ancien et Accepté (2005), Le Compagnon Ecossais (2006)  şi Le Maître Maçon Ecossais (2007), Jean-Claude Mondet face o lectură a ritualurilor gradelor lojilor de perfecţie. Cele mai multe lecturi ale ritualurilor se limitează la descrierea şi la istoricul lor, ca şi la explicaţia morală, aspecte deloc neglijabile, dar insuficiente pentru a da seamă de ceea ce se ascunde dincolo de vălul sub care se disimulează adevărurile eterne. De aceea Jean-Claude Mondet vrea să treacă pragul exoterismului pentru a privi individul în intimitatea sa şi progresul său, ceea ce este/ar trebui să fie elementul propriu unui ordin iniţiatic.

Înainte de a trece la substanţa gradelor lojii de perfecţie, Jean-Claude Mondet găseşte util să se oprească asupra cîtorva noţiuni, care mai necesită explicaţii. Dintre acestea autorul insistă asupra unui grup de noţiuni: corp, suflet, spirit; după o succintă privire istorică asupra acestor termeni, autorul insistă pe spiritualitate, care nu trebuie văzută îngust doar ca dimensiune religioasă, ci ca o întoarcere a sufletului către spirit, iniţierea masonică şi întreg parcursul transformînd această tripartiţie într-o unitate: „Metoda masonică nu constă în a conduce adepţii săi de la stadiul de om pur trupesc pînă la cel de om spiritual?” De la începuturile sale, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a fost împărţit în „clase”, prima fiind cea a primelor trei grade, urmată de cele pînă la gradul 14, divizată şi ea. Jean-Claude Mondet optează pentru o altă divizare decît cea curentă. Ceea ce trebuie reţinut, dincolo de aceste divizări, este unitatea în succesiune a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Maestrul secret este gradul care deschide seria gradelor de perfecţie şi prin învăţătura sa subliniază continuitatea, succesiunea gradelor, de care aminteam mai sus. Adonhiram (este ortografia pentru care optează J-C. Mondet) este cel chemat să conducă lucrările după asasinarea Maestrului Hiram; în munca sa el este ajutat de leviţi: „Putem gîndi că fiecare din cei şapte reprezintă o faţetă, dar mai ales că ansamblul constituie fiinţa umană completă, patru şi trei, materie şi spirit. Adonhiram ne invită să explorăm conţinutul emoţional al asasinării lui Hiram Abif, permiţind să unificăm în noi conştientul şi inconştientul. Maestrul Secret este perfect avertizat asupra misiunii care îl aşteaptă şi că ridicarea sa către înălţimile Spiritului nu trebuie să constea în a se transforma în spirit pur!” Jean-Claude Mondet prezintă aspecte din ritual, decorurile şi simbolistica lor, elemente asupra cărora nu vom insista aici, amintim doar două teme esenţiale ale gradului: Datoria, inflexibilă ca fatalitatea şi imperativă ca destinul, considerată ca ideal al masoneriei (Hiram a preferat moartea decît să-şi trădeze datoria); accentul pus pe Datorie în cel de-al patrulea grad, poate fi explicat, afirmă J-C. Mondet, prin influenţa pe care a avut-o Imm. Kant în epoca în care se constituiau ritualurile lojii de perfecţie. A doua temă este căutarea cuvîntului pierdut, a adevărului, a adevăratei lumini, pe parcursul unui drum nelipsit de dificultăţi.

În succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat urmează aşa-numitele grade intermediare, de la gradul 5 la 8, din care unele obedienţe nu ritualizează nici unul, altele aleg unul dintre ele, neexistînd o unanimitate. Dincolo de ritualizarea sau nu a unui grad, toţi autorii de cărţi dedicate gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat subliniază legendele gradelor, pentru că accederea la un alt grad presupune cunoaşterea învăţăturilor din cel precedent. La gradul 5, autorul reţine cvadratura cercului, la cel de-al 6-lea, zelul „secretarului intim” în a căuta adevărul, a depăşi limite, a trece bariere şi a călca interdicţiile, la gradul 7, împărţirea dreptăţii fără prejudecată şi parţialitate, la al 8-lea grad, intendentul construcţiei învaţă că deşi stăpîneşte o parte a artei construcţiei încă nu îl poate înlocui pe Maestrul dispărut şi mai are nevoie de ajutorul a încă patru intendenţi.

Următoarea clasă este cea care acoperă gradele 9-12, de la Ales al celor nouă la Mare maestru arhitect. Ales al celor nouă, la o primă privire pare un grad al răzbunării, dar moartea maestrului Hiram nu poate rămîne nepedepsită; apoi acest grad prilejuieşte o meditaţie asupra cavernei, a călătoriei interioare, a Străinului: „Noi sîntem Străinul, străini de noi înşine, în aceeaşi manieră în care sîntem Necunoscutul. Este o parte din noi care ne este necunoscută şi pe care trebuie să o descoperim plonjînd în profunzimile inconştientului nostru.” Ilustrul ales al celor cincisprezece continuă legenda gradului nouă, celor nouă alăturîndu-se încă şase maeştri în căutarea ultimilor doi ucigaşi. Gradul următor -Sublim cavaler ales- este cel în care din cei cincisprezece maeştri care prin munca şi zelul lor au contribuit la prinderea ucigaşilor lui Hiram trebuie aleşi doisprezece, subiect care poate naşte controverse asupra alegerii, de vreme ce toţi au fost merituoşi. Cavalerul ales este un om nou, cu un nume nou şi aşa va rămîne indiferent de circumstanţele vieţii sale viitoare; acest grad prefigurează gradele cavalereşti.  Marele maestru arhitect este cel care dobîndind cunoştinţele artei construcţiei (Solomon a creat o şcoală de arhitectură ) va continua construcţia Templului.

Cavaler al arcadei regale este un grad cu un bogat simbolism centrat în jurul legendei Cuvîntului pierdut, pe care Enoh, care a primit numele divinităţii în vis, l-a aşezat într-o tainiţă subterană după ce a coborît prin nouă încăperi fiecare acoperită de cîte o arcadă/boltă. Legenda gradului al 13-lea este una dintre cele mai frumoase, iar „povestirea” ei i-ar răpi din frumuseţe. Ultimul grad al lojilor de perfecţie -Ales perfect- nu este mai puţin frumos şi mai puţin încărcat de un profund simbolism decît cel precedent. Comoara adăpostită în tainiţa lui Enoh, placa de aur pe care era gravat Numele Inefabil, a fost transmisă lui Solomon, care datorită idolatriei a fost pedepsit, Templul a fost distrus, iar poporul său dus în robie în Babilon.

Multe din ritualurile gradelor lojilor de perfecţie au suportat multiple modificări, esenţialul păstrîndu-se şi fiind recunoscut în toate obedienţele. Dorinţa lui Jean-Claude Mondet a fost aceea de a sublinia succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, şi de a arăta că multitudinea de comentarii despre masonerie în general, şi despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat în particular, departe de a le slăbi dezvăluind ceea ce ar trebui să rămînă ascuns, nu poate decît să le îmbogăţească oferind noi piste de interpretare şi noi teme de reflecţie.