Astăzi sînt cunoscute şi practicate în masonerie Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Ritul Scoţian Rectificat, Ritul Francez Modern, Ritul Francez Tradiţional, Ritul Scoţian Standard, Ritul York, Ritul Memphis-Misraim, Ritul Emulation, Ritul Ioanit, Ritul Operativ al lui Solomon. Acesta din urmă este cu siguranţă cel mai nou, fiind practicat în cadrul Marii Loji l’Ordre Initiatique Traditionnel de l’Art Royal. Inutil să amintim că fiecare rit crede că este mai aproape de Tradiţie, de profunzimea esoterică şi că este mai în măsură decît altul/altele să asigure progresul individual pe calea perfecţiunii! Recent doi autori francezi, doi masoni, o femeie şi un bărbat (Monique Amiot şi Xavier Tacchella), întrucît ordinul masonic în care lucrează este unul mixt, au publicat o trilogie despre Ritul Operativ al lui Solomon: Le Rite Opérativ de Salomon; 1. Apprenti, des Tenèbres à la Lumière; 2. Companion, du speculatif à l’operatif; 3. Maître, de la Mort à la Vie; Paris, Editions Maison de Vie, coll. “Franc-maçonnerie initiatique”, 2011. Este vorba de o trilogie cu caracter monografic, fiecare grad fiind prezentat cu precădere în ceea ce are specific.

De la Tenebre la Lumină. Una din specificităţile Ritului Operativ al lui Solomon este galeria, locul unde profanul întîlneşte membri ai atelierului; se deosebeşte de trecerea sub bandou prin aceea că profanul îi vede pe fraţii şi surorile care îl înconjoară, răspunde unor întrebări, dar întreabă la rîndul său, la final ambele părţi decizînd asupra continuării parcursului sau a îndrumării profanului spre o altă obedienţă. O altă specificitate este “cariera”, un loc la adăpostul oricărei perturbări profane, loc al instrucţiei unenicilor. Referinţele la alchimie sînt prezente în toate riturile, dar Ritul Operativ al lui Solomon are o trimitere explicită că lucrează “la realizarea Marii Opere”, care în alchimia speculativă înseamnă lucrul aspra omului însuşi. Ritul Operativ al lui Solomon se distinge şi prin cele şapte principii şi prin cele şapte obligaţii; principiile sînt: respectul celorlalţi şi demnitatea de sine; libertatea de conştiinţă; înţelegerea reciprocă şi toleranţa mutuală; iubirea fraternă şi prietenia; încrederea absolută şi devotamentul exemplar; dreptate pentru fiecare şi echitate pentru toţi; perfecţionarea individuală şi ameliorarea colectivă. Obligaţiile pentru care jură ucenicul sînt: să lucreze întru Gloria Marelui Arhitect al Universului şi la realizarea Marii Opere; respectul faţă de fraţi şi surori; unilinţa cu care se supune legilor universale; lucrul în folosul umanităţii; îndepărtarea îndoielilor şi incertitudinilor; loialiatea faţă de Ordin, supunerea faţă de regulile sale; păstrarea tăcerii asupra secretului masonic. Un alt element specific este cultivarea oralităţii, atît în instrucţia gradului, cît şi în conferinţele/planşele susţinute în lojă, urmărindu-se prin aceasta cultivarea spontaneităţii, a minimului recurs la textul scris, ceea ce nu înseamnă nicidecum cultivarea spontaneităţii lipsite de reflecţie, sau a improvizaţiei goale de conţinut. Acest prim volum al trilogiei prezintă şi elementele simbolice ale gradului de ucenic (cabinetul de reflecţie cu simbolismul său, decorurile lojii, în mare parte identice cu ale altor rituri, mai puţin prezenţa unui centru  pe tabloul lojii, un punct în jurul căruia se construieşte totul, un axis mundi.

De la speculativ la operativ. La începuturile masoneriei, gradul de companion era ultimul, dar odată cu apariţia masoneriei speculative a devenit unul intermediar, între cel de ucenic şi cel de maestru. Companionajul medieval revendica o  moştenire mitologică şi se plasa sub patronajul lui Solomon, al lui Soubise şi al lui Maitre Jacques. Legăturile companionajului cu masoneria speculativă constituie un subiect controversat şi nu este locul unei discuţii despre această temă. Atît în arta construcţiei, în general, cît şi în francmasonerie, piatra cubică este elementul/simbolul esenţial, autorii amintind o frumoasă butadă: un trecător vede trei lucrători făcînd acelaşi lucru şi îi întreabă ce fac; primul răspunde că îşi cîştigă existenţa, al doilea că taie o piatră, iar al treilea spune “construiesc o catedrală”. Acesta din urmă era un Companion! Simbol al perfecţiei, piatra cubică este emblema Companionului, autorii prezentînd succesiv simbolismul şi prezenţa pietrei cubice în cele mai practicate ritualuri, cît şi în cel căruia îi este închinată trilogia. Autorii insistă asupra ceremoniei de trecere de la ucenic la companion, căutînd să surprindă specificitatea Ritului Operativ al lui Solomon: accentul pus pe simbolismul culorilor, etimologia operativă a gradului, instrucţia gradului cu o amplă prezentare a geometriei, cea care dă iniţiala literei G, despre care se glosează fără a se insisita asupra semnificaţiei prime a literei G.

De la Moarte la Viaţă. Dacă altădată masoneria speculativă cuprindea doar două grade, de la Constituţia lui Anderson, din 1723, parcursul masonic se încheie, în lojile albastre, cu gradul de maestru. dar gradul de maestru încheie un parcurs şi deschide un altul, cel în care adevăratul cuvînt este A servi; şi nu este vorba în principal de a continua “urcuşul” pe scara gradelor diferitelor rituri, ci de a pune în operă mitul hiramic, de a fi alături de ceilalţi fraţi din lojă în parcursul lor masonic! Rit compozit prin excelenţă, Ritul Operativ al lui Solomon adună tradiţii şi simboluri ale mai multor rituri în încercarea de a fi cît mai aproape de sensul prim al masoneriei. Accederea la gradul de maestru este urmarea asiduităţii în lojă, dar şi a cunoştinţelor pe care trebuie să le dovedească aspirantul, cunoştinţe despre primele două grade, despre statutele fondatoare ale ordinului, despre regulile spirituale. Sigur, o carte despre gradul de maestru cuprinde referiri la legenda lui Hiram, autorii prezentînd atît aspecte care ţin de ritual (psihodrama uciderii maestrului şi aflarea mormîntului, cele cinci puncte ale perfecţiei, cuvîntul sacru, semnificaţia cifrei şapte), cît şi referinţe biblice sau literare, aici evident un loc aparte ocupîndu-l relatarea plină de farmec literar pe care a făcut-o Gerard de Nerval. În ansamblul ei, trilogia scrisă de Monique Amiot şi Xavier Tacchella oferă o lectură plăcută asupra simbolismului şi semnificaţiilor gradelor de ucenic, companion şi maestru, utilă tuturor celor interesaţi de spiritualitatea masonică, indiferent de ritul pe care îl practică.

Ritualul gradului de maestru încheie seria gradelor acordate într-o lojă albastră, dar el este urmat într-o frumoasă şi firească succesiune de gradul de maestru secret, primul din seria gradelor lojii de perfecţie, iar ceremoniile puse în operă de  Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România reamintesc în acest fel nu numai o înlănţuire a gradelor prin numerotaţia lor, ci mai presus de toate dovedesc că Ritul Scoţian Antic şi Acceptat dezvoltă o amplă învăţătură simbolică şi ritualistică peste care timpul nu aşază patina, ci dimpotrivă îi dezvăluie nebănuite deschideri către spiritualitate.

În deschiderea ţinutei lojii de perfecţie candidaţilor li se spune că nici un grad nu învaţă o singură lecţie. Această afirmaţie poate fi citită şi într-o altă cheie: nici un grad nu se învaţă într-o singură lecţie! Stau mărturie biblioteci întregi despre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, fără ca aceasta să descurajeze un nou autor să se aventureze în cîmpul cunoaşterii convins că trăirile şi lecturile sale vor duce către noi interpretări ale unui simbolism care nu încetează să ne descopere noi faţete, noi înţelesuri.

Loja este drapată în doliu şi lacrimi, iar membrii lojii sînt cufundaţi în tristeţe, deopotrivă pentru moartea Maestrului Hiram, pentru pierderea cuvîntului, dar şi pentru că umbra apăsătoare a norilor întunericului, ambiţiei , fanatismului şi ignoranţei încearcă să acopere strălucirea inteligenţei creatoare. Insemnele pe care candidaţii le-au primit pe parcursul iniţierii (laurul – simbol al nemuririi şi al virtuţilor apoloniene, măslinul – simbol al păcii, pom binecuvîntat din care erau sculptaţi heruvimii din Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon, şi nu în ultimul rînd cheia de fildeş – cea care deschide calea iniţierii, cea care deschide accesul la o stare, la un lăcaş spiritual, la o treaptă de iniţiere) sînt însă semne ale speranţei că prin răbdare, perseverenţă, sinceritate, devoţiune (cîteva din virtuţile care le sînt amintite în ritual) vor deschide poarta care îi separă de cunoaştere.

Întreaga lecţie a gradului de maestru secret poate fi citită şi ca o pledoarie pentru a evita fructele universale ale vanităţii, care nu numai că ne împiedică să progresăm, dar ne privează de bucuria de fi noi înşine. Tema cuvîntului pierdut vehiculează o filosofie a progresului a cărei învăţătură fundamentală este aceasta: cunoaşterea nu se dobîndeşte decît prin apropriere, prin însuşire personală, rod al unui drum nelipsit de asperităţi şi dificultăţi, de înaintări şi întoarceri. Nu succesul lumesc îl va călăuzi pe cel aflat în căutarea Luminii, a Adevărului şi a Cuvîntului pierdut, ci neobosita strădanie de a nu rămîne la suprafaţa lucrurilor, de a căuta acolo unde alţii demult au plecat considerînd că au găsit ceea ce căutau.

Cuvîntul pierdut este metafora enigmei originilor, metafora discursului latent altul decît discursul manifest, explicit. Este nevoie de o dorinţă de a cunoaşte mai puternică decît limitarea de a primi cu uşurinţă şi fără dificultate. Cineva mai sceptic ar putea să se întrebe pentru ce această pledoarie pentru cunoaşterea masonică, pentru înţelegerea interpretării masonice asupra simbolurilor, cînd echerul şi compasul, cunoştinţele alchimice, noţiunile cabalei sînt cu mult anterioare constituirii corpusul simbolic masonic. De ce? Pentru că francmasonul este un homo symbolicus. Pentru că prin adăugiri şi abandonuri multiple s-a constituit progresiv un corpus simbolic foarte dens a cărui istorie se confundă cu cea a ritualurilor masonice. Istoriografia simbolicii masonice urmează meandrele evoluţiei filosofice a masoneriei, a mişcării de idei în sînul căreia s-a afirmat. Să nu uităm că primele ritualuri ale gradului de maestru secret datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Să nu uităm, deasemenea, fie doar şi pentru adevărul istoric că unii dintre iluştrii noştri înaintaşi aveau o aversiune pentru simbol şi ritual, în vreme ce alţii erau adepţii declaraţi ai redescoperirii mitologiilor şi ai transformării simbolismului într-un element sacru al ritualului şi învăţăturii masonic. Din acelaşi motiv al respectării adevărului să reţinem ca subiect de meditaţie că în secolul al XIX-lea atît spiritualitatea profană, cît şi cea masonică au fost marcate de două mari curente: spiritualismul şi pozitivismul. Dincolo de aceste pendulări, tradiţia masonică a impus simbolismul masonic în dubla sa ipostază: ca element constitutiv al cunoaşterii şi ca element care se pretează interpretărilor moralizatoare.

În faţa simbolului pot fi cel puţin două atitudini masonice: una care să pună accentul pe o hermeneutică analitică privilegiind diferitele conexiuni între simbolurile masonice şi corespondentul lor în tradiţia esoterică, şi o alta care să îl aşază pe cel aflat în căutarea Adevărului pe drumul cunoaşterii pentru că francmasoneria în ansamblu, şi în particular acest grad, sînt un loc al spiritualităţii, al interiorităţii, al sacralităţii. A întrupa spritualitatea şi a însufleţi cunoaşterea – acesta este vastul program la care ne invită învăţătura gradului de maestru secret, şi aceasta se poate face doar pe calea unei neîncetate căutări, aşa cum se amintieşte în ritual: “Moartea se apropie şi o simţi din ce în ce mai aproape, cu fiecare răsuflare. De aceea nu mai zăbovi pe marginea drumului, ci avîntă-te sus pe crestele muntelui, ca nu cumva moartea să te doboare înainte să atingi culmea lui”.

Dar cum vei putea să te avînţi pe creste şi să nu zăboveşti pe marginea drumului? Urmînd calea virtuţilor care au fost prezentate în finalul ceremoniei cu trimitere la cabală – curentul esoteric, mistic şi iniţiatic propriu tradiţiei iudaice, despre care tradiţia spune că a fost primită de Moise odată cu Decalogul. Vocaţia intimă şi ultimă a cabalei este înălţarea spirituală a omului dornic şi capabil de acest nobil ideal. Cabala nu este un discurs, este o metodă, o asceză, un demers, un drum, un proces; ea nu este filosofică şi discursivă, ea este mistică şi iniţiatică, şi este înainte de toate o lectură mistică, esoterică şi iniţiatică a Torei. În practica cabalistică este un joc mental de un foarte înalt nivel care reabilitează gîndirea simbolică, analogică şi metaforică mult timp ignorată de sistemele obsedate de gîndirea discursivă. Există de asemenea un joc intelectual bogat în căutarea sensului textului în termeni de traduceri alternative şi deschise care hrănesc o gîndire filosofică şi metafizică. Nu putem uita jocul spiritual subtil care constă în a confrunta diversele sensuri metafizice căutîndu-le bogăţiile, conexiunile, originalităţile, fecundităţile. În sfîrşit un joc mistic luminos care, dincolo de toate sensurile şi semnificaţiile obţinute, lasă să ghicească în tăcerea şi pacea sufletului, această Lumină a Cunoaşterii inefabile care luminează şi face să strălucească toate aceste sensuri ca faţete ale unui singur diamant.

Cabala este cunoscută şi prin arborele sefirotic, principală temă simbolică a întregii gîndiri cabalistice. Ansamblul celor zece sefirot, care formează arborele sefirotic trebuie văzut ca unitatea dinamică a divinităţii şi nu ca entităţi existînd separat. Cele zece sefirot sînt: Coroana, Înţelepciunea, Inteligenţa, Milostenia, Legea, Splendoarea, Veşnicia, Gloria, Temelia, Împărăţia. Pornind de la arborele sefirotic, în învăţătura gradului de maestru secret regăsim un “arbore” avînd trei coloane (Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea) şi trei triunghiuri grupînd virtuţi (Perseverenţa, Tăcerea, Devoţiunea; Justeţea, Mila, Echitatea; Sinceritatea, Răbdarea, Independenţa). Aceste virtuţi îi vor călăuzi pe cei care cu încredere pornesc pe lungul drum al cunoaşterii.  Ritualul oferă o metodă pedagogică, restul este căutare iniţiatică. Masoneria nu este un expozeu dogmatic, nici un discurs ţinut de la catedră. Metoda iniţiatică trece printr-un ritual care exprimă, sub forma miturilor şi simbolurilor, cheile unei cunoaşteri care rămîne să fie descoperită.

Acest prim pas în loja de perfecţie conduce spre o altă lume, o lume care va produce o mutaţie profundă, căci perfecţiunea nu este nici relativă, nici nu se face prin comparaţie. Perfecţiunea este superlativă sau nu este deloc. Să ne amintim sentinţele care au punctat ritualul căci ele vor ghida paşii în căutarea Adevărului şi a Cuvîntului Pierdut. Drumul perfecţionării este lung şi nelipsit de încercări, dar parcursul său, atît cît îi este îngăduit fiecăruia, oferă reperele Tradiţiei într-o lume care pierde noţiunea de sacru. Iar într-o astfel de lume, prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, prin înlănţuirea celor 33 de grade ale sale, este unul din ultimele metereze ale perfectibilităţii umane.

În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii; puterile care existau înainte de apariţia acestei ordini, cum ar fi divinităţile, nu erau supuse morţii şi cunoşteau o regenerare permanentă. Moartea trebuia “trăită” ca transformare şi iniţiere. Prima frază din Textele piramidelor este edificatoare în acest sens: “Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu” şi pune în lumină victoria asupra morţii, atotputernicia vieţii, călătoria către viaţă în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, neperisabil. Un frumos paragraf evocă trecerea faraonului printr-o moarte aparentă care precede învierea: “O, rege Osiris, tu ai plecat (dar) vei reveni,/ Tu ai adormit (dar) te vei trezi”. Faraonul este capabil să depăşească frontierele morţii, dovedind că moartea nu este un obstacol de netrecut, nici un capăt.

Osiris

Cel mai cunoscut mit egiptean al învierii divine este cel al lui Osiris: “Osiris este activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el coboară în lumea morţilor pentru a le permite regenerarea, şi în sfîrşit învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit este un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel cum este bobul de grîu în profunzimile pămîntului”, scria Albert Champdor. Osiris este ucis de fratele său Seth, iar trupul său este tăiat în bucăţi şi acestea aruncate în Nil. Osiris simbolizează drama existenţei umane şi triumful periodic asupra morţii, după cum avea să scrie Mircea Eliade: “Avem de a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmitere exaltantă a existenţei întrupate. Moartea desăvîrşeşte trecerea de la sfera neînsemnatului la sfera semnificativului. Ceea ce contează pentru noi este faptul că Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea”.

Una dintre cele mai emoţionante legende ale lumii antice este cea a zeiţei Iştar, principiu al feminităţii, zeiţă a fecundităţii şi a fertilităţii. Iştar, zeiţa cetăţii Erek, căsătorită cu ciobanul Dumuzi, se hotărăşte să coboare în Infern pentru a lua puterile surorii mai vîrstnice, Ereşkigal; Iştar se îndreaptă către “Casa întunecată, locuinţa lui Irka,/ Către casa pe care nimeni n-o mai părăseşte, cînd a intrat,/ Către calea pe care nu te mai poţi întoarce înapoi,/  Către casa în care cei intraţi sînt lipsiţi de lumină”. Ajunsă la palatul lui Ereşkigal, pe măsură ce trece de cele Şapte porţi, paznicul o despoaie de veşminte şi de însemnele sale. Despuiată de orice “putere”, Iştar este pironită de privirea ucigătoare a surorii sale. Întrucît întreaga viaţă era ameninţată prin dispariţia zeiţei dragostei şi a fertilităţii, zeii intervin şi Iştar este readusă la viaţă.

Legenda zeiţei Iştar îi prilejuieşte lui Oswald Wirth interesante consideraţii: “Un sens esoteric profund se leagă de foarte vechiul poem al coborîrii lui Iştar în Infern. Plictisită de frivolitate, zeiţa babiloniană se îndepărtează de cei vii şi se cufundă într-o şedere printre morţi. Ea se loveşte aici de şapte porţi, pe care nu le poate trece decît despuindu-se puţin cîte puţin de metale şi de veşminte. Ea se prezintă astfel într-o stare de absolută goliciune în faţa Reginei Infernurilor, sora sa, care, după ce a provocat-o pe Iştar să se revolte reproşîndu-i greşelile sale, o pedepseşte împovărînd-o cu toate relele şi reţinînd-o ca prozonieră. Acest mit face aluzie la reînnoirea primăvăratecă a vegetaţiei; dar nu am avea dreptate dacă nu i-am atribui o deschidere mai subtilă. Coborîrea în Infern, despuierea, apoi restituirea metalelor, moartea şi învierea, marchează fazele programului constant al tuturor iniţierilor. Să considerăm deci povestirea, a cărei versiune asiriană a fost păstrată integral, ca primul inel al acestui lanţ de texte iniţiatice care ajung în final la legenda lui Hiram.”

Hiram Abif

Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conştiinţa europeană modernă în primele decenii ale secoluli al XVIII-lea. Hiram, meşteşugar genial, este un personaj biblic menţionat în Cartea regilor III şi în Cronici II, în legătură cu construcţia Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon: “Şi a trimis regele Solomon şi a luat pe meşterul Hiram din Tyr. Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă. Şi a venit la regele Solomon şi a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stîlpi de aramă. Şi a aşezat stîlpii în pridvorul templului, punînd un stîlp în partea dreaptă şi dîndu-i numele de Iachin; şi pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele de Booz” (III Regi 7, 13-21). Odată terminate capodoperele sale, Hiram Abif iese din istorie, dar figura sa intră în legendă, viaţa şi moartea sa se transformă în mit iniţiatic, devin mitul fondator al noii instituţii speculative care se răspîndea cu repeziciune în Europa începutului de veac XVIII.

Moartea maestrului este una simbolică, dar are menirea de a aminti că reactualizează misterul original. Moartea iniţiatică este repetiţia dramei primordiale care aminteşte necesitatea morţii pentru a accede la o altă înţelegere a universului. În aplicarea simbolică a mitului la ceremoniile iniţiatice, candidatul trebuie mai întîi să moară pentru sine, cele trei lovituri din legenda lui Hiram simbolizînd întreita lui moarte: fizică, sufletească şi mentală. Dar ca orice moarte iniţiatică, aceasta premerge renaşterii într-un nou Hiram. Taina lui Hiram, cuvîntul căutat al maestrului constau în această lege a devenirii lăuntrice, în căutarea integrităţii personale şi în transformarea spirituală: învestit cu calităţile lui Hiram, iniţiatul devine la rîndu-i Maestru.

Mitul lui Hiram, prin puterea sa sugestivă şi prin frumuseţe, nu putea să nu hrănească imaginarul prozatorilor şi poeţilor romantici; una dintre cele mai izbutite redări literare, admirabilă prin plasticitatea formulărilor, este povestea orientală “Makbenah” din capitolul “Nopţile Ramazanului” din volumul Călătorie în Orient, al lui Gerard de Nerval. La capătul unei zile de muncă, Adoniram, sub acest nume apare Hiram în povestirea lui Gerard de Nerval, inspectează şantierul. Încercînd să iasă prin poarta de la occident, Adoniram este oprit de un companion care îi cere cuvîntul de trecere al maeştrilor; refuzînd să divulge acest secret, Adoniram este lovit în cap cu un ciocan. apoi, la porţile din nord şi de la răsărit alţi doi companioni îi cer din nou parola, sînt refuzaţi şi în cele din urmă Adoniram este omorît. Cei trei asasini au îngropat trupul lui Adoniram, unul dintre ei înfigînd în pămînt o ramură de acacia. După cîteva zile de căutări, trupul lui Adoniram este descoperit, iar cei care l-au căutat au jurat că primul cuvînt rostit de unul dintre ei va deveni noul cuvînt de trecere: acesta avea să fie Makbenah.

Moartea inspiră teamă, oroare, angoasă, teroare, căci “Cine nu ştie, cine nu refuză/ Acest vid craniu şi-acest rîs etern!” (Paul Valery, Cimitirul marin). Moartea este pentru noi non-existenţa absolută, este ceva de negîndit, este neantul absolut, abolirea existenţei şi a fiinţei individuale, marea tăcere eternă: “Cum nu ştiu de unde vin, nu ştiu încotro mă îndrept. Ştiu numai că ieşind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu”, spunea Pascal. Moartea este singura realitate, singura certitudine pe care omul o uită de cele mai multe ori, forţînd ideea nemuririi: “Tu, neagră nemurire poleită,/ Consolatoare-ngrozitor boită,/ Ce faci din orice moarte sîn matern,/ Minciună mîndră şi pioasă scuză!” (Cimitirul marin). Omul a născocit această idee de nemurire şi eternitate care a luat diverse forme şi s-a exprimat prin credinţe religioase şi idei filosofice: ideea învierii în trup, ideea reîncarnării, a nemuririi sufletelor, a palingenezei nu aparţin unor timpuri ancestrale; Spinoza spunea că “sufletul uman nu poate să piară în întregime ca trupul; rămîne ceva din el, ceva etern”, iar Jaspers credea că a filosofa înseamnă a inventa o idee care să dea sens la ceea ce nu are sens.

Eshatologiile marilor religii monoteiste vorbesc despre o viaţă eternă, dar ceea ce putem înţelege din legenda lui Hiram este că omul poate să-şi construiască viaţa, dacă mai întîi ia seamă la finitudinea vieţii şi la prezenţa morţii. Prin aceasta, paradoxal doar în aparenţă, moartea poate da sens vieţii. Sensul profund al vieţii poate fi găsit printr-o reflecţie, printr-o meditaţie asupra morţii. La aceasta trebuie să fi gîndit Montaigne, pe urmele lui Platon, cînd a scris: “A filosofa înseamnă a învăţa să mori. A învăţa să trăieşti şi a şti să mori sînt fără îndoială unul şi acelaşi gînd”. Moartea lui Hiram arată că tot ceea ce omul gîndeşte şi face, trebuie să fie gîndit şi trăit în lumina morţii, în sensul gîndului lui Malebranche: “moartea care ne închide ochii ne deschide spiritul”. Ucenicia vieţii şi a morţii sînt două faţete indisociabile ale unui adevăr căruia Hiram îi este deopotrivă martor şi semn, pentru că ne învaţă să trăim viaţa nu sub aspectul spaţiului şi al timpului, ci sub aspectul eternităţii, sub specie aeternitatis, cum spunea Spinoza. În anul 1814, Goethe scria poemul Nostalgie preafericită, în care ultimul catren este o trimitere evidentă la legenda lui Hiram. Aminteam că taina lui Hiram este legea devenirii lăuntrice. Poemul lui Goethe se încheie cu un vers care pentru mulţi a rămas straniu şi care încă dă de gîndit: “Mori şi devino!”

Fără îndoială nimeni nu poate gîndi moartea, nimeni nu poate gîndi eternitatea, dar putem gîndi plecînd de la moarte şi plecînd de la eternitate. La fel, nimeni nu poate spune cu certitudine că moartea este sfîrşitul, neantul absolut, noaptea totală, sau că moartea este adevărata lumină. Totul este de domeniul credinţei şi al speranţei. Moartea lui Hiram îl aşază pe francmason în prezenţa morţii ca element esenţial al condiţiei umane şi al unei posibile eternităţi. Dar legenda lui Hiram pune francmasonul în faţa problemei morţii celui drept, a omului drept condamnat de companionii decăzuţi. În faţa ambiţiei, vanităţii şi fanatismului, Hiram a ales să se supună Datoriei. Aceasta este lecţia morală pe care ne-o oferă Hiram în cel de-al treilea grad al francmasoneriei, lecţia Datoriei împlinite, pînă la sacrificiul ultim. Pentru unii, Datoria poate fi un simplu cuvînt, pentru alţii poate fi un cuvînt golit de înţeles, dar nu Datoria, această nobilă idee este cea care permite omului să se ridice deasupra lui însuşi? Prin desăvîrşirea datoriei sale, prin supunearea faţă de Legea morală omul atinge măreţia şi îşi găseşte dimensiunea metafizică.

Nu asta cerea Anderson în primul articol al Constituţiilor cînd proclama că francmasonul se va supune mai întîi legii morale? Prin actul său, Hiram alege datoria şi dreptatea. El stabileşte un ordin, un ordin al dreptăţii, un ordin al binelui, un ordin al spiritului. Acest ordin exterior este reflectarea unui ordin interior, cel pe care înţeleptul reuşeşte să-l instaureze în el însuşi. Astfel, cel de-al treilea grad, cel de maestru este realizarea şi desăvîrşirea primelor două grade ale francmasoneriei. Primele trei grade, ucenic, companion, maestru formează un tot şi prezintă o unitate. Ele sînt indisociabile şi complementare, şi fiecare în specificitatea sa ne descoperă un adevăr sau mai curînd ne pregăteşte să descoperim un adevăr, ne angajează pe drumul cunoaşterii.

Mai întîi aflăm ce putem şti despre lume, univers, cosmos, despre noi înşine; apoi ce trebuie să facem pentru a transforma, pentru a construi lumea, pentru a înălţa templul umanităţii, iar în cele din urmă ce ne este permis să sperăm. Prin această ultimă întrebare se depăşeşte şi planul naturii şi cel al omului însuşi pentru a accede la dimensiunea metafizică, la dimensiunea spirituală şi morală. Şi adevărurile sînt descoperite, dezvăluite în sînul unui ordin şi fiecare etapă a acestui parcurs este de neînlocuit. Într-o societate care îşi pierde cu uşurinţă reperele, care nesocoteşte Tradiţia şi transmiterea ei, nu ideea de ordin este cea care poate salva omul zilelor noastre? A regăsi, a menţine şi a transmite această idee de ordin masonic înseamnă a regăsi, a menţine şi a perpetua sensul şi adevărul francmasoneriei. Cînd spunem că Maestrul Hiram reînvie în fiecare din noi, nu spunem că trebuie să fim fideli memoriei sale, exemplului său, spiritului care l-a animat, adică spiritului însuşi al francmasoneriei? Nu aceasta trebuie să fie misiunea Maestrului Mason care vrea să rămînă fidel angajamentului său şi jurămîntului său?

Cartea ucenicului debutează cu o frumoasă incursiune în înţelesurile noţiunii de iniţiere, termen tot mai frecvent folosit, şi paradoxal, tot mai puţin înţeles tocmai printr-o folosire abuzivă, nejustificată. Or iniţierea este cheia de boltă a masoneriei regulare: “este important a preciza că funcția primă a unei Loji masonice este de a practica ritualuri inițiatice și de a consacra toate eforturile sale inițierii”, subiectele profane fiind destinate altor medii şi spaţii. Tradiţia iniţiatică este cea care hrăneşte o lojă, adică ansamblul forţelor creatoare în care spiritualitatea se recreează permanent. Un univers iniţiatic populat de simboluri, care creează, pentru a relua cuvintele lui Ramsay, un limbaj cînd mut, cînd elocvent, graţie căruia se recunosc membrii confreriei. Marie-Madelaine Davy spunea că diferenţa dintre oameni se reduce la prezenţa sau absenţa experienţei spirituale, iar omul spiritual nu se instruieşte decît prin simboluri, iar cînd vrea să dea seamă de experienţa sa inefabilă, în mod necesar face recurs la simboluri. Pentru Pierre Dangle “ritualul este cel care dă corp spiritualului şi reanimă ansamblul forţelor creatoare”.

Pierre Dangle continuă făcînd sugestive prezentări unor noţiuni care mai suscită interpretări sau generează confuzii: Marele Arhitect al Universului (cu trimiteri la motivaţia pastorului Frederic Desmons, din 1877, de a elimina din ritualurile Marelui Orient referirile la Marele Arhitect ; Pierre Dangle aminteşte că în Tradiţia constructorilor, modelul şi simbolica Marelui Arhitect sînt esenţiale, în afara lor construcţiile fiind iluzorii), Cabinetul de reflecţie care îl învaţă pe candidat vigilenţa şi perseverenţa, Ritualul de iniţiere făcut să nască deopotrivă un iniţiat şi un ucenic, Pavajul mozaicat şi cei trei stîlpi, cele Trei Mari Lumini şi instrumentele ucenicului, piatra brută (“piatra brută asupra căreia lucrează franc-masonul nu este numai el însuşi, ea este de asemenea un element care poartă secretul construcţiei, şi această construcţie este de origine cerească. Această piatră brută, atît de modestă în aparenţă, nu conţine ea întreaga armonie a templului?”), Tăcerea ucenicului indisociabilă de practica uceniciei şi de deschiderea către sensibilitatea iniţiatică, Secretul, care nu este voinţă de a ascunde, ci un aspect fundamental al demersului iniţiatic. Acest prim volum al trilogiei evocă lumea simbolică a căii iniţiatice pe care o urmează ucenicul în căutarea Adevărului, Frumuseţii şi Înţelepciunii, reluînd neîncetat călătoria spre Orient, spre Lumină, spre realitatea iniţiatică.

Cartea companionului pleacă de la considerentul încetăţenit că în ciuda faptului că este un grad esenţial, gradul de companion/calfă este puţin cunoscut, în mod cu totul eronat fiind perceput ca o trecere de la ucenic la maestru, ceea ce formal este adevărat, dar nu înainte de a sonda profunzimile ritualului acestui grad. Pierre Dangle vorbeşte despre o tradiţie a companionajului şi face un recurs la istorie creionînd o succintă evoluţie de la arhitecţii şi constructorii antichităţii la cei medievali, privilegiind în acest parcurs confreriiile pitagoreice, meritele lui Numa Pompilius şi Vitruviu, instituţia monastică apuseană şi tradiţia construcţiilor. Acest volum al lui Pierre Dangle este structurat în patru secţiuni.

Arta de a trasa şi secretele sale este un bun prilej de a pătrunde în cîteva taine ale geometriei, una din cele şapte arte liberale, cu ajutorul căreia se pot înţelege raporturile imuabile care susţin lumea creată. „Geometria sacră este ştiinţa formulării şi a construcţiei a tot ceea ce ţine de sacru. Obiectul său este de formula informulabilul, de a descrie imaterialul, imuabilul, intangibilul într-o formă care arată dar nu trădează”, afirmă Pierre Dangle, într-o sensibilă pledoarie pentru cunoaşterea lumii constructorilor medievali, deţinătorii secretelor geometriei sacre, secrete încrustate în piatra catedralelor medievale. Dar practica geometriei sacre este de neconceput în afara numărului de aur şi a divinei proporţii, prin care constructorii au găsit calea de a sacraliza timpul prin manifestarea arhitecturii sacre, „calea constructorilor care care nu construiesc pentru a construi ci pentru a manifesta în piatră percepţia lor asupra eternităţii”. Această incursiune teoretică este ilustrată cu scurte analize a unor motive care se găsesc la Chartres, Notre-Dame de Paris, Strasbourg, Vezelay, Angouleme.

În simbolurile companionului reîntîlnim pledoaria pentru legătura dintre companionaj, tradiţie iniţiatică şi Principiul creator-Marele Arhitect al Universului, referiri la prezenţa stelei ca simbol al magilor, al pelerinilor medievali, dar şi în tradiţia companionică, o binevenită analiză a semnificaţiei funiei cu noduri folosită pentru a măsura:”Funia de măsurat este simbolul legăturii unind spaţiul şi timpul ceresc cu spaţiul şi timpul terestru. Este un instrument indispensabil pentru a transpune pe pămînt ordinea din cer stabilind proporţiile juste făra care nu s-ar obţine decît dezordine şi haos”, afirmă Pierre Dangle, amintind frumoasa spusă a lui Iov:” Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?”

Călătoriile companionului sînt mijloacele prin care acesta, participant activ la construcţia Templului, trebuie să exploreze alte spaţii, să bată la alte porţi, să treacă obstacole, pe parcursul acestor probe trecînd la cunoaşterea profundă a numerelor, trecînd de la trei la cinci: “Prin simbolul lui Cinci, companionul poate percepe misteriosul mariaj al ternarului cu dualitatea, legătura subtilă existînd între elemente aparent ireconciliabile şi totuşi complementare”. Un alt element esenţial al tradiţiei constructorilor este căutarea capodoperei; astăzi acest termen se aplică aproape în totalitate unei opere de artă deosebit de frumoasă sau foarte reuşită din punct de vedere tehnic. Pentru companioni, capodopera era munca pe care o îndeplinea un companion în călătoriile sale, observaţiile pe care le făcea în turul său asupra unor elemente artistice desăvîrşite, dar mai greu de observat pentru neiniţiaţi. „Paradoxul Companionului ţine de faptul că el trebuie să realizeze o operă personală care va face din el o fiinţă comunitară pe planul Operei. Realizarea capodoperei trece prin căutarea conştientă, voluntară a adevăratei personalităţi, a puterii sale de creaţie, pentru a descoperi curînd că această personalitate trebuie să fie oferită Operei”.

Toate încercările definesc lupta companionului, cel care porneşte „în căutarea cunoaşterii, a Vebului-Lumină care creează, animă şi ordonează universul, cosmosul şi lumile”. Artizan al materiei, companionul trebuie să cucerească spiritul subtil care animă toate elementele universului, în încercări în care va dovedi deopotrivă forţă şi umilinţă, forţă şi iubire, forţă şi detaşare, sensibilitate, magia participării la armonia universală, urmărirea neabătută a căii cunoaşterii: “Ca orice demers iniţiatic, companionajul este o înaintare. Drumul Companionului nu are capăt în sensul profan al termenului, ci o finalitate care înseamnă a fi în căutare”. Şi acest al doilea volum pune accent în materialul ilustrativ pe imagini sugestive din catedralele   franceze. Spre deosebire de primul volum, în care Pierre Dangle ne introduce în lumea simbolismului primului grad al masoneriei speculative, acest al doilea volum pune accent pe companionaj şi mai puţin pe ritualul companionului din masonerie.

Ca volum, Cartea maestrului este mai concisă, explicaţia autorului fiind că însuşi termenul de maestru este puţin ambiguu sugerînd capătul unui proces, or cine poate afirma, fără urmă de îndoială, că a atins desăvîrşirea? În adevăr, reţinerea lui Pierre Dangle ţine tot de trecutul lojilor de constructori în care era un Maestru, companioni şi ucenici. Autorul subliniază însă că „gradul de maestru oferă, în adevăr, un cîmp mitic extrem de vast şi coerent. El marchează o relativă ruptură cu gradele de Ucenic şi de Companion, în măsura în care nu pune accent pe o tehnică de construcţie, pe o meserie, ci pe o apropiere mitică a cunoaşterii. Prin gradul de maestru, franc-masoneria iniţiatică se leagă astfel de adevăratele tradiţii care, în opinia noastră, constituie rădăcinile sale fundamentale”.

Misterele gradului de maestru se înrădăcinează în mitul morţii maestrului, subiect comun mai multor tradiţii culturale. În masoneria speculativă este vorba despre trădarea şi uciderea maestrului Hiram de trei companioni dornici să ajungă maeştri înainte de vreme. Cea mai frumoasă descriere literară a mitului lui Hiram o face Gerard de Nerval în volumul Călătorie în Orient în povestirea Makbenah din ciclul „Nopţile Ramazanului”. Subiectul îi prilejuieşte lui Pierre Dangle o incursiune în evoluţia temei maestrului asasinat, atît în tradiţia occidentală (Maître Jacques, Maître d’Oeuvre Renaud de Montauban), cît şi în alte tradiţii culturale: Egipt-mitul lui Osiris, Babilon-creearea lumii din părţi ale corpului lui Tiamat, Japonia-din corpul divinităţii Ukenoche s-au născut toate speciile vegetale şi animale, India-elemente ale lumii materiale născute din corpul lui Purusha. După interpretarea curentă a mitului lui Hiram, odată cu moartea Maestrului s-a pierdut şi cuvîntul, prin moarte pierzîndu-se şi secretul: „Dacă cuvîntul este pierdut fără speranţa de a-l regăsi, iniţierea nu este posibilă. Sîntem astfel, cu cuvîntul pierdut, în inima problemei transmiterii iniţierii”.

De la camera de mijloc la opera alchimică este drumul pe care se angajează maestrul, o cale a transmutării, pentru a folosi un termen alchimic. Maestrul este cel care conferă lojii capacitatea de a se plasa în lanţul neîntrerupt al comunităţilor de constructori; pe şantierul lojii el este cel care stabileşte proporţiile şi raporturile armonioase. Materia primordială este purtătoarea unor potenţialităţi creatoare care renasc permanent ; opera alchimică este cea pe care o realizează loja în gloria Principiului creator, a Marelui Arhitect al Universului. „Iniţierea la gradul de Maestru ne invită la un festin de lumină, cu condiţia să nu căutăm să luăm ceva pentru noi înşine, ci să devenim noi înşine de calitatea unei “hrane sufleteşti” (în sensul celei de care vorbea Dionisie Areopagitul) oferită luminii”.

Trilogia lui Pierre Dangle aduce cîteva puncte de vedere care necesită aprofundări şi are meritul că deschide dialogul cu alte orizonturi culturale în care pot fi găsite elemente care, chiar dacă nu au influenţat direct spiritualitatea masonică, pot oferi puncte de ancorare în tradiţii şi pot oferi un cadru mai larg de interpretare.