Cunoscut pentru preocuparea sa de a prezenta simbolurile masonice, în cărţi precum L’Etoile flamboyante, La Regle des Franc-Maçons de la pierre franche, La pierre brute, Olivier Doignon explorează sensul prezenţei în lojă a Spadei înflăcărate, un simbol apărut în secolul al XIX-lea sub influenţa Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Armă destinată în principal războiului, spada este aparent o prezenţă surprinzătoare într-un spaţiu sacru, destinat păcii, concordiei, plenitudinii: “Poate părea contradictoriu că o cale a înţelepciunii spirituale necesită folosirea unei arme”. Spada ne invită la a privi fiinţa umană sub totalitatea aspectelor sale şi atunci înţelegem rolul Venerabilului, deţinătorul spadei înflăcărate în lojă, de a crea un spaţiu sacru unde se trăieşte iniţierea şi în care se transmite energia creatoare. Olivier Doignon face cîteva trimiteri la spada care apare în căutarea Graalului, la emblema a VIII-a din Atalanta Fugiens unde oul trebuie lovit cu “sabia înflăcărată”. Spada a fost privită şi ca simbol al divinităţii ascunse în om, capabilă de a se transmuta progresiv într-o figură divină în interiorul fiinţei umane. În opinia lui Olivier Doignon, spada înflăcărată este intim legată de munca creatoare din lojă, de răspîndirea luminii, de îndepărtarea ignoranţei şi a forţelor telurice. Spada înflăcărată este legătura de unire între Orient şi noul Frate, transmiterea iniţiatică fiind un act ritual care integrează fiinţa într-un lung lanţ al celor care sînt în căutarea Luminii. Transmiterea iniţiatică este subordonată bucuriei creatoare care nu este nici agitaţie, nici pasiune, nici exhibitionism, ci expresie a unei vieţi profunde, a unei căutări autentice de a construi sinele după regulile Artei Regale.

Unul dintre cele mai studiate simboluri este labirintul. Despre valoarea iniţiatică a labirintului este volumul scris de Marie Hover: Labirintul, o cale iniţiatică. Încă de la primul labirint cunoscut, cel din Egipt din timpul faraonului Amenhemhat al III-lea, secolul al XVIII-lea î.C., descris şi de Strabon, acest simbol a fascinat, fiind reprezentat în temple, apoi în catedralele medievale, în manuscrisele alchimice. “Circular ca la Sens sau Chartres, octogonal ca la Reims sau Amiens, pătrat ca în Abația Saint-Bertin de la Saint-Omer, el se supune totdeauna unei reguli de construcție care reflectă arhitectura ansamblului. Labirintul din catedralele noastre este simbolul unui parcurs inițiatic, înscris în piatră de constructorii din Evul Mediu, ca mărturie a unei vieți sacralizate”, scrie Marie Hover. Autoarea vede labirintul ca o imagine a cosmosului, şi urmăreşte motivul labirintului, în variate forme, în diverse tradiţii spirituale; astfel aminteşte simbolismul mandalei, prezenţa labirintului în Egiptul antic, în Grecia şi în catedralele medievale, citînd din P. Santarcangeli, C. Jacq, H. Hesse, J. Hani sau din cunoscutul Dicţionar de simboluri al lui Chevalier şi Gheerbrandt. Un capitol al cărţii este dedicat labirintului ca simbol al Marii Opere, al Alchimiei ca ştiinţă a metamorfozelor şi regenerării, bazată pe o perfectă cunoaştere a legilor constitutive ale materiei: “O lojă iniţiatică practică alchimia fără ca să fie nevoie pentru aceasta ca Fraţii şi Surorile să cunoască şi să practice arta de laborator a vechilor şi atît de nobililor alchimişti”. Marie Hover aminteşte din alchimie calea umedă şi calea uscată, una legată de autentica receptivitate, de deschiderea progresivă spre sens, cealaltă legată de ardoarea focului care arde perisabilul pentru a nu păstra decît esenţialul; cele două căi reflectă cele două naturi existente în fiecare iniţiat: în fiecare lojă iniţiatică “sînt puse în practică răbdarea legată de calea lungă şi spontaneietatea creativă legată de calea uscată. Întreaga operă alchimică, întreaga căutare iniţiatică, nu se poate trăi decît în armonia unei proporţii care se înscrie între aceste două căi”. Dar labirintul este văzut de Marie Hover şi ca un pelerinaj către Orient, ca un proces iniţiatic al morţii simbolice şi al renaşterii, al separării utilului de inutil, a ceea ce este constructiv pentru o sensibilitate iniţiatică de ceea ce va rămîne totdeauna în lumea profană: “Pelerinajul în labirint nu este un parcurs solitar. El se desăvîrşeşte în compania Fraţilor şi a Surorilor adunaţi pentru a regăsi cuvîntul pierdut. Dar întreg parcursul iniţiatic include de asemenea o dimensiune individuală căci nimeni nu poate face drumul în locul unui Frate sau al unei Surori”. Cartea scrisă de Marie Hover este o incitantă invitaţie la a parcurge iniţitic labirintul vieţii şi al cunoaşterii.

Iniţierea masonică decurge din tradiţia Luminii, ritualurile masonice făcînd ample referiri la Lumină ca “expresie a divinităţii ascunse şi misterioase”, după o frumoasă formulare din Textele Sarcofagelor. Binecunoscut pentru cărţile sale despre simbolismul masonic, Olivier Doignon prezintă în volumul Lumina, origine, cale şi hrană a iniţierii maniera în care lojile caută spiritul luminos urmînd tradiţia constructorilor care se uneşte cu lumina începuturilor, cu lumina primei dimineţi. Viaţa iniţaitică se construieşte în şi prin Lumină, lumina care străluceşte la Orient şi care este asemănătoare celei care a creat lumea; pentru a trăi această construcţie şi această transmitere a Luminii este nevoie de un athanor, loja retrăind purificările şi naşterile alchimice. Ritualurile vorbesc şi pun în scenă şi existenţa tenebrelor ca o dorinţă de a ajunge la Lumina cunoaşterii, amintind Prologul la Evanghelia lui Ioan din care se citeşte în deschiderea fiecărei ţinute: “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Un capitol important al cărţii este despre luminile lojii, începînd cu lumina de la Orient, în tripla ei formulare (Delta, Soarele şi Luna). Lumina de la Orient este sursa tuturor luminilor care iluminează Templul, Venerabilul lojii avînd un rol capital în transmiterea acesteia către membrii lojii. O carte despre lumină nu  putea ocoli prezentarea celor trei mari lumini masonice (Volumul Legii Sacre, Echerul şi Compasul), a celor trei coloane care dau trăinicia lojii (Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea) şi a celor două triunghiuri (Venerabilul, Primul şi Al doilea Supraveghetor, pe de o parte, şi Venerabilul, Oratorul şi Secretarul, pe de altă parte). Ultimele pagini ale cărţii sînt despre puterea luminii de a anima fiinţele şi lucrurile; constructorul lucrează asupra pietrei care este şi ea operă a Luminii: “Constructorii Templului arată că Lumina poate fi captată şi făcută perceptibilă. Pietre vii ale Templului, iniţiaţii trebuie să facă să se înţeleagă că ei sînt elemente constitutive ale acestui material, şi că viaţa lor este un mijloc de a se încorpora în acest spaţiu luminos”. Lumina se transmite dintotdeauna şi în fiecare moment, iar loja are datoria să fie garantul spiritualităţii iniţierii, pe care o transmite sub forma Luminii.

În deschiderea fiecărei ţinute masonice este un moment în ritual în care se trasează planşa lojii în funcţie de gradul în care îşi desfăşoară lucrările. În volumul Tabloul lojii şi Planul Operei, Francois Ariès evocă vechi tradiţii legate de acest important moment şi studiază tabloul lojii şi funcţia sa prin prisma simbolurilor înscrise. În urmă cu cîţiva ani, Patrick Négrier abordase acelaşi subiect într-o lucrare despre diagramele simbolice; acum, Francois Ariès glosează despre repetarea aceloraşi simboluri în Tabloul lojii care se regăsesc, de această dată materialmente, în Templu, întrebîndu-se dacă poate fi vorba de o redundanţă. Tabloul lojii şi Templul sînt două realităţi, două spaţii diferite; între simbolurile Tabloului lojii şi cele ale Templului nu există nici diferenţă nici identitate, ele trebuie percepute în dinamica planului lucrării. Unitatea originală se prezintă sub forma manifestă a unei multiplicităţi de simboluri, iar trasarea Tabloului este un gen de structurare rituală a lumii originale care se prezintă ca o matrice simbolică. Specifică tradiţiei construcţiei în care gîndirea se desfăşoară ca o arhitectură arătînd secretele creaţiei şi structura universului, “trasarea Tabloului lojii arată că Marele Arhitect al Universului gîndeşte universul ca un Templu de construit. Tabloul deci trebuie să comporte toate instrumentele în raport cu edificarea acestei gîndiri monumentale ca şi cu orientele care marchează călătoria Luminii şi desăvîrşirea Templului, de la Orient la Occident, de la Miazăzi la Miazănoapte, de la Zenit la Nadir”. J. Noyer spunea că “Tabloul lojii este un fel de oglindă aşezată pe solul Templului”; dincolo de metaforă, Tabloul lojii traduce sub forma unui ansamblu simbolic coerent al primirii luminii care guvernează lucrările lojii specifice misterelor fiecărui grad: “Cu un Tablou al lojii purtînd simbolurile fundamentale, instrumentele conceptuale, literele-mamă ale limbii sacre, se poate întreprinde întreaga operă. Pentru un muzician, de exemplu, Tabloul lojii ar cuprinde toate notele gamei permiţînd infinitatea operelor şi interpretărilor…”, afirmă Francois Ariès.  După regulile tradiţionale, Tabloul lojii se trasa întotdeauna la începutul lucrărilor, iar a trasa trebuie înţeles ad litteram: în tăcere deplină, sub lumina celor trei stîlpi care susţin loja, Tabloul lojii prindea contur după o arhitectură a simbolurilor, iar trasarea corespundea unei apariţii progresive a unei noi manifestări a Luminii. Atît trasarea, cît şi în final ştergerea Tabloului, au un sens simbolic esenţial. Cartea lui Francois Ariès este o frumoasă incursiune în istoricul Tabloului lojii, face numeroase asocieri cu trasarea Tabloului în cultura egipteană sau cu desenarea mandalei, asociază Tabloul lojii cu Planul lucrării pe care îl trasează Venerabilul în demersul său de a uni cerul cu pămîntul, instaurînd armonia în lojă.

- De unde vii frate?

- Din loja sf. Ioan.

– Ce se face în loja sf. Ioan?

– Se înalţă temple virtuţii şi se îngroapă în temniţe viciile.

– Ce ne aduci de acolo?

– Salut, prosperitate şi bună primire tuturor fraţilor.

– Ce vrei să faci aici?

– Să-mi înving pasiunile, să-mi supun voinţa datoriei şi să fac noi progrese în masonerie.

– Ia loc, frate, şi fii bine-venit în acest atelier care primeşte cu recunoştinţă sprijinul luminilor tale.

Masoneria simbolică oferă şi alte aluzii la sf. Ioan, de fapt la sfinţii Ioan, celebrînd prin agape rituale solstiţiile de vară şi de iarnă, respectiv pe sf. Ioan Botezătorul şi pe sf. Ioan Evanghelistul; mai mult, 24 iunie cînd se celebrează sf. Ioan Botezătorul este şi data constituirii Marii Loji a Londrei, considerată piatra de temelie a masoneriei speculative. În masoneriile regulare, pe altarul jurămintelor una din Cărţile Sacre este Biblia, iar aceasta este deschisă la prologul la Evanghelia lui Ioan, din care se citesc primele versete: Întru-nceput era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul Dumnezeu era. Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu; toate printr-Însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţa era într-Însul, şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.

Care este originea istorică şi care este valoarea simbolică a interesului purtat de masoneria speculativă celor doi sfinţi Ioan? Acestor întrebări căutăm să le răspundem în cele ce urmează.

Încă de la constituirea sa, masoneria speculativă va arăta un anume ataşament faţă de sf. Ioan, nu numai prin alegerea datei de 24 iunie 1717 ca moment al creării Marii loji a Londrei, ci şi prin adoptarea primelor regulamente tot la 24 iunie, dar în 1720, ca şi prin obligaţia consemnată în Regulamentele Generale ca la 24 iunie fraţii din Londra să se reunească pentru a-şi alege noul Venerabil şi pentru a sărbători. În manuscrisul Dumfries aparţinînd unei loji operative care a premers apariţia masoneriei speculative, se arată că încă din timpul sf. Alban, primul martir creştin de pe teritoriul britanic, adunarea tuturor zidarilor avea loc în iunie de ziua sf. Ioan. Sînt şi alte mărturii ale celebrărilor masonice în ziua de 24 iunie.

Dincolo de interminabilele dispute şi discuţii asupra originilor operative ale masoneriei speculative, ca şi a surselor sale templiere, dincolo de legende, tot mai mulţi istorici ai masoneriei acceptă faptul că alături de breslele care impuneau un anume tip de reglementări, existau şi confrerii cum ar fi cele ale zidarilor liberi, confrerii care dincolo de scopul strict profesional erau impregnante de un profund simţămînt religios şi de spirit caritabil. Era epoca în care munca era sacră, era imaginea creării fiinţelor şi lucrurilor de către Marele Arhitect. Fiecare confrerie era aşezată sub protecţia unui patron, artizanii construcţiilor -cioplitori în piatră, zidari, dulgheri – invocînd patronajul sf. Ioan. Pentru Oswald Wirth denumirea de loja sf. Ioan derivă din titlul corporaţiilor constructorilor: confreriile sf. Ioan care îşi propuneau să dea strălucire adevăratei religii prin construcţia de temple magnifice şi să-şi pună munca lor în serviciul celor care îi angajau. Mărturii şi documente descoperite în apusul Europei nu lasă urmă de îndoială asupra ataşamentului operativilor pentru sf. Ioan.

Dacă în documente nu ar fi menţionată data (24 iunie sau 27 decembrie), lesne ne-am putea întreba pe care sf. Ioan îl celebrau şi îl celebrează masonii? Pe sf. Ioan Botezătorul, pe sf. Ioan Evanghelistul şi, de ce nu?, pe sf. Ioan al Ierusalimului la care face trimitere Cavalerul Ramsay în celebrul său discurs: “La scurt timp după aceea ( începutul cruciadelor), Ordinul nostru s-a unit cu Cavalerii Ordinului Sfîntului Ioan din Ierusalim. Din acel moment, Lojile noastre au preluat numele de Lojile Sfîntului Ioan”. Pentru a nu complica lucrurile şi mai mult, să rămînem pe tărîmul certitudinilor şi să observăm că de la începuturile sale masoneria speculativă a dat importanţă aparte sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) şi sf. Ioan Evanghelistul (27 decembrie), date în preajma solstiţiilor de vară şi respectiv iarnă, date de care se leagă evenimente majore ale masoneriei speculative, date celebrate şi astăzi prin ţinute şi agape rituale.

Sf. Ioan Botezătorul, cum bine ştiţi, era supranumit Înainte-mergătorul, pentru că a pregătit calea lui Isus şi deopotrivă Botezătorul pentru că boteza în apa Iordanului; o făcea într-un loc în care apele dătătoare de viaţă ale rîului se întîlneau cu apa Mării Moarte. Era un om plin de devotament şi abnegaţie, propovăduind renunţarea şi căinţa, ca şi independenţa gîndirii. Viaţa sa s-a desăvîrşit în Lumină, şi a fost înconjurată de o strălucire căreia nimeni nu i-a negat măreţia. De aceea se spune că masonii din vechime l-au ales ca patron al lojilor lor tocmai pentru similitudinea între învăţăturile sale şi cele ale masoneriei. Sărbătoarea sf. Ioan Botezătorul este în preajma solstiţiului de vară, cînd Soarele ajunge la apogeu; sărbătoarea solstiţiului de vară este una din tradiţiile cele mai vechi ale umanităţii, comună majorităţii popoarelor. Focurile solstiţiului sînt simbolul luminii supranaturale care vine să ilumineze spiritul. Robert Ambelain scrie despre obiceiurile unor societăţi secrete de influenţă maniheeană în care “neofitul vedea arzînd în foc un mic manechin din paie îmbrăcat cu cîteva din vechile sale haine. Vechea sa personalitate dispărea, distrusă prin marele secret. Apoi i se dădea un nou nume şi era pentru el renaşterea hiperfizică, geneza unei noi personalităţi”.

Marile civilizaţii antice fac referire la simbolismul focului-principiu, de unde vine totul şi unde se întoarce totul. În toate iniţierile focul are un rol capital; el are totdeauna ca obiect moartea mistică a omului profan urmată de resurecţia iniţiatului care aspiră la cunoaştere. Sufletul omului nu este decît o parcelă a sufletului Marelui Întreg considerat a fi Focul divin. Pentru a obţine graţia reintegrării, sufletul se purifică de ceea ce este coruptibil, şi aceasta se face şi prin apă. Revenind la Ioan Botezătorul vom înţelege deschiderea simbolică a cuvintelor sale: “Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai mare decît mine. Căruia nu sînt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfînt şi foc”; există o afinitate şi o corespondenţă între apă şi foc. Cele două elemente fundamentale corespund principiilor feminin şi masculin, pasiv şi activ, Lunii şi Soarelui. Dacă focul simbolizează purificarea prin comprehensiune, pînă la forma sa cea mai spiritualizată prin lumină şi adevăr, apa simbolizează purificarea pînă la forma sa sublimă, bunătatea. Pentru masoneria speculativă, Ioan Botezătorul reprezintă Iniţiatorul, cel care prin purificarea prin apă deschide calea către realizarea Binelui, Idealului, deci către cunoaşterea Focului-Principiu.

Ioan Botezătorul este manifestarea şi anunţătorul focului; etimologic, Ioannes este cel chemat să aducă iniţierea, iluminarea. Nu este vorba de un simplu mit sau de un cult solar; sf. Ioan nu figurează Soarele material; este vorba de reprezentarea simbolică a principiului unic şi universal, a Focului-Principiu, a Luminii, sursă a lumii fizice şi inteligibile, emanaţie şi manifestare primă a Cauzei Prime. Este distincţia făcută în Facerea între lumina creată în prima zi şi astrul solar creat a patra zi. Lumina este astfel cauză a întregului univers.

Sfîntul Ioan Evanghelistul, trăitor în primul veac creştin, este sărbătorit în preajma solstiţiului de iarnă cînd Soarele reîncepe cursul ascendent care culminează cu solstiţiul de vară; Ioan este autorul uneia din cele patru evanghelii recunoscute. În timp s-a conturat opinia că dacă celelalte trei evanghelii pun accent pe latura narativă a unor întîmplări, Evanghelia lui Ioan este una profund esoterică. Primele versete, din care amintit deja, sînt considerate adevărate bijuterii esoterice. Prologul vorbeşte de Logosul creator, manifestare de esenţă divină intermediară între om şi divinitate. De la  noţiunea de Logos, idee centrală a celei de-a patra Evanghelii pe care o va dezvolta cărturarul iudeu Filon din Alexandria, pornesc toate exegezele gnostice. Regăsim în Evanghelia lui Ioan simbolul Luminii, al Focului-Principiu, care este manifestarea cauzei Prime, emanaţia sa necreată şi cauza mediată a universului. Acest simbolism atît de bogat, anunţat, prefigurat într-o oarecare măsură de Ioan Botezătorul, capătă aici întreaga sa amploare şi devine doctrină.

Dacă Ioan Botezătorul făcea legătura între lucrurile vechi şi cele noi, Ioan Evanghelistul desăvîrşeşte sistemul tradiţional, şi ne referim la gîndirea platoniciană din care a preluat unele idei, ceea ce a dus în timp la nefericite deformări, ajungîndu-se să se vorbească de biserica dogmatică a lui Petru în opoziţie cu biserica gnostică a lui Ioan. Evanghelia lui Ioan este deopotrivă evanghelie a Spiritului şi a Iubirii, iubirea fiind inseparabilă de cunoaştere. Învăţătura lui Ioan este cu adevărat continuatoarea filosofiei antice greceşti – a moralei stoice, a idealismului platonician şi a raţionalităţii aristotelice -, aducînd în spaţiul doctrinar elemente ale raţionalităţii şi logicii, făcînd din Logos mediatorul între om şi creator.

Insisitenţa noastră asupra mesajului esoteric al sf. Ioan nu ţine de ataşamentul la o credinţă religioasă particulară, masoneria speculativă adresîndu-se tuturor confesiunilor. A fost în intenţia de a sublinia înalta deschidere şi semnificaţia profundă a unui mesaj actual de a apropia fraţii prin iubire şi raţiune. Învăţătura lui Ioan şi înţelegerea filosofică a Cunoaşterii ne oferă singurul mod de a accede la adevărata existenţă. Pentru Paul Naudon cu învăţătura lui Ioan ne apropiem de existenţialismul iniţiatic: “Pentru noi, singurul mijloc de afirmare a fiinţei către existenţa adevărată, de transformare continuă către un Ideal de Bine, de Adevăr, de Frumos, este Calea iniţiatică despre care ne învaţă Ioan. Această cale iniţiatică, acest umanism adevărat, acest existenţialism profund, este întreaga lecţie esoterică ce se degajă din simbolismul Luminii, al Focului-Principiu şi al Cunoaşterii. Lumina transcendentă, de unde noi venim şi în sînul căreia trebuie să aspirăm să fim reintegraţi, nu ne este străină. Ea este prezentă, este în noi, ne învaţă sf. Ioan: Cuvîntul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”. Lumina este viaţa, dar nu viaţa biologică ci viaţa principială, ca o categorie ontologică.

Incomparabila valoare a mesajului sf. Ioan Evanghelistul şi a filosofiei transcendentale pe care o cuprinde, ne îngăduie să amintim rolul masoneriei ca depozitar al unei preţioase comori: aceea de a îmbrăţişa diverse forme ale gîndirii, aspiraţii şi credinţe, să includă nu să excludă, să opereze o vastă sinteză de expresii aparent opuse şi să nu opereze alegeri, să înţeleagă că adevărul este unul, în multiplele sale aspecte. Franc-masoneria este calea privilegiată, cea a Artei regale, deschisă tuturor celor ce consideră ca fundamentale şi intangibile, permanente şi universale misiunea spirituală a omului şi perfectibilitatea sa nemăsurată pe calea cunoaşterii şi iubirii. Lumina la care se referă atît de des ritualurile, nu este decît cunoaşterea transfigurată, pe care masonii au datoria s-o dobîndească.