De mai bine de două decenii, Patrick Négrier nu a încetat în studiile şi cărţile sale să adauge noi elemente, noi piese pasionantului dosar al Tradiţiei, poate ultima redută în calea valului nimicitor al modernităţii, ultima şansă a umanităţii să se salveze de la moarte urmînd fascinantul fir care leagă între ele corespondenţe culturale, literare, religioase, filosofice, dincolo de spaţii geografice, dincolo de timp. A ales acum o inedită „corespondenţă” între zigurat şi Biblie. Ziguratele desemnează monumente sacre specifice antichităţii mesopotamiene şi elamite; astăzi mai pot fi admirate astfel de monumente în Irak şi Iran, particularitatea lor fiind construcţia în trepte. André Parrot, unul din arheologii Orientului mijlociu traduce zigurat prin „turn cu etaje”, amintind celebrul zigurat de la Ur, una din capitatele sudului mesopotamian. Dar studiul lui Négrier nu este nici unul arhitectural, cu atît mai puţin unul de arheologie, ci o încercare de  a descifra simbolismul spiritual şi moral al ziguratului. Pentru aceasta este necesară o atentă observare a modelului cosmologic al acestor monumente: capela din vîrful ziguratului corespunde cerului, etajele corespunzînd pămîntului, iar porţile infernului situate la baza ziguratului corespund atît cerului, cît şi pămîntului. De la corespondenţele simbolice între cosmos şi zigurat, Patrick Négrier ne propune cîteva corespondenţe simbolice, morale şi metafizice care apropie ziguratul de elemente/figuri descrise în Biblie.

O primă corespondenţă este între legendară arcă şi arhitectura ziguratului; elementele similare sînt: cele şapte etaje şi cele „trei rînduri de cămări”. Cele şapte etaje simbolizează depăşirea progresivă a celor şapte păcate capitale cu urmări distrugătoare, depăşirea egotismului şi accederea la altruism; pentru Patrick Négrier „arca biblică a potopului constituia o expresie navală a arhitecturii religioase a ziguratelor din Mesopotamia”.O versiune polemică a ziguratelor este, în opinia autorului francez, Turnul Babel, cel descris în Facerea, 11; oamenii vremurilor arhaice, vorbitori ai unui singur grai, începuseră să construiască în ţara Senaar un turn al cărui vîrf să ajungă la cer; foloseau cărămizi arse în loc de piatră şi smoală în loc de var. Turnul simboliza prin succesivele sale etaje depăşirea progresivă a diferitelor forme de egotism, iar vîrful care ajungea la cer era încununarea altruismului; după ce Dumnezeu a amestecat limbile şi i-a împrăştiat pe babilonieni pe tot pămîntul, construcţia turnului a încetat: „individualismul îl cîştigase pe fiecare babilonian, ei încetînd să poată continua să colaboreze pe şantierul comun al oraşului şi ziguratului Babilon, oprirea construcţiei ziguratului reprezentînd deopotrivă o consecinţă (literală) şi un simbol al incapacităţii fiecărui babilonian de a depăşi egotismul său”.

O altă corespondenţă pusă în lumină de Patrick Négrier este cea între zigurat şi scara lui Iacov, „sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”. Această scară simbolizează căderea în cele şapte păcate capitale, cît şi depăşirea lor; este scara care înalţă spre altruism, către un universalism de care cultura mesopotamiană nu era străină; pentru Iacov una din încercări a fost lupta cu Dumnezeu, urmată de binecuvîntarea sa şi de împăcarea cu Isav, fratele său. Decalogul şi cele două ascensiuni ale lui Moise pe muntele Sinai sînt, în opinia lui Patrick Négrier, exemple grăitoare ale influenţei vechii culturi mesopotamiene în spaţiul Orientului mijlociu. Filosoful francez consideră că ziguratele au fost primele scări spirituale din cultura universală; aceste scări spirituale ale vechii Mesopotamii simbolizau urcarea progresivă a individului dincolo de cele şapte păcate capitale, dincolo de egotismul său, dar şi accesul la altruism, la universalism. După aceste prime scări spirituale, grecii au elaborat alte scări, fie ele ale artelor, la Hesiod, ale părţilor trupului uman, la Pitagora, ale frumosului, ale artelor liberale, la Platon. Mai tîrziu călugării creştini precum Evagrie Ponticul, Ioan Casian sau Ioan Scărarul au dat noi înţelesuri simbolicii scării cereşti. Cartea lui Patrick Négrier explică simbolismul comun al unor monumente biblice inspirate de ziguratele mesopotamiene.

André Kervella precizează că aşa cum a studiat personalitatea lui André-Michel de Ramsay, în care a văzut un personaj major al istoriei francmasoneriei, aşa va face şi cu Etienne Morin, care, asemenea predecesorului, nu a fost nici un decident nici un creator de ritualuri; amîndoi au fost martori ai unor epoci efervescente masonic: unul, în anii constituirii masoneriei speculative, celălalt, în vremea în care lua naştere Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Viaţa lui Etienne Morin este încă subiect de presupuneri şi controverse; nu s-au descoperit acte doveditoare ale naşterii şi botezului, asupra studiilor sau începurilor activităţilor sale profesionale. Cu două decenii în urmă a fost descoperit un document al amiralităţii din Guyana care atesta că la 27 martie 1762, Etienne Morin ( „în vîrstă de 45 de ani, de talie mijlocie, păr negru, purtînd perucă, natifv din Cahors”) se îmbarca la bordul navei Succes; era însoţit de doi prieteni, toţi locuitori ai insulei Sf. Dominic/Santo Domingo, actuala Republică Dominicană. De aici s-a putut constata un singur fapt clar: Etienne Morin s-a născut în 1717! Iniţiat undeva între 1738 şi 1743, în Franţa sau Martinica, Morin primeşte al patrulea grad al masoneriei în 1744, la Antigua, apoi revine în Europa unde, la Londra şi la Bordeaux întîlneşte înalţi demnitari ai masoneriei pentru constituirea unei viitoare loji de perfecţie. Restul anilor ascund încă mistere, dar unele documente lasă să se întrevadă o vie preocupare a lui Morin pentru lojile scoţiene, loji de perfecţie; în anii 1751-1752 Morin a creat, la Fort-Royal, o lojă scoţiană, care nu putea urma decît unei loji simbolice. Urmărind parcursul sinuos al biografiei lui Etienne Morin, André Kervella dezvăluie aspecte mai puţin cunoscute din istoria constituirii Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; se mai crede, din comoditate sau din necunoaşterea surselor documentare, că Ritul a apărut cu mult mai tîrziu decît masoneria speculativă, or unele grade a ceea ce avea să devină ritul de perfecţie erau cunoscute încă din deceniul al 3-lea al secolului al XVIII-lea.

Numele lui Etienne Morin va fi totdeauna legat de celebra Patentă, document înmînat lui Morin în ziua de 27 august 1761, al cărui original nu a fost niciodată găsit; există însă mai multe copii, în engleză şi franceză, avînd un conţinut sensibil divergent. Patenta atestă apartenenţa lui Etienne Morin la ordinul masonic, faptul că fusese iniţiat în grade ale ritului scoţian, şi că acesta doreşte, ca odată ajuns pe continentul american, să poată lucra pentru dezvoltarea ordinului masonic. Totodată, prin această Patentă demnitarii masoni erau invitaţi să-i acorde tot sprijinul lui Etienne Morin în demersurile sale pentru propăşirea Artei Regale. Era o perioadă efervescentă masonic, se afirmau lojile simbolice, dar şi cele scoţiene, se constituiau ritualuri; plecarea lui Morin peste mări avea să facă din acele teritorii mraniţa pe care va germina Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, fără însă ca Etienne Morin să-şi aroge vreun moment rolul de creator! Din teritoriile vizitate de Morin, prin intermediul lui Francken, gradele Ritului (24 împărţiţe în şapte clase, ultimul grad era atunci Ilustru Cavaler Kasdosh, Comandor al Vulturului Alb şi Negru) vor ajunge în Carolina de Sud. De acolo va începe adevărata istorie a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Trebuie însă să i se recunoască lui Etienne Morin rolul decisiv în răspîndirea scoţianismului în coloniile franceze ale Americii; întrega sa viaţă a fost ataşat convingerilor masonice pledînd pentru un ideal de fraternitate care transcende diferenţele dintre naţiuni şi religii. Cartea lui André Kervella nu este centrată pe constituirea ritualurilor, ci este o incursiune strict istorică în geneza Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, o încercare de clarificare a unor inexactităţi cronologice perpetuate în timp, o retrasare a circuitului anumitor afinităţi intelectuale care au permis la mijlocul veacului al XVIII-lea apariţia uneia din ultimele redute în calea unei modernităţi cotropitoare, un luminos portret al unui personaj major al masoneriei universale, un personaj încă învăluit în mister, doar pentru că sursele documentare nu sînt foarte bogate, sînt mai greu accesibile, din comoditate, de multe ori, locul acribiei cercetării fiind luat de ficţiunile inaugurale, care se răspîndesc şi sînt acceptate, din păcate, cu mai multă uşurinţă.

În toate tradiţiile spirituale scara simbolizează ascensiunea, progresul, perfecţionarea. Scara apare deopotrivă în mitologii, dar şi în marile religii, devenind în timp şi motiv literar sau artistic. “Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Scara este un simbol ascensional clasic, desemnînd nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine prin natura sa de axa lumii, de verticalitate şi de spirală”, afirmă autorii celebrului Dicţionar de simboluri.

Pentru lumea creştină, scara este un simbol pentru ceea ce leagă pămîntul de cer, iar imaginea cea mai cunoscută este cea a visului lui Iacov din Facerea: “Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi-o căpătîi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: “Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi.” Unul din ecourile literare ale visului lui Iacov îl găsim în Paradisul lui Dante: “O scară ‘n faţă cum în soare-o are/ curatul aur, am văzut, şi naltă/ cum n’aveau ochi spre-atît de sus urcare.// Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă/ atîtea lămpi, că ‘n cer cîte-s aprinse/ păreau că-s strînse toate-aci ‘ndeolaltă”.

În toate marile religii, misticii au căutat calea apropierii de Divinitate; prin credinţă, marii mistici au cunoscut Divinitatea. Grigore de Nazianz spunea: “Ce este acest nou mister care mă preocupă? Mă simt mic şi mă simt mare, liniştit şi exaltat, muritor şi nemuritor, pămîntesc şi ceresc. Împărtăşesc condiţia lumii de jos şi pe cea a lui Dumnezeu, pe cea a cărnii şi pe cea a spiritului”, iar în Upanişade găsim acest îndemn: “Cînd cineva se ridică deasupra lui Eu, mie şi al meu, Atman se evelează ca adevăratul Sine”; misticii islamici vorbesc despre totalitatea fiinţei care include şi o altă persoană, o parte transcendentă care ne rămîne invizibilă; misticismul iudaic aminteşte trei naturi umane: una care reprezintă totalitatea psiho-fizică a omului, o alta preocupată exclusiv de cunoaşterea mistică, iar a treia reprezintă starea intermediară, care implică puterea de a distinge între bine şi rău.

Dar ascensiunea către esenţă cere din partea celui care porneşte la un asemenea drum să se detaşeze de ceea ce îl leagă de lumea exterioară; Ioan al Crucii spunea: “Este clar că dorinţele chinuie şi obosesc sufletul; fiindcă sînt ca nişte copii neliniştiţi şi nemulţumiţi”, iar un mistic iudaic spunea că “trupul este preocupat de interesul pentru propria bunăstare. Aici se află cauza primară a distrugerii şi a morţii în cazul uamnităţii; tot aici este cauza inevitabilei nelinişti, a necazului şi frămîntării sufletului”. Ca simbol religios, scara este considerată una din etapele vieţii spirituale, una din imaginile favorite ale vieţii spirituale în mediile monastice. Cel mai lung capitol din Regula sfîntului Benedict este consacrat “scării umilinţei”; nu este vorba numai de a urca pe această scară, ci mai ales de a ţine seamă din ce este ea constituită: barele verticale ale scării sînt corpul şi sufletul, iar treptele sînt gradele de umilinţă. Cele 12 trepte sînt calităţile esenţiale ale vieţii monastice aşa cum o înţelegea Sf. Benedict; amintim cîteva: frica de Dumnezeu, absenţa ambiţiei personale, supunerea în faţa superiorului, răbdare în faţa dificultăţilor, umilinţa interioară sinceră, respectarea regulii, tăcerea, scurtimea vorbii cînd este cazul. După ce  a construit această scară, călugărul va fi capabil să înceapă ascensiunea şi să ajungă la perfecta iubire a lui Dumnezeu. Şase secole mai tîrziu, Bernard de Clairvaux va interpreta scara lui Benedict în tratatul său Les degres de l’umilite et de l’orgueil, în care a făcut mai mult decît o ascensiune, care merge de la umilinţă la contemplare prin iubire, şi va adăuga o scară a orgoliului.

În tradiţia creştină orientală, “scara” monastică cea mai influentă este Scara dumnezeiescului urcuş a lui Ioan Scăraru, carte care se citeşte cu precădere în Postul Paştelui, sf. Ioan Scărarul fiind celebrat în a patra duminică a Postului, dar şi pe 30 martie. Teologii sînt de acord, indiferent de confesiune, că scrierea lui Ioan Scărarul, trăitor pe muntele Sinai în prima jumătate a secolului al VII-lea, este mai elaborată decît cea a sf. Benedict, are 30 de trepte ale desăvîrşirii, fiind cu adevărat o expresie  a progresului spiritual, propovăduind renunţarea, detaşarea, cultivarea virtuţilor necesare vieţii monastice ( supunere, penitenţă, gîndire asupra vieţii de apoi), a simplităţii, umilinţei şi discernămîntului. Ajuns la acest stadiu, călugărul poate trece la contemplare, la deplina linişte sufletească, la iubirea prin rugăciune şi stăpînirea desăvîrşită a pasiunilor. În cartea sa Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna, important iconograf grec de la Athos, scrie la vieţile sfinţilor: “Ioan Scărarul, bătrîn cu barba mare, zice: “Ca pe scară te înalţi în virtute, mintea urcînd-o în treze cugetări.”

Imaginea scării din visul lui Iacov avea să dăinuie şi să se regăsească în diverse reprezentări artistice unde reprezintă viaţa umană, într-o perpetuă ezitare între tendinţe salvatoare şi înălţătoare şi acţiuni degradante. Este ceea ce spunea şi Platon în Phaidros: “Cînd sufletul e desăvîrşit şi bine înaripat, se ridică în văzduhuri şi stăpîneşte peste lumea întreagă; însă, de îndată ce şi-a pierdut aripile, el rătăceşte pînă ce dă peste tăria unui lucru de care se anină.” În misterele lui Mithra, scara are şapte trepte, fiecare alcătuită dintr-un metal diferit atribuit cîte unei planete; urcînd această scară ceremonială, iniţiatul străbătea efectiv cele şapte ceruri, ridicîndu-se astfel pînă la Empireu, avea să spună Eliade pe urmele lui Celsus.

Tot o scară cu şapte trepte, dar de această dată o scară dublă, apare şi în iniţierea Cavalerului Kadosh. Într-o lume în căutarea unor repere spirituale, într-o lume în care noţiunea de sacru pierde tot mai mult teren, Henry Welsh pledează pentru redescoperirea căii spirituale şi a Tradiţiei în rîndul unui Ordin iniţiatic- Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, iar pledoaria sa este despre Scara Misterioasă: Le Pèlerin sur l’Echelle, Grosslay, coll. “Les architectes de la connaissance”, 2007, 264 p. Scara Misterioasă este unul dintre simbolurile pe care lesne îl putem integra în suma celor despre care vorbea la modul general Marie-Madelaine Davy: “Simbolul se prezintă ca un absolut. Pentru a-l sesiza se cuvine a încerca o nostalgie a cunoaşterii, o deschidere constantă, un apetit. În măsura acestei dorinţe de cunoaştere, a acestei deschideri, a acestui apetit, simbolul îşi arată conţinutul, sau mai bine-zis se revelează, căci cunoaşterea simbolică este comparabilă cu o revelaţie”. Reflecţiile meditative ale lui Henry Welsh despre Scara Misterioasă a Cavalerului Kadosh sînt o incursiune într-o practică a căutării în care în tăcere, cu răbdare, fără a cere ceva şi căutînd prin efort propriu să dobîndească, prin călătorii repetate într-o lume care nu-şi dezvăluie farmecul la prima vedere, masonul va descoperi în urma îndelungilor peregrinări piatra ascunsă,simbolul înţelepciunii.

Pe una din laturi (Oheb Eloah-iubirea de Dumnezeu) sînt gravate şapte virtuţi, în vreme ce pe cealaltă (Oheb Kerobo-iubirea aproapelui) sînt înscrise cele şapte arte liberale. După  Le Tuileur, scris de Vuillaume în 1820, pe coloana de Miazăzi pe fiecare din cele şapte trepte este  încrustată în ebraică cîte o virtute: Tsedakah, dreptatea; nici o operă umană nu se poate întemeia pe injustiţie, dreptatea trebuie să se supună legii morale, legii iubirii; cavalerul Kadosh aflat pe această treaptă devine un om drept, fidel lui Dumnezeu. Schor Laban, candoarea, sufletul curat; este una din interpretările mai potrivite, căci în sens literal traducerea este “taurul alb” în care unii au văzut forţa şi inocenţa templierilor; este un simbol al sacrifiuciului animalităţii. Mothek, dulceaţa; este o trimitere evidentă la dulceaţa fructelor amintită în Biblie ( “Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea”- Cîntarea cîntărilor, “Să-mi las eu oare dulceaţa mea şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cîrmuiesc copacii?”- Cartea judecătorilor), fructul acţiunii cavalerului Kadosh trebuie să fie dulce. Emounah, buna credinţă, credinţa; este una din virtuţile teologale fără care ascensiunea spre spiritualitate nu poate avea loc. Hamah Scheal, măreţia muncii, munca neobosită; fără o muncă perseverentă ascensiunea spre perfecţiune este de neconceput. Sebel, răbdarea în adversitate; urmarea logică a precedentei trepte. Khokhmah, Binah,Tebounah, înţelepciune, inţelegere, comprehensiune; primii doi termeni sînt două sefiroturi precedînd Kether, Coroana. Accesul la treapta cea mai înaltă, Coroana, este, pentru cabalişti, dincolo de posibilităţile spiritului uman.

De partea cealaltă a scării Cavalerului Kadosh sînt treptele pe care sînt înscrise numele celor şapte arte liberale, evident în pandant cu virtuţile amintite.  Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella la începutul secolului al V-lea. El a dat lista celor şapte arte liberale şi le-a fixat definitiv. Înaintea sa, sf. Augustin considera că cele şapte arte liberale conţin aproape toate cunoştinţele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaştere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, şi ştiinţa numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia. Cele şapte arte liberale sînt citate în numeroase texte ale vechilor zidari, dar grăitoare sînt definiţiile date acestor arte în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius şi Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke: “pentru cea care este prima şi care este fundamentul ştiinţelor are ca nume gramatica, ea te învaţă să vorbeşti corect şi să scrii bine; a doua este retorica şi ea te învaţă să vorbeşti frumos şi cu graţie; a treia este dialectica şi această ştiinţă te învaţă să distingi adevărul de fals şi este de obicei numită arta sofistică; a patra se numeşte aritmetica ce te învaţă arta numerelor, cum să calculezi şi să socoteşti toate lucrurile; a cincea, geometria care te învaţă toate dimensiunile şi măsurile calculul greutăţii ştiinţelor de orice fel; a şasea este muzica ce te învaţă arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă şi harpă, dar şi la orice alt instrument; a şaptea este astronomia care te învaţă cursul soarelui şi al lunii ca şi al altor stele şi planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident cea care era în afara teologiei şi a dreptului canonic.

În desenul acestei scări misterioase a Cavalerului Kadosh, gramatica corespunde treptei de sus a virtuţilor. Deviza celui care urcă această scară este Nec plus ultra, deasupra nu mai este nimic. Ce-şi poate dori mai mult cel pornit pe drumul perfecţiunii decît să trăiască practicînd virtutea şi cunoscînd cele şapte arte liberale? Dar drumul său spre perfecţiune s-a încheiat odată ajuns în vîrful scării? Pelerinul ajuns după un lung periplu la Compostella rămîne acolo pentru a vedea Calea lactee coborînd spre ocean? Cel pornit pe drumul iniţierii, pelerinajul, călătoria, ascensiunea, sînt etape ale parcursului iniţiatic, reface drumul pentru a reveni între ai săi şi a le servi drept pildă a drumului care trebuie făcut, a probelor care trebuie trecute, revenirea fiind o nouă ascensiune care îl apropie de Adevărul căutat.