Jacques Thomas propune o abordare a gradului de maestru dintr-o perspectivă deschisă către multitudinea surselor din care se revendică acest grad care încheie parcursul în lojile simbolice şi îl deschide către învăţătura lojilor de perfecţie. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă,ea intrînd în conştiinţa europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meşteşugar genial, este un personaj biblic menţionat în Cartea regilor III şi în Cronici II, în legătură cu construcţia Templului de al Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Odată terminate capodoperele sale, Hiram Abif iese din istorie, dar figura sa intră în legendă, viaţa şi moartea sa se transformă în mit iniţiatic, devin mitul fondator al noii instituţii speculative care se răspîndea cu repeziciune în Europa începutului de veac XVIII. Jacques Thomas reaminteşte un anume proces de decreştinare a masoneriei în secolul al XIX-lea, care nu a deturnat sensul iudeo-creştin al masoneriei, dar l-a făcut mai greu de sesizat; el mai aminteşte un fapt important, care însă se spune mai rar, şi anume că jurămîntul depus de candidat pe Cartea Legii Sacre, fiecare candidat jurînd pe cartea religiei sale, îl priveşte pe mason doar în timpul jurmîntului, restul parcursului masonic fiind ghidat de Biblie. Jacques Thomas face cîteva precizări asupra limbii de origine a Bibliei, asupra stilului şi compoziţiei Bibliei.

Fără a intra în interminabila dispută asupra originilor masoneriei speculative, dacă aceasta este o continuare a societăţilor de constructori sau dacă este o creaţie ex nihilo, Jacques Thomas reaminteşte cîteva din marile curente intelectuale ale Europei în pragul epocii moderne, începînd cu celebrele Old Charges, continuînd cu prezentarea cîtorva elemente din gîndirea lui Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Johannes Reuchlin, Villard de Honnecourt, Philibert de l’Orme, dar şi a deschiderilor pe care le-a adus în conştiinţa europeană modernă Royal Society şi mişcarea rozicruciană.

Legenda gradului de maestru nu este marcată numai de viaţa şi moartea maestrului Hiram, ci şi de pierderea cuvîntului, cuvîntul pierdut fiind o temă care revine pe parcursul mai multor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, dar şi în alte rituri. Tradiţia spune că numele divin, sub forma scrisă a unei tetragrame, i-a fost revelat lui Moise pe muntele Horeb, iar cînd Moise a cerut lui Dumnezeu să-i spună care este numele său, Dumnezeu i-a răspuns printr-o frază care încă suscită interpretări: Eu sînt Cel ce sînt (Ieşirea 3, 14). În acest nume, El este, Jacques Thomas vede nu numai afirmaţia că Dumnezeu este Fiinţa supremă şi primă, ci “afirmaţia că Dumnezeu este Fiinţa a cărei esenţă este de a fi, în manieră absolută, în vreme ce a celorlalte fiinţe este de a fi aici sau acolo. Biblia nu este un text de metafizică nici de teologie speculativă, dar aici ea întîlneşte doctrina metafizicienilor şi a teologilor care spun că Dumnezeu este Fiinţa a cărei esenţă este identică cu existenţa sa, în vreme ce pentru alte fiinţe esenţa diferă de existenţă”. După aceste consideraţii teoretice, Jacques Thomas face o incursiune în ritualurile masonice ale diferitelor rituri şi grade în care se fac referiri la numele divinităţii şi la cuvîntul pierdut, pentru a încheia cu o digresiune asupra posibilei distincţii între logos şi cuvînt, între concepţiile lui Filon şi Ioan despre cei doi termeni. Volumul se încheie cu citeva anexe în care autorul, pornind de la relativ puţinele cunoştinţe şi de la confuziile care dăinuie în jurul cabalei, prezintă punctele de interes ale cabalei şi influenţa sa asupra spiritualităţii masonice, cabala iudaică şi cabala creştină, dar şi uriaşa contribuţie la redescoperirea cabalei în Renaştere datorată lui Pico della Mirandola şi lui Johannes Reuchlin.

Cartea lui Jacques Thomas este fructul unor îndelungi meditaţii, lecturi şi cercetări (este autor al mai multor cărţi despre esoterism şi masonerie ca singur autor sau în colaborare cu Frederik Tristan, Edouard Maisondieu şi Jean Lhomme) şi este deopotrivă un îndemn la studiu şi la o reflecţie profundă asupra înţelesurilor legendelor altor grade în care masonul este în căutarea cuvîntului pierdut şi regăsit, şi este suficient să amintim aici cubul de agat pe care era gravată tetragrama numelui divin, care apare în ritualul gradului de Maestru Perfect, sau tulburătorul grad al Cavalerului Crucii şi al Trandafirului.

“Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!“

Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin  Infern, Purgatoriu şi Paradis, Vergiliu, Beatrice şi sfîntul Bernard: înţelepciunea naturală şi filosofia, credinţa creştină şi teologia, uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica.

O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii. Dintre posibilele interpretări ale poemului dantesc o alegem pe cea potrivit căreia Divina Comedie este un poem al desăvîrşirii iniţiatice. Referindu-se la autorii care au studiat simbolismul operei lui Dante, Arturo Reghini arată că aceştia au fost de multe ori incapabili să margă mai departe, rămînînd la suprafaţă, căci “e firesc să fie aşa, deoarece, pentru a putea cuprinde şi înţelege aluziile şi referinţele convenţionale sau alegoric, trebuie cunoscut obiectul aluziei sau al alegoriei; şi, în cazul precedent, trebuie cunoscute experienţele mistice prin care a trecut mistul sau epoptul în adevărata iniţiere. Pentru cine are o oarecare experienţă de acest gen, nu există nici o îndoială asupra existenţei, în Divina Comedie şi în Eneida, a unei alegorii metafizico-ezoterice, care acoperă şi dezvăluie în acelaşi timp fazele  succesive prin care trece conştiinţa iniţiatului pentru a atinge nemurirea”.

Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată
pădure-a fost, încît de-a ei cumplire
gîndind la ea mi-e mintea-ncrîncenată!

Sînt primele două strofe din Divina Comedie, aici în traducerea lui George Coşbuc. Amintim că un cunoscut esoterolog român, Mircea A. Tămaş, într-un frumos studiu despre Dante apărut ca postfaţă la traducerea românească a cărţii lui Guenon Ezoterismul lui Dante, afirma că “Divina Comedie a lui Dante trebuie parcursă, măcar o dată în viaţă, în original. De aceea, vom ilustra prezentul studiu cu citatele în limba italiană, o limbă accesibilă cititorului român”…

Nel mezzo del cammin di nostra vita,
Mi ritrovai per una selva oscura,
Chè la diritta via era smarrita.
Ah! quanto, a dir qual era, è cosa dura,
Questa selva selvaggia e aspre e forte,
Che, nel pensier, rinnova la paura!

În miezul vieţii Dante trebuie să facă o călătorie iniţiatică, drumul începînd într-o pădure întunecată simbol al relativităţii lumii, al vieţii profane, al nopţii ignoranţei, al fricii şi al tenebrelor. Drumul iniţiatic este unul plin de primejdii, încît doar cei cu inima curată şi avînd nobile idealuri pot să treacă dificilele probe. O primă încercare pentru Dante este întîlnirea cu fiara care-l împingea “acolo unde-orice lumină tace”, iar depăşirea obstacolului era de neconceput fără o călăuză:

Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om –am zis- te rog ai îndurare. (…)
Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,
tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă
frumosului meu stil ce-mi e mîndrie.
Vezi fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă,
ajută-mi înţeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă.

Apariţia lui Vergiliu, în acel loc şi în acel moment, nu este întîmplătoare:

Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit,
-mi-a zis, văzînd ce plînset mă doboară-
de vrei să scapi de locul ăst cumplit. (…)
Spre-a ta scăpare cred şi judec deci
să-ţi fiu conducător, şi te voi scoate
de-aici, făcînd prin loc etern să treci.

Cufundat în ignoranţa simbolizată de pădurea întunecoasă, poetul are nevoie de o iniţiere autentică pentru a atinge centrul fiinţei, iar apoi vîrful muntelui: “este o mare iluzie a crede că, rătăcit în pădurea obscură, se poate de unul singur, fără un ataşament iniţiatic, să dobîndeşti Paradisul”, scrie Mircea Tămaş.

Ascensiunea către înălţimile sacre ale cunoaşterii este una anevoiasă; din văgăuna obscură pînă pe colina Purgatoriului, iar de acolo pînă în vîrful căreia se află Paradisul terestru se întinde lungul drum al iniţierii. O primă încercare este urcarea colinei, Dante fiind împiedicat de trei fiare, despre care s-a spus că ar reprezenta lăcomia, violenţa şi înşelăciunea, sau desfrîul, trufia şi lăcomia; dar ele pot fi şi embleme ale celor trei lumi pe care Dante trebuie să le asimileze, o sinteză a celor trei trepte iniţiatice, notează Mircea Tămaş. Rătăcit în pădurea sălbatică, singurul drum salvator pentru Dante este coborîrea în Infern, moartea iniţiatică urmată de o nouă naştere, în întregul proces eroul fiind îndrumat de o călăuză iniţiatică, Vergiliu, a cărui scriere Eneida este la rîndu-i o lucrare iniţiatică.

În urma lui Vergiliu, Dante îşi începe călătoria spre Infern “pe drumul aspru şi silvestru” trecînd poarta Infernului:

Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plîns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu părinte;
puterea cea divină m-a durut,
iubirea primă şi suprema minte.

Cînd eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a-ntrat.

Dincolo de această poartă a deznădejdii erau subteranele unde se aflau condamnaţii fără speranţă, nepăsătorii, cei care nu au ales nici o cale de urmat, “îngerii mişei / cari nici fideli Puterii creatoare, / dar nici rebeli n-au fost”. Dar încercările la care este supus cel ce ţinteşte Paradisul nu sînt decît la început. Luntraşul Caron încearcă să-l oprească pe Dante să treacă Aheronul, dar la intervenţia lui Vergiliu în favoarea călătorului aflat sub oblăduirea sa, Dante este trecut pe celălalt mal.

Urmează cele nouă cercuri ale Infernului; în primul -Limbul- Dante îi aşază pe înaintaşii din antichitate, care deşi localizaţi în Infern sînt luminaţi de un foc “ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare”, iar în jurul focului erau patru umbre: Homer, Horaţiu, Ovidiu şi Lucan; în acelaşi cerc, plin de uimire dar şi de mîndrie, Dante îi întîlneşte pe Hector, Eneas, Cezar, Anaxagoras, Platon, Aristotel, Seneca, Orfeu, Avicenna, Ptolemeu, Hipocrat, Saladin, Euclid. Al doilea cerc îl are ca păzitor pe judecătorul Minos (“Grozav aici stă Minos şi rînjeşte, / judeţ el ţine-acolea-n poartă stînd / şi-azvîrle-n Iad precum se-ncolăceşte”), iar în cerc Dante plasează îndrăgostiţii care au păcătuit în dragoste. Al treilea cerc este păzit de Cerber (“Iar Cerber, fiara crudă şi ciudată, / cîineşte latr-aici la ticăloşii / plouaţi etern, trei guri căscînd deodată”), în el aflîndu-se lacomii. În al patrulea cerc, păzit de Pluto, se aflau două cete într-o veşnică dispută: avarii şi risipitorii. Al cincilea cerc este cel al izvorului şi al mlaştinei fetide a Stixului (“Pe cînd pluteam pe-a morţii baltă mare, / ieşi murdar-o umbră-n faţa mea: – Tu cine esti de vii avînd suflare? / – Eu vin -am zis- dar nu voi rămînea”). Al şaselea cerc este al ereticilor, Dante fiind condus în faţa cetăţii Dite, inima împietrită a omului ignorant; “cetatea Dite reprezintă o etapă majoră a călătoriei infernale, desemnînd atingerea unui alt nivel al fiinţei, unde sînt răscolite puternice reacţiuni psihice, puteri tenebroase, simbolizate prin demonii ce se împotrivesc pătrunderii în cetate a drumeţilor”, notează Mircea Tămaş. În cetatea Dite se petrece un moment de cumpănă în care însuşi Vergiliu se dovedeşte neputincios, ceea ce duce la reapariţia fricii şi neîncrederii în sufletul lui Dante, la periclitarea procesului iniţiatic, cele trei Furii încercînd să-l întoarcă pe Dante din drum, dar în cele din urmă Dante care “nu priveşte înapoi”, Vergiliu care îi acoperă ochii ferindu-l de Meduză, şi solul divin care coboară influenţa spirituală înving Furiile şi dracii. Cercul al şaptelea este păzit de Minotaur şi este al mînioşilor, al sinucigaşilor şi al risipitorilor, al violenţilor împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii, împotriva artei, cercul fiind compus din trei brîuri. În cercul al optulea forţele malefice încearcă o ultimă împotrivire prin înşelătorie, călăuze mincinoase, ipocrizie, în cele zece bolgii Dante asistînd la încercări care-l puneau în dificultate pînă şi pe Vergiliu. Ultimul cerc al Infernului aduce o nouă “cădere” a lui Dante urmată de cîteva încercări: puţul Giganţilor, întîlnirea uriaşilor, trecerea prin interiorul unei stînci către o peşteră. (va urma)

Catedrala Chartres - sursa

Intrat în conştiinţa lumii moderne îndeosebi prin mitul Minotaurului, al eroului Tezeu şi al firului Ariadnei, labirintul este un arhetip prezent în vechi civilizaţii răspîndite pe aproape întreg globul. În Vechiul Egipt se întîlnesc mărturii despre simbolul labirintului încă din scrierile istoricilor antici, unul dintre cele mai vechi şi cele mai cunoscute fiind labirintul construit de faraonul Amenhotep III; alte mărturii despre labirint, în alte zone geografice, sînt cele grafice de la Val Camonica, Old Bewyck, Brindisi, Wisby, Pena de Mayor, Cremona, Nazca, Wier. În cartea a şasea a Eneidei, Vergiliu descrie porţile grotei Sibilei de la Cumae pe care era figurat labirintul din Creta; mulţi interpreţi au văzut în prezenţa acelui desen un simplu motiv literar, o digresiune poetică; în adevăr, cei dispuşi să vadă în profunzime ştiau că era vorba de un element cu o reală valoare simbolică asociată ideii călătoriei suberane.

Scriind despre labirint, René Guénon face o frumoasă paralelă între labirint şi călătorie, între labirint şi pelerinaj: “De altfel, regăsim şi ideea “călătoriei”, ea fiind asimilată chiar încercărilor, aşa cum se poate constata şi în prezent în anumite forme iniţiatice, în masonerie de exemplu, unde fiecare încercare simbolică este desemnată exact ca o “călătorie”. Un alt simbolism echivalent este cel al “pelerinajului”; şi vom aminti referitor la acesta labirinturile trasate odinioară pe dalajul anumitor biserici şi al căror parcurs era considerat ca un “substitut” al pelerinajului în Ţara Sfîntă; în rest, dacă punctul spre care conduce acest parcurs reprezintă un loc rezervat celor “aleşi”, acest loc este cu adevărat o “Ţară Sfîntă”, în sensul iniţiatic al acestei expresii; cu alte cuvinte, acest punct nu este altceva decît imaginea unui centru spiritual, aşa cum e orice loc de iniţiere”.

Multe întrebări subzistă în legătură cu labirinturile din bisericile medievale: sînt ele substitute ale pelerinajului în Ţara Sfîntă? Nu se numesc unele dintre ele Drumurile Ierusalimului? Reprezintă ele vicisitudinile parcursului terestru sau lumea de dincolo şi coridoarele morţii? Se ştie că la Chartres, în plin Ev Mediu, meandrele labirintului erau parcurse în genunchi, ceea ce explică şi una din denumirile sale de “drum al penitenţei”. Dar seria întrebărilor continuă căci în labirinturile bisericilor găsim semnătura colectivă acompanionilor constructori; la Reims şi Amiens maeştrii arhitecţi sînt reprezentaţi cu instrumentele artei lor (compas, echer, riglă). Ce au vrut să explice aşezîndu-se în centrul labirintului? Celebrul arhitect, teoretician şi restaurator Eugene Viollet-le-Duc semnala că “Dedal, constructorul labirintului din Creta, a fost acolo reţinut prizonier mult timp împreună cu fiul său Icar, la ordinul regelui Minos; fuga curajoasă a celor doi captivi a inspirat legenda poetică inserată de Ovidiu în Metamorfoze. Ar trebui să căutăm o aluzie la acest fapt în portretele arhitecţilor plasate în centrul diferitelor labirinturi din Evul Mediu ?”

Labirintul din Catedrala Reims - sursa

Locurile unde se găsesc labirinturi sînt aproape în exclusivitate catedrale şi mari ansambluri monastice, construcţii care cereau din partea arhitecţilor talent, geniu şi imaginaţie. La Reims există un labirint elegant, cu totul diferit de modelul întîlnit în alte catedrale franceze; labirintul are un plan octogonal şi unsprezece ocoluri, iar în cele patru colţuri sînt alte patru octogoane conţinînd figurile arhitecţilor şi indicînd părţile edificiului construite de ei; în centru se afla figura episcopului donator. În catedrala din Poitiers exista un labirint cu un desen straniu, al cărui parcurs era trasat în aşa fel încît după lungi ocoluri, se ajunge la ieşire fără a întîlni nici bifurcaţii, dar nici centrul propriu-zis. La Caen exista un labirint ingenios încît dacă cineva ar fi încercat să urmeze toate ocolurile complicate ale cercurilor ar fi avut de parcurs cel puţin o milă pînă a ajunge în centru. La Saint Bertin exista un labirint cu un desen surprinzător, singurul în mijlocul căruia se afla o cruce.

Mare parte din labirinturile din catedralele franceze au fost distruse în timpul Revoluţiei de la 1789, iar altele de diverşi canonici care pretindeau că gălăgia copiilor şi vizitatorilor care încercau să urmărească “încîlceala” labirintului tulbura reculegerea credincioşilor! Un aspect mai puţin cunoscut legat de labirinturile din biserici sînt jocurile în labitinturi, interzise de Parlament în 1538, sub acelaşi pretext că strigătele copiilor ofensau caracterul sacru al locului. Un document din aprilie 1412 relatează un astfel de joc celebrat în mănăstirea din Auxerre; era un dans cu o bilă, la care participau membrii comunităţii ecleziastice şi credincioşii, petrecerea încheindu-se cu o masă în comun. Erau evidente aspectele necreştine: labirintul ca loc de dans, lanţul dansatorilor, labirintul  numit Dedalium.

Mulţi istorici medievişti consideră că labirintul trasat pe pardosela catedralelor gotice semnifica pentru companioni locul de reculegere şi de rugăciune; era un simbol cu o înaltă deschidere filosofică, un loc al unui pelerinaj interior: “Companionajul constructorilor de biserici trasa aceste labirinturi simbolice care reprezentau tururile şi ocolurile teribilei călătorii în Ţara Sfîntă”, scria Raoul Vergez, amintind şi de existenţa unui ritual al labirintului care dura nouă zile şi nouă nopţi, şi se numea Drumul Ierusalimului. Să mai amintim că în Evul Mediu în mod obişnuit pămîntul era reprezentat ca un disc al cărui centru era Ierusalimul? Şi că pămîntul era identificat cu corpul lui Isus, ale cărui mîini şi picioare figurau punctele cardinale? Parcurgerea labirintului nu însemna numai a face drumul Ierusalimului, ci parcurgerea totalităţii lumii, a macrocosmosului divin şi a microcosmosului uman: “Înseamnă asumarea propriului corp în Adam, luarea la cunoştinţă de esenţa divină prin Isus, şi de unitatea sa prin cele patru elemente. Este o recentrare orizontală necesară înaintea înălţării verticale la axa lumii, Ierusalim”, afirmă Jean François Blondel.

După fervoarea religioasă a secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, “voga labirintului înscris în contextul unui sentiment simbolico-religios, păleşte”, el apărînd trei secole mai tîrziu în alt context, ca o obsesie a barocului. Evident, în acest domeniu, al barocului şi al manierismului, unul dintre cei mai “calificaţi” ghizi este cărturarul  Gustav René Hocke şi două din cărţile sale: Manierismul în literatură şi Lumea ca labirint. Reapariţia labirintului pentru omul modern se face fie prin predilecţia pentru distracţie, plăcere, joc, fie într-o manieră aparent tragică, lumea fiind văzută, pe urmele lui Athanasius Kircher, ca un labirint inextricabil. Preluată de la arabi şi turci, arta grădinăritului s-a răspîndit în ţările Europei apusene, în conceperea aleilor şi desenului de ansamblu al grădinilor, labirinturile ocupînd un loc important: “Peregrinările sufletului în căutarea adevărului se potrivesc de minune cu şerpuirile complicate ale aleilor din boschetele grădinilor romantice; de aceea se revine în mod natural la formula labirinturilor pe care secolul al XVII-lea, în limita posibilităţilor, le ferise uneori de distrugere, sau chiar le crease, pentru a răspunde, fără îndoială, unei nevoi intime de mister pe care luminile oficiale o lăsaseră nesatisfăcută”, nota Robert Mallet.

Dacă labirintul dispare treptat de pe pavimentele bisericilor, el reapare în diverse epoci sub diverse forme, fie în artă, fie în literatură, fie ca o matrice de explicare a căutărilor spirituale. Este cunoscut interesul lui Leonardo da Vinci pentru labirinturi, deşi el nu a trasat labirinturi propriu-zise, exceptînd plafonul cu frunziş împletit din castelul Sforza, din Roma. Marcel Brion a stăruit asupra pasiunii lui Leonardo pentru labirinturi, asupra legăturii, în gîndirea acestuia, dintre noduri şi labirinturi: “Este sigur că pentru da Vinci labirintul a fost un obiect de perpetuă atracţie şi de repulsie. Într-un anumit sens, el este o transpunere a grădinii închise, un simbol intelectual şi abstract al unui hortus conclusus“. O opinie similară faţă de Leonardo împărtăşeşte şi G. R. Hocke care, scriind despre intenţia pictorului italian de a exprima inexprimabilul, observa că la Leonardo “labirintul abstract, format din împletirea frunzişului, devine o hartă topografică a misterului, un simbol criptografic al unei foarte vechi reprezentări cosmologice al “înnodării lumii”, corespunzînd formulei danteşti cuprinsă în cel de-al XXX-lea cînt al Paradisului“. Sînt grăitoare observaţiile celor doi teoreticieni că labirinturile nu erau decît aparent motive decorativ-abstracte, în adevăr ele avînd un accentuat sens concret-spiritual, atît metafizic cît şi religios. Dar labirintul este un motiv care i-a inspirat şi pe mulţi scriitori, şi amintim aici pe Baltasar Gracian cu al său El Criticon, pe Juan Jimenez cu Laberinto, pe Jorge Borges cu Labirinturi, sau Henri Michaux cu Enigmes.

Labirintul a fascinat dintotdeauna, fie că a fost perceput ca un element decorativ, ca mit al căutării, ca simbol al perfecţiunii sau dimpotrivă al rătăcirii, ca motiv literar, ca matrice de analiză a structurilor gîndirii, ca o cale privilegiată de pătrundere în interiorul sinelui. Acelaşi Hocke spunea că labirintul este “o metaforă unificatoare pentru cea ce este calculabil şi incalculabil în lume. Drumul ocolit duce spre centru. Numai drumul ocolit duce spre perfecţiune”. Simbolica labirintului nu este străină esoterismului pentru că dezvoltă scheme de tip iniţiatic: progresia dificilă de la periferie spre centru, tensiunea între dusul şi întorsul pe întortocheatele căi labirintice, probele care cer răbdare, curaj, perseverenţă, cu cît călătoria este mai grea cu atît mai realizabilă este transformarea, perfecţionarea, reîntoarcerea în centru, iniţierea.

După prezentarea cîtorva repere istorice care amintesc Vechile Îndatoriri şi evoluţia masoneriei speculative, Gérard Marro supune atenţiei tema tradiţiei şi ritualurilor iniţiatice, de la iniţierea egipteană pînă la obligaţiile masonice; sînt pagini nu numai plăcute lecturii, ci şi incitante notaţii asupra iniţierii egiptene, asupra tradiţiei iniţiatice şi a transmiterii, asupra tradiţiei iniţiatice masonice, sau despre cabinetul de reflecţie în care postulantul petrece un timp care îl pregăteşte pentru intrarea în templu şi înfruntarea probelor iniţiatice. Despre Pitagora se ştie relativ puţin, dar ca orice învăţătură păstrată pentru iniţiaţi a avut parte de deformări şi fabulaţii; dincolo de orice exagerare, Gérard Marro identifică unele elemente din doctrina şcolii pitagoreice care se por regăsi în ritualul masonic. “Ordinul pitagoreic era un ordin iniţiatic dar cu particularitatea că făcea să coexiste o învăţătură esoterică rezervată numai iniţiaţilor, şi o învăţătură exoterică destinată unui vast public”, reaminteşte Gérard Marro şi trimiţînd la mai vechea discuţie asupra “dezvăluirii” secretului prin publicarea ritualurilor masonice: nimeni nu devine iniţiat prin simpla lectură a unui ritual, orice gard ar avea acesta! Fiind o comunitate iniţiatică tradiţională, masoneria îşi transmite învăţăturile cu ajutorul simbolurilor, evident constatare care se aplică şi altor instituţii care se revendică dintr-o tradiţie pe care o transmit mai departe. În timpul sacru în care are loc ţinuta lojii, delimitat de deschiderea la miezul zilei, cînd Soarele, simbol al luminii divine, iluminează pămîntul, şi de închiderea la miezul nopţii, cînd sfîrşitul întîlneşte începutul, simbolurile capătă noi dimensiuni într-o asociere în care regăsim binarul ( lumină-tenebre, sacru-profan, Jachin-Boaz) şi ternarul ( Cartea Legii Sacre-Echerul-Compasul, Maestrul între Echer şi Compas, Înţelepciune-Forţă-Frumuseţe).

Incursiunea lui Gérard Marro în  simbolica templului masonic continuă cu prezentarea tabloului lojii cu toate elemetele sale, a templului ca loc sacru, a celor două coloane din exterior şi a coloanelor care simbolizeză Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea. În ritualurile masonice se găsesc şi numeroase trimiteri, directe sau voalate, la mituri: “Miturile ne fac să gîndim că moartea iniţiatică este preludiul indispensabil al începutului vieţii spirituale, al regenerării spirituale, al intrării în lumea Luminii. Limbajul mitologic vorbeşte lumii noastre imaginale, lumea sufletului, psyché al grecilor, sediul imaginaţiei active care leagă diferitele niveluri ale realului. Prin mit, omul încearcă să modeleze lumea sa, să facă inteligibil universul său exterior şi interior”, arată Gérard Marro, pe urmele lui Mircea Eliade şi Paul Ricoeur. Dintre mituri, Gérard Marro se opreşte asupra labirintului (care ilustrează calea iniţiatică, drumul spiritului către lumină, circumvoluţiunile , înaintările şi revenirile pentru a ajunge în centru), luminii (lumina iniţiatică, adevărat foc al spiritului, lumina care străluceşte în întuneric, amintind frumoasa spusă a Evanghelistului Ioan “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”), cavernei (care joacă un rol esenţial în toate tradiţiile, cu ample referiri la mitul cavernei/peşterii în dialogul Republica al lui Platon), celor trei mari lumini ale masoneriei.

În ultima secţiune teoretică a volumului, Gérard Marro aminteşte care sînt credinţele şi virtuţile masonice. Mulţi din cei care acuză masoneria doar după lecturi ale unor derizorii cărţi care prezintă masoneria ca autoare neîntrecută de comploturi şi răsturnări politice şi sociale, vor fi surprinşi să afle că “Unul din primele principii ale francmasoneriei regulare implică credinţa într-o Fiinţă supremă, pe care masonii o numesc Marele Arhitect al Universului. Astfel, toate Marile Loji regulare din lume cer membrilor lor credinţa într-o Fiinţă supremă înainte de a le conferi iniţierea”. Evident, subiectul nu poate fi expediat cu repeziciune, el necesită o analiză lucidă, din care nu pot fi omise schimbările între textul Constituţiilor de la 1813 şi cele de dată recentă; sînt nuanţe care pot trece neobservate pentru ochiul profan, dar care cheamă la noi abordări pe cei obişnuiţi să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor. Un text interesant, plin de nuanţări este cel despre religie, filosofie, ştiinţă şi divin, prilejuindu-i lui Gérard Marro cîteva observaţii de fineţe pe un teren deloc facil, delimitat admirabil de Pascal: Dumnezeu al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, nu al filosofilor şi savanţilor. Nu mai puţin incitante sînt paginile despre tetragramă, fraternitate, îndoială.

La prima vedere, cu uşurinţă ne-am putea întreba ce mai poate aduce nou o carte despre simbolismul masonic, subiect despre care s-au scris mii de volume. Cartea lui Gérard Marro aduce o nouă perspectivă: în parte este datorată lecturilor operei lui Carl Gustav Jung şi a deschiderilor pe care aceasta le face către alchimie şi limbajul simbolic; la fel de importantă însă este căutarea şi reuşita lui Gérard Marro de a ieşi din tiparele unor lucrări similare, evident rămînînd fidel regularităţii şi Tradiţiei.

Un universitar aplecat asupra mitului ştie că dincolo de orice risc, fascinaţia mitului nu poate rămîne fără întrebări. Autoarea aminteşte valul de egiptomanie care a cuprins Occidentul, simplii cititori sau privitori tv neînţelegînd mai nimic dintr-o înşiruire de reverii aflate departe de obiectivitate. Nici masoneria care se revendică dintr-un trecut fabulos, nedovedit istoric, nu scapă aceloraşi obsesii. Nici nu avea cum, atît timp cît aducea în prim plan mitul: un mijloc de a transmite ceea ce limbajul cotidian nu putea comunica.

Volumul se deschide cu o incursiune în lumea mitului, o privire generală asupra mitului de la Platon la Eliade, Durand şi Dumezil. Dacă miturile platoniciene erau destinate să facă înţeleasă o gîndire filosofică, în timp mitul a devenit un frumos ornament hrănit din literatura greco-romană; mitul ne spune altceva decît un adevăr ştiinţific sau istoric, adevărul său este de un alt ordin şi se adresează intuţiei şi imaginarului: “Mitul, şi aici este fără îndoială trăsătura sa cea mai importantă şi raţiunea sa de a fi, caută să rezolve, prin povestire, probleme esenţiale şi existenţiale, în sensul filosofic al acestor doi termeni”, afirmă Simone Vierne. Mitul indică totdeauna o cale unde căutarea trebuie să fie cea a unei lumini, alta decît cea naturală. Simone Vierne arată că atît simbolul cît şi ritualul sînt de o complexitate apropiată celei a mitului. “Simbolul dă de gîndit” spunea marele filosof francez Paul Ricoeur, iar “a gîndi” trebuie luat în sens foarte larg, incluzînd atît raţiunea cît şi imaginarul, filosofia şi metafizica cît şi studierea sacrului. Marca distinctivă a ritualurilor, cu precădere a celor iniţiatice, este secretul; secretul previne pericolul că odată căzut în mîinile tuturor poate fi o “armă mortală, în sensul real şi spiritual al adjectivului: căci forţa simbolului permite toate manipulările – cum s-a văzut de exemplu cu svastika şi miturile germanice”. Astăzi miturile sînt binecunoscute, ceea ce poate preveni derapaje cum au fost cele amintite de Simone Vierne, dar în iniţieri el ia valoarea sa sacră şi sensul religios doar prin trecerea probelor necesare şi secrete.

Secretul francmasonilor se intitulează unul din capitolele cărţii, nu fără o uşoară ironie, trăind într-o lume în care spaţiul public este invadat de intimitate, în mod cu totul paradoxal; dacă secretul masonic nu poate  fi “păstrat ca aurul la Fort-Knox”, răspîndirea sa către toate azimuturile nu poate duce decît la  banalizare. Este drept că “secretul masonic” a permis naşterea unor fantasme, dar un ordin iniţiatic nu trebuie să coboare în stradă! Iniţiere, ce cuvînt frumos, căruia însă mulţi… iniţiaţi nu-i atribuie înţelesul profund! Latinescul initium înseamnă început, în vreme ce termenul grec predispune la un joc mai subtil al interpretărilor: télétè, termenul care desemnează ceremonia de iniţiere, este fondat pe rădăcina telos, care înseamnă desăvîrşire. Dar “a fi la capăt” se poate aplica şi vieţii; grecii, aminteşte Simone Vierne, iubeau în verbul teleo şi “ajungerea la perfecţiune” şi “a ajunge la capătul unei călătorii”. Plutarh afirma: “Iată pentru ce există o atît de strînsă analogie între cuvintele greceşti care înseamnă a muri şi a iniţia.” Iniţierea, afirmă Simone Vierne, este cea care permite, într-o anumită măsură, surmontarea morţii fizice care este ineluctabilă, este cea care permite fiinţei umane să ajungă la o perfecţiune dincolo de normele destinului: “transformarea se situează pe un plan personal, pe o căutare etică, filosofică, metafizică, o viziune asupra lumii care caută să nu se mulţumească cu o gestionare a vieţii sub unghiul pur practic al cotidianului. A intra în francmasonerie, înseamnă a concepe că există deopotrivă o lume profană şi o lume sacră. În prima, se desfăşoară viaţa de toate zilele, unde oamenii trebuie să facă faţă problemelor comune, pe care în mod evident este necesar să le înfrunte. În a doua, ceremonii specifice se străduiesc să transforme fiinţa umană, cu limitele sale, într-o altă fiinţă, capabilă să le depăşească. Dar aceste două lumi nu pot fi separate ca printr-o împrejmuire: a intra în francmasonerie nu înseamnă a intra în mănăstire. Iniţiaţii trebuie să se străduiască să transpună în lumea profană principile sale.”

Ca orice societate, francmasoneria nu s-ar fi putut menţine fără a-şi fi fondat filosofia şi transmiterea rituală pe mituri, întrucît “semnificaţia mitică este deopotrivă mai generală şi mai profundă, cu o valoare mai univesală decît expresiile particulare ale diverselor ritualuri. [...] Unul din rolurile esenţiale pe care îl joacă mitul este nu numai de a pune o ordine semnificativă în acest haos (se  va recunoaşte formula ordo ab chao), ci de asemenea de a organiza legătura între toţi francmasonii din toate obedienţele, o legătură care nu a fost niciodată aservită vicisitudinilor timpului sau locului, căci este dincolo de cronologie şi dincolo de geografie. Din acest punct de vedere, francmasoneria este unul din mijloacele care ne-a fost transmis, de cîteva secole, pentru a oferi fiecăruia posibilitatea de a depăşi condiţia sa umană, de a accede la o transcedenţă.” Simone Vierne face cîteva relevante trimiteri la istoria mitică a originilor ordinului (pentru unii Adam, pentru alţii Noe, pentru unii Constantinopolele anului 1090, pentru alţii companionajul medieval; evident, exemplul mitic cel mai des invocat este Templul lui Solomon, cu întreg simbolismul său. Alte modele mitice despre care s-a scris mult sînt Egiptul şi Babelul. Construcţia Templului este un arhetip al francmasoneriei, are o valoare simbolică şi o semnificaţie esenţială care ţin de construcţia “templului interior”, de transpunerea în plan personal a virtuţilor necesare construcţiei Templului.

Un capitol în care erudiţia Doamnei Simone Vierne se manifestă în deplinătata sa este cel despre mitul iniţiatic, despre una dintre problemele esenţiale şi existenţiale care s-au pus de la apariţia lui homo sapiens. Toate iniţierile sînt o coborîte către origini, către un timp al începuturilor; miturile iniţiatice trebuie să aducă viitorilor iniţiaţi posibilitatea de a opera o transmutaţie care va aduce schimbări în activitatea şi comportamentul lor. Mitul masonic, cel al maestrului Hiram,  apare ulterior naşterii masoneriei speculative; este vorba de o dramă mitică, un ritual al morţii şi al renaşterii, o interpretare, specifică francmasoneriei, a mitului iniţiatic, prefigurat în simbolurile primelor două grade.

Moartea şi renaşterea simbolice ale lui Hiram, urmate de pedepsirea ucigaşilor săi în primele grade ale lojilor de perfecţie, marchează primii paşi ai unei căutări spirituale. Parcursul oricărui iniţiat se face gradual, sperîndu-se că totdeauna el vrea să meargă mai departe: “Aventura masonică, deci, este o căutare jalonată de probe, ca orice aventură profană, dar aceste probe au înainte de toate o valoare simbolică, implicînd o participare activă de ordin spiritual.” Orice căutare implică o călătorie şi o aventură, Simone Vierne amintind călătoriile din primele două grade în diferitele ritualuri care se practică astăzi, pentru a insista pe călătoriile simbolice pentru găsirea trupului maestrului Hiram, călătorii pe care le vor relua cei nouă sau cei cincisprezece maeştri în ritualurile gradelor înalte; nu mai puţin încărcat de simbolism este căutarea în subteranele Templului lui Solomon, acolo unde maeştri vor găsi cubul de agat pe care este gravat Numele inefabil. Împărţite pe diverse clase, gradele înalte oscilează între referinţe biblice şi imaginarul cavaleresc; Gilbert Durand spunea că pot fi reperate 320 de titluri cavalereşti în diversele rituri care se practică. În ritualurile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat se conferă cîteva grade care au în titulatură denumirea de cavaler, ele prilejuind ceremonii pline de fast dar şi de o profundă învăţătură esoterică: Cavaler al Orientului şi al Spadei, Cavaler al Ierusalimului, Cavaler al Occidentului şi al Orientului, Cavaler al Crucii şi al Trandafirului, Cavaler al Soarelui, Cavaler Kaddosch. În aceste grade cu o anumită influenţă cavalerească regăsim şi unele elemente care amintesc de celebrul Ordin al Templierilor, condamnat de Papa Clement al V-lea şi de regele Filip cel Frumos; aceste trimiteri sînt mai evidente în ritualul gradului de Cavaler Kaddosch, deşi desele reveniri asupra ritualului vor să estompeze vizibilitatea referinţei la martirajul templierilor şi al Cavalerului Jacques de Molay. Unul din ansamblurile mitice definitorii pentru cultura occidentală este mitul cavalerilor Mesei Rotunde şi mitul căutării Graalului, care nu sînt prezente decît aluziv în ritualurile gradelor înalte.

Elementele numeroase şi complexe, ritualurile, legendele şi simbolurile puse în mişcare de diversele rituri, nu se pot reduce la o lectură unică: “O lectură mitocritică cum este cea a acestei cărţi permite o interpretare care, fără a se pretinde în nici un fel unică, oferă un punct de vedere suficient de suplu şi deschis pentru a nu risca dogmatismul. [...] Francmasoneria, în expresia sa ca şi în idealul său, face parte din aceste mari teritorii mitice, a căror exploatare nu poate înceta vreodată.”

O carte fascinantă, pasionantă şi erudită, despre un teritoriu universal, cel al mitului, şi despre miturile fondatoare ale francmasoneriei.

Gîndirea egipteană asupra creaţiei universului, a cunoaşterii luminii sau a destinului omului ne-a parvenit sub diverse forme. Una dintre acestea este piramida textelor, prima operă scrisă  a fost gravată în interiorul unei piramide în timpul celei de a cincea dinastii. “Ea poate fi văzută ca o carte monumentală în care se intră pentru a descoperi acolo substanţa sa intimă. Piramida prin forma sa şi prin concepţia construcţiei sale este ea însăşi o literă a acestei monumentale cărţi. Textele piramidelor conţin o cunoaştere esenţială, indispensabilă pentru a înţelege funcţia faraonului, piatra unghiulară a civilizaţiei egiptene.” O altă formă de transmitere a gîndirii egiptene este ansamblul “textelor sarcofagelor”, sarcofage răspîndite în întreaga lume; de repertorierea acestor sarcofage, de colaţionarea textelor s-a ocupat eminentul egiptolog olandez Adriaan de Buck care le-a reunit în şapte monumentale volume – The Egyptian Coffin Texts. Specialiştii consideră că studiul Textelor sarcofagelor este inepuizabil, ele aducînd o referinţă solidă pentru descoperirea gîndirii vechilor egipteni; în ansamblul lor sînt considerate ca texte destinate exclusiv procurării unei garanţii post-mortem.

Cartea celor două căi este considerat un text de iniţiere, numai cel care a dobîndit cunoaşterea poate trece orice obstacol şi poate ajunge la al şaptelea cer, aureolat de strălucirea zeului suprem. Iniţierea echivalează cu o emergenţă, cu o ţîşnire din Tenebre şi din apele Haosului iniţial. Iar iniţiatul este în fapt o iniţiată, proprietarul sarcofagului fiind o femeie, Sathedjehotep, “fiica zeului ţesătoriei”. Iniţierea este un lung periplu prin templu, situat în mod simbolic la orient, protejat de o incintă de foc. La începutul drumului, iniţiata este recunoscută ca o fiinţă a templului, capabilă să participe la misterele vieţii simbolizată de Osiris; se presupune că a văzut diversele forme creatoare. Dar înainte de a parcurge cele două căi, un gardian se arată un adevărat obstacol avînd menirea de a-i răpune pe ignoranţi. Accentul pus este clar: numai cel care va întreprinde un demers al cunoaşterii va putea depăşi obstacolele, ceea ce dă adevăratul sens al parcursului iniţiatic. Religia egipteană se bazează pe cunoaştere, nu este o luptă de putere, ci un demers de deschidere a conştiinţei prin cunoaştere. Gardianul nu poate fi învins decît de cel îl cunoaşte şi dacă el îl cunoaşte. Şi el nu-l va cunoaşte decît pe cel care cunoaşte forţele care animă universul. Urmează cele două căi ale apei şi pămîntului separate de un canal de foc; după ieşirea din cele două căi iniţiata se află în faţa a trei rînduri de duhuri şi a unei reţele de canale încrucişate. Reţeaua are menirea de a-l rătăci pe candidat, funcţia labirintului fiind aceea de a ascunde drumul bun într-o aparenţă inextricabilă. Găsind drumul cel bun, iniţiata va deveni o fidelă a lui Thot şi o ardentă apărătoare a acestuia. “Această iniţiată, se spune în capitolul 1067, este cea care transmite cuvintele unui zeu către un alt zeu”.

Cunoscută în China, în India şi în Egipt încă din antichitate, apoi de arabi, alchimia s-a afirmat în Europa după secolul al XII-lea, Evul Mediu şi zorii modernităţii fiind perioada de maximă dezvoltare, cînd a fost ilustrată de nume precum Raimundus Lullus, Roger Bacon, George Ripley, Paracelsus, Nicolas Flamel, Basile Valentine sau Heinrich Kunrath. Odată cu afirmarea gîndirii raţionaliste de sorginte carteziană, alchimia cunoaşte un anumit declin, deşi va continua să aibă apărători şi practicieni, aici putînd fi amintit Isaac Newton dar şi alţi membri ai celebrei Royal Society. Fiică a lui Tubal-Cain, făurarul legendar, revelată oamenilor de Hermes Trismegistos, practica alchimică nu are nimic în comun cu magia care căuta să obţină aur din metale impure. Alchimia adevărată căuta aurul, dar era aurul care se dezvăluia la capătul unui îndelung proces de transformare, iar în sensul său autentic era vorba de o transformare interioară.

Iată pentru ce adepţii săi consideră alchimia ca o adevărată filosofie hermetică; pentru ei, alchimia este mama tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte, explicînd natura şi raţiunea de a fi a tot ce există, originea şi soarta întregului univers. În viziunea materialistă profană alchimistul îşi propune să fabrice aurul, cînd în realitate, cum am amintit deja, este vorba de cu totul altceva. Pornind de la căderea lui Lucifer şi de la păcatul adamic, alchimia vrea să-l apropie pe om de Marele Arhitect al Universului, să-l reintegreze în demnitatea sa primordială, ducîndu-l pas cu pas către Principiul fondator. În această căutare a absolutului, contrar tuturor aparenţelor, obiectul esenţial al muncii este omul însuşi; transformarea sa prin naşterea iniţiatică îi deschide posibilitatea de a merge în căutarea adevărului către marginile orizontului îndepărtat ale fiinţei interioare. Această finalitate care conjugă speculativul şi operativul nu poate fi concepută decît prin viziunea alchimică a celor trei lumi: lumea divină – cercul al cărui centru este pretutindeni şi a cărui circumferinţă este nicăieri -, macrocosmosul sau lumea materială cu cele trei principii-sulf, sare şi mercur-, şi microcosmosul cu cele trei principii formînd fiinţa umană-corp, spirit şi suflet. Are alchimia o prezenţă relevantă în ritualul ucenicului în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat? Un răspuns simplu, afirmativ, nu ar putea da seamă de bogăţia şi frumuseţea alchimică a ritualului iniţierii ucenicului, după cum nici acest text nu-şi propune mai mult decît a deschide un posibil orizont spre care vor scruta privirile celor atraşi de această latură a demersului masonic.

Timpul alchimic nu este unul liniar asemenea celui profan care înaintează cu regularitate, fără speranţa sau teama reluării parcursului; timpul alchimic este unul ciclic, variabil mergînd de la instantaneu la infinit, un timp în care totdeauna se revine la punctul de plecare după o nouă probă purificatoare. Prin repetiţia operaţiilor, solve et coagula (disoluţii şi evaporări) vechiul om îşi leapădă veşmintele păstrînd esenţialul. Reuşita încercărilor presupune a ne păstra departe de relele influenţe, creînd un spaţiu sacru care ne plasează în afara timpului linear şi a agresiunilor lumii exterioare. Transmutaţia plumbului în aur nu este nimic altceva decît proba materială a ceea ce s-a petrecut în sine. În alchimie transmiterea iniţatică este indispensabilă căci nu se poate afla totalitatea de unul singur. Aristotel spunea că nu este vorba de a învăţa ci de a încerca, tehnica iniţiatică fiind în opoziţie cu dobîndirea de cunoştinţe. Nu este vorba de a descoperi ceva nou, ci de a regăsi un secret pierdut. Textele sacre şi simbolurile ne arată calea care ne conduce la real ajutîndu-ne să trecem de la ceea ce se manifestă la ceea ce este ascuns. Trebuie deci să călătorim alături de alţi căutători, însoţiţi de un maestru, amintindu-ne mereu spusa înţeleptului: acolo unde este o voinţă este un drum.

Urmîndu-i pe marii alchimişti, piatra filosofală se obţine prin purificarea, amestecul şi coacerea celor patru elemente constitutive ale universului amintite de filosofii antici greci: pămîntul, apa, aerul şi focul. Pentru alchimişti aceste patru elemente nu desemnează realităţi concrete, ci stări ale materiei în relaţie cu patru stări: cald, rece, uscat şi umed.  Regăsim întreaga bogăţie conceptuală şi simbolică alchimică a celor patru elemente în cele patru călătorii ale iniţierii în primul grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Cînd aspirantul este introdus în cabinetul de reflecţie el face prima sa călătorie, este supus probei pămîntului în care i se cere recursul la introspecţie; un ilustru alchimist, Basile Valentine, spunea că cel care vrea să lucreze la Marea Operă trebuie să viziteze sufletul său, să pătrundă cît mai mult cu putinţă în fiinţa sa şi să facă o muncă ascunsă şi misterioasă. Aşa cum sămînţa pentru a da rod trebuie acoperită cu pămînt, cel care aude chemarea lui Dumnezeu trebuie să se corecteze, să se îndrepte pentru a obţine sublima transmutaţie prin care imunda materie neagră să strălucească asemenea unui diamant. Atunci va găsi piatra ascunsă pe care o tăinuieşte în el. Este originea celebrei formule VITRIOL ( visita interiora terrrae rectificandoque inveniens occultum lapidem – vizitează părţile interioare ale pămîntului, prin rectificare vei găsi piatra ascunsă). Cabinetul de reflecţie îl îndeamnă pe postulant la meditaţie asupra valorii obiectelor simbolice interpretabile din punct de vedere emblematic, alegoric şi simbolic. Această căutare a templului interior ne confirmă că fiecare trebuie mai întîi să caute în el însuşi. Izolarea, renunţarea, sacrificiul de sine sînt primii paşi ai iniţierii care începe prin ucenicia tăcerii. Această primă călătorie este punerea în mormînt a iluziilor profane şi preludiul unei renaşteri pe planul chintesenţei.

Cea de a doua călătorie a tînărului neofit se încheie cu proba aerului, care poate fi interpretată asemenea suflului care întreţine viaţa, care se adresează înţelegerii şi gîndirii; dar proba aerului trebuie să-l îndemne pe candidat şi la meditaţie, o meditaţie asupra pericolului care îl ameninţă pe cel care, ghidat de egoism şi orgoliu, vrea să meargă prea sus şi prea repede, acolo unde vîntul este mai puternic încît îl dezrădăcinează şi îl trimite la pămînt. Cea de a treia călătorie, în care zgomotele sînt estompate, arată că în căutarea adevărului profanul exercită spiritul său critic; proba apei este renaşterea la o viaţă nouă, ritual prezent în toate tradiţiile arhaice. A patra călătorie desfăşurată în calm şi tăcere îl invită pe profan să nu uite că prima sa misiune este de face cu el însuşi o pace profundă pentru a înfrunta victorios proba focului. Focul, purificator şi regenerator, anunţă apropierea de adevăr. Acest foc subtil va permite desăvîrşirea operei transformînd materia pentru ca aceasta să devină lumină. Întrupare a graţiei divine focul, cel care poartă spre perfecţiune, cel care face ca lumina să biruiască asupra tenebrelelor, aşa cum ne aminteşte Evanghelia după Ioan : “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Asemenea alchimistului, francmasonul urmează etapele succesive ale purificării, care nu sînt însă sinonime cu cele ale progresului din viaţa profană; alchimistul ca şi francmasonul nu este un spectator, ci este deopotrivă subiect, operator şi mărturisitor al parcursului său iniţiatic; pentru alchimist şi pentru francmason nu obţinerea pietrei este cea care îi transformă, ci parcursul pe care l-au urmat pînă acolo. Să ne amintim un îndemn mult drag alchimiştilor medievali: lege, lege, relege, ora, labora et inveniens (citeşte, citeşte şi iar citeşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi).

esoterismul este calea interioară

Bogdan Mihai MANDACHE: Sînteţi preocupat de ani buni de ocultism, de societăţi iniţiatice în jurul cărora gravitează numeroase legende care ţin îndeosebi de presupusele secrete pe care le-ar deţine. De unde vine această dorinţă de a ascunde şi de ce atît de multe căi dificile de acces?

Serge CAILLET: Nu este vorba atît de mult de a ascunde, cît de a revela ceea ce este în interiorul omului, şi care este secret pentru că ţine de intimitatea fiecăruia, de ceea ce este mai profund, mai intim şi mai adevărat în fiinţa noastră. Esoterismul este calea interioară, altfel spus este calea inimii, care este un templu în om, pentru că aici se manifestă Dumnezeu, aici se leagă dialogul între Dumnezeu şi om.

Bineînţeles, societăţile iniţiatice sînt numite secrete. Este adevărat că altădată, ritualurile acestor societăţi nu erau publicate, şi deci erau rezervate celor ce făceau parte din ele. Astăzi, însă multe din ritualurile acestor societăţi au fost publicate în cărţi, iar pe internet circulă tot felul de informaţii. Dar aceasta nu schimbă nimic. Dacă nu trăiţi iniţierea în corpul vostru ca şi în sufletul vostru, aceste ritualuri nu înseamnă nimic, nu revelează nimic. Iniţierea este adeseori comparată cu o nouă naştere, cu naşterea unui copil. O femeie care nu a născut niciodată poate citi toate cărţile din lume despre acest subiect; ea nu va şti niciodată ce este o naştere. Această realitate îi va rămîne închisă pentru totdeauna, pentru că experienţa este de neînlocuit. La fel stau lucrurile în cazul iniţierii. Ea rămîne secretă atîta vreme cît nu este trăită. Iată adevăratul secret.

Secretul priveşte deasemenea – este adevărat – anumite învăţături ale acestor societăţi iniţiatice. Să luăm exemplul alchimiei. Cele mai multe din tratatele de alchimie – vorbesc despre tratatele vechi – par total obscure. Dar alchimiştii se exprimau prin intermediul unui limbaj simbolic pe care numai cel care îşi dă osteneala îl va înţelege puţin cîte puţin, de-a lungul lecturilor sale şi practicii în laborator. Aceasta corespunde unei pedagogii tradiţionale. În cele din urmă, doar bărbaţii şi femeile perseverenţi în studiu vor înţelege. Şi această formă de ucenie nu priveşte numai intelectul. Ea trebuie să transforme fiinţa în întregul ei, începînd cu inima, care este în mod tradiţional organul cunoaşterii ca şi al iubirii. Căci a cunoaşte şi a iubi sînt unul şi acelaşi lucru.

- Probabil că una din soluţiile de a contrapune ceva agresivităţii unui tehnicism fără margini este refugiul în Tradiţie, motiv pentru care ultimele decenii au adus o inflaţie de esoterisme, fiecare înţelegînd altceva şi pretinzînd totodată că este deţinător al adevărului. Este esoterismul constitutiv culturii umane? De multe ori termenul de esoterism este asociat masoneriei speculative; are vreun temei această asociere/apropiere?

- Esoterismul nu este o colecţie de reţete sau de ritualuri stranii. El este legat de ceea ce noi avem în noi mai puţin superficial, mai adevărat, mai interior. În toate culturile tradiţionale omul nu se consideră tăiat de cer şi de natură, dimpotrivă el se înscrie în armonia raporturilor între Dumnezeu, om şi univers. În această perspectivă, care trece prin respectul Nevăzutului (Dumnezeu, zei sau îngeri, şi chiar spirite, elemente etc.), şi al naturii, omul se prezintă ca făcînd parte dintr-un întreg. Şi acest întreg este sesizat de spirit prin legea corespondenţelor universale sau a interdependenţei universale. Ceea ce fac sau ceea ce sînt astăzi afectează sau implică toate planurile existenţei mele, care sînt ele însele în raport cu lumea divină, cu lumea nevăzută şi cu lumea naturală. Toate culturile umane anterioare celei din Occidentul modern sînt construite pe aceste baze tradiţionale, cărora li se spune astăzi esoterice.

Francmasoneria, aşa cum o cunoaştem de la începuturile secolului al XVIII-lea, încarnează în lumea modernă puţin din această mentalitate arhaică, pentru că ea dăruieşte o iniţiere şi vehiculează o tradiţie bazată pe simbolica unei meserii. Pedagogia masonică se întemeiază pe aceeaşi idee că simbolismele sînt eficiente pentru a-i face pe oameni mai buni, pentru că ele sînt vehicule ale ideilor, în sensul lui Platon de exemplu, şi că aceste Idei astfel percepute ne permit să avem o gîndire dreaptă. Alte societăţi iniţiatice o fac de asemenea, dar francmasoneria este de departe cea mai cunoscută.

- Încă de la apariţia sa, francmasoneria a generat judecăţi pripite, a dat naştere unor atitudini pătimaşe şi unor condamnări venind mai mult din legendă, decît din minima căutare a adevărului. Ce este pentru dvs. francmasoneria?

- Dacă francmasoneria este cea mai cunoscută societate iniţiatică, aceasta se datorează faptului că uneori a rătăcit pe o „cale substituită”, cum spunea Jean Baylot. Ea s-a lăsat prinsă în capcana mentalităţii moderne şi s-a angajat uneori în acţiunea politică, lăsîndu-se contaminată din interior de bărbaţi şi femei seduşi de iluziile unei mentalităţi moderne, care au transformat, metamorfozat francmasoneria în altceva, rupînd-o de propria tradiţie neînţeleasă. Nu spun – departe de mine gîndul – că acţiunea politică sau socială ar fi în ea însăşi negativă, bineînţeles, dar francmasoneria propune o reformă a omului, nu o reformă a societăţii. Şi oamenii sînt cei care beneficiază de iniţiere, devenind un pic mai puţin ticăloşi decît alţii, cum spunea vechiul meu maestru, care, apoi, cu titlu personal şi individual, se vor putea angaja în reforma societăţii.

Din secolul al XIX-lea, în ţările latine, francmasoneria s-a transformat astfel încît s-a ajuns să se propună o lectură a Constituţiilor sale originale, ale lui Anderson, radical diferită de lectura care s-a făcut anterior şi pe care continuă să o facă masoneria tradiţională. A început să profeseze ateismul, laicitatea, anticlericalismul, şi într-o manieră generală să apere un anumit număr de valori ale iluminismului. Aceasta a dus la o creştere considerabilă a opoziţiei Bisericii catolice care, de mult timp, era neîncrezătoare în francmasonerie. Dar în marea ei majoritate, mai ales în ţările anglo-saxone, masoneria înseamnă altceva; un francmason tradiţional este înainte de toate un om religios, grijuliu cu sufletul său, credincios în Marele Arhitect al Universului, care este Dumnezeu, şi în voinţa sa revelată.

Aşadar, mă întrebaţi ce este francmasoneria? Nu aş şti să vă răspund altfel decît prin definiţia pe care Robert Amadou a conturat-o în timpul studiilor sale şi a parcursului său masonic exemplar, şi care este următoarea: „Francmasoneria este o confrerie iniţiatică ale cărei origini istorice, jaloane stabile şi simbolism metodic ţin de tradiţia medievală a meseriilor construcţiei şi o constituie în ordinea societăţii, în numele şi în gloria Marelui Arhitect al Universului, care este Dumnezeu şi care revelează voinţa sa în literele Sfintei Scripturi, în natură şi în inima oamenilor”. Totul este aici!

iubesc ideea de filiație de dorință

- De la începuturile sale francmasoneria a exercitat o anumită atracţie, pe care continuă să o exercite şi în zilele noastre. Care consideraţi că este elemetul preponderent al acestei atracţii: esoterismul şi ritualurile, sau pretinsa influenţă în mediile sociale şi politice?

- Bineînţeles, au existat totdeauna şi vor exista totdeauna bărbaţi şi femei care intră în francmasonerie – tradiţională sau progresistă – pentru rele motive, sau să spunem pentru motive străine tuturor formelor masonice. Dar ei reprezintă minoritatea.

Alţii, cu intenţii mai nobile, sînt atraşi de valorile de egalitate, de libertate şi de fraternitate pe care le profesează francmasoneria progresistă. Cel mai adesea aceştia sînt angajaţi în acţiunea socială, sindicală sau politică, şi ei găsesc în masoneria modernă un laborator, un loc de schimb şi de reflecţie într-un cadru care favorizează liniştea.

Dacă marea majoritate a francmasonilor de astăzi rămîne fidelă spiritului original al francmasoneriei speculative, foarte puţini se interesează cu adevărat de esoterism. Ei fac esoterism fără să o ştie!

În sfîrşit, după secolul al XVIII-lea, cîţiva francmasoni au găsit în Ordinul masonic oportunitatea de a cultiva esoterismul sub forma riturilor masonice specifice, care se leagă în mod ideal de hermetism, sau de Rosa-Cruce, sau de Egiptul antic. Pentru aceştia, esoterismul este esenţial, sub multiple aspecte. Este ceea ce numim francmasonerie iluministă, sau mistică, sau chiar ocultistă. Este o francmasonerie de margine, cum spun anglo-saxonii. Dar ea mi se pare de departe cea mai interesantă!

- Aţi studiat ritualurile egiptene din masoneria speculativă. Tradiţia primordială a Egiptului antic a influenţat cu adevărat riturile egiptene?

- Dacă vorbim de o influenţă care s-ar fi transmis prin istorie, prin relaţii bine stabilite, de la Egiptul antic pînă la francmasoneria modernă, răspunsul este nu. Francmasoneria nu coboară nici într-un caz şi în vreun fel pînă în Egiptul faraonic, şi cei ce cred contrariul se amăgesc.

Dar istoria nu este totul. Pentru masonerie există un Egipt simbolic, care nu este cel al geografilor şi al istoricilor, aşa cum există o Scoţie simbolică. Iubesc ideea de filiaţii de dorinţă, cum spunea Robert Amadou, care nu sînt filiaţii rituale istorice, ci dovedesc dorinţa sinceră a cîtorva oameni de a se lega de ceva vechi care pentru ei are o mare valoare. Ce valorează, veţi întreba, aceste filiaţii de dorinţă? În mod natural aceasta depinde de intenţiile şi de fidelitatea faţă de tradiţia din care se reclamă. Dar dacă aceste intenţii sînt pure şi reconstrucţia se arată fidelă spiritului, adică literii acestei tradiţii, de ce această resurgenţă, pentru a vorbi ca ocultiştii, nu ar avea valoarea sa şi eficacitatea sa? Dacă noi ne plasăm în perspectiva unui model al lumii conform celui pe care îl propune ocultismul sau esoterismul, realitatea nu se reduce la lumea vizibilă, nu-i aşa? Şi dacă un lucru a dispărut aici jos este posibil a-l reîncarna, dacă pot spune aşa.

Din această perspectivă, există cu siguranţă rituri „egiptene” fanteziste, nu o neg. Dar altele pot fi mai puţin fanteziste decît par, pentru că ele vehiculează ceva, şi acest ceva se arată eficace.

-Cunoaşteţi şi alte rituri în afara celui egiptean; puteţi schiţa cîteva apropieri şi diferenţe între alte rituri şi cele egiptene?

- Dacă riturile masonice egiptene au fost totdeauna considerate cu un anume respect în francmasoneria iluminista, ele au fost deseori descrise, combătute de o bună parte a masoneriei, inclusiv cea tradiţională. De ce acest lucru? Pentru că aceste rituri au avut o istorie frămîntată, făcută din schisme în cascadă, şi pentru că reprezentanţii lor sau fondatorii lor erau personaje marginale, originale şi adeseori aprinse la faţă! Pe scurt, ei nelinişteau burghezia masonică conformistă, uneori pe bună dreptate, dar înşelîndu-se de nenumărate ori. De unde neîncrederea multor masoni faţă de aceşti stranii fraţi.

După al doilea război mondial, lucrurile au evoluat. Mai întîi pentru că masonii egipteni au fost ca şi alţii, martirizaţi de nazişti. Apoi pentru că oameni foarte respectabili au arătat că masoneria egipteană nu era rezervată extravaganţilor, escrocilor şi nebunilor! Ei au arătat-o sub adevărata ei înfăţişare, pentru a relua titlul unei cărţi de Constant Chevillon, mason egiptean asasinat de poliţia politică a guvernului de la Vichy.

În sfîrşit, în aceşti ultimi ani, mari obedienţe masonice cum ar fi Marele Orient al Franţei au primit în sînul lor loji egiptene care au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Totdeauna sînt privite ca „exotice”, dar cu respect şi afecţiune.

-Un personaj straniu, adulat şi contestat, a fost Giuseppe Balsamo, mai cunoscut sub numele de Cagliostro, care se prezenta drept conte dar şi Mare Copt. Robert Amadou spunea că Balsamo, Cagliostro şi Marele Copt coexistau într-un singur om, dar nu se înţelegeau bine totdeauna. Dvs. scriaţi că Balsamo-Cagliostro „ în marginea marginalilor, dar în inima masoneriei egiptene” a fost mult timp necunoscut şi nedrept tratat, iar că personajul continuă să intrige şi să seducă…

-Cagliostro este acelaşi tip de mason egiptean, dubios în ochii burghezilor, suspectat de escrocherie, marginal şi de neînţeles. Şi totuşi Marc Haven a arătat ce om extraordinar se ascundea sub această mască socială. Cagliostro merită respectul pentru ceea ce a fost şi pentru ceea ce a făcut.

Ritul său al înaltei masonerii egiptene este el însuşi mult mai profund decît ar părea la o primă abordare. Este un foarte frumos rit masonic, care este într-o oarecare măsură arhetipul riturilor egiptene, la fel cum Cagliostro este arhetipul masonilor egipteni.

Dar ritul lui Cagliostro nu a avut o influenţă directă asupra altor rituri, chiar dacă uneori acestea au încercat să-l copie. Cagliostro se arată foarte original chiar în propria familie. Totuşi după ani, profitînd de o revenire a riturilor egiptene pe scena masonică şi de o reabiltare a lui Cagliostro, masoni egipteni erudiţi au căutat să insereze în riturile egiptene elemente proprii ritului lui Cagliostro. Această mişcare pornită în Franţa de Robert Ambelain a fost urmată de alţii şi în ceea ce mă priveşte găsesc acest şantier dintre cele mai interesante.

întîlnirea cu Robert Amadou a fost cu adevărat providențială

-La o privire atentă este uşor de văzut că resurecţia interesului pentru esoterism şi societăţi iniţiatice nu este decît rareori urmarea unor preocupări cărturăreşti autentice, de cele mai multe ori imboldul fiind dat de aura de secret şi mister aflată în spatele acestor domenii. Istoria complexă şi zbuciumată a Ritului Memphis-Misraim a stat sub semnul egiptosofiei sau mai curînd al egiptomaniei?

-Este adevărat că istoria riturilor masonice egiptene este adeseori dezolantă pentru că ea este făcută din dispute şi schisme. Dar istoria umanităţii nu este ea însăşi făcută din războaie, din lacrimi şi din sînge? Numai din acest motiv nu putem deduce că omul ar fi o fiinţă radical rea. La fel stau lucrurile şi pentru riturile egiptene a căror istorie, la suprafaţă, nu este reprezentativă pentru întreaga realitate. Şi această realitate este în adevăr complexă.

Riturile egiptene s-au născut la puţin timp după campania lui Bonaparte în Egipt, şi cu siguranţă ele mărturisesc un interes cultural al Europei pentru Egipt, la întîlnirea secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Dar acest interes se sublimează la unii, şi îndeosebi la unii masoni egipteni, în toate timpurile şi în toate locurile, într-o căutare a tradiţiei şi înţelepciunii Egiptului antic. Riturile egiptene sînt o expresie, o manifestare în universul masonic al acestei căutări, ele oferind astfel mijlocul. Sînt într-o oarecare măsură instrumente masonice pentru o căutare a Înţelepciunii, în forma sa egipteană antică reînsufleţită sau revizitată. Cred că putem vorbi în adevăr – nu spun că pentru toţi – de egiptosofie. Căci tradiţia egipteană astfel înţeleasă, iniţierea egipteană astfel trăită, prin această legare de dorinţa şi eficacitatea riturilor masonice, permite, sau ar trebui să permită unora să realizeze această dorinţă, care este fundamental dorinţa de Dumnezeu, vreau să spun dorinţa omului în căutarea lui Dumnezeu.

-Pe parcursul dialogului nostru a fost amintit în mai multe rînduri numele lui Robert Amadou, autor a numeroase articole şi studii despre riturile egiptene, cel care a prefaţat două din cărţile dvs., cel care a primit lumina de la Robert Ambelain. În încheiera dialogului nostru vă rog să faceţi un scurt portret al lui Robert Amadou.

- Nimic nu-mi putea face mai mare plăcere decît să închei acest interviu prin acest omagiu, la care mă invitaţi, închinat celui căruia îi datorez cu adevărat intrarea şi avansarea mea în „carieră” cum spunea Louis-Claude de Saint-Martin. Consider întîlnirea mea cu Robert Amadou, în 1983, ca fiind cu adevărat providenţială. Nu împlinisem încă 20 de ani, dar eram deja de cîţiva ani pe cărare, şi începusem să studiez istoria ocultismului. Pentru mine, această întîlnire a fost cu adevărat lovitura de trăznet iniţiatică. Imediat Robert mi-a arătat calea, mi-a deschis multe uşi, m-a prezentat multor prieteni ai săi, şi foarte repede am avut privilegiul de a colabora cu el pe mai multe şantiere. De asemenea, foarte repede el mi-a permis să public primele mele lucrări, şi el nu a încetat, timp de 25 de ani, să mă onoreze cu prietenia sa paternă.

Intrat în ocultism la vîrsta de 14 ani, Robert Amadou şi-a consacrat viaţa lui Dumnezeu şi creaţiei sale. A fost hirotonisit preot în Biserica siriană a Antiohiei, s-a interesat de sufism şi de cabală. A studiat ştiinţele tradiţionale, cum ar fi astrologia, alchimia, magia. A colaborat în anii regimului nazist cu Robert Ambelain care l-a iniţiat în francmasonerie şi i-a facilitat intrarea în alte societăţi iniţiatice. După război, Robert Amadou a contribuit la naşterea parapsihologiei ca disciplină ştiinţifică.

Din punctul meu de vedere, cele mai importante lucrări ale lui Robert sînt cele consacrate martinismului, sub multiplele sale expresii. El va rămîne cel mai mare biograf al lui Louis-Claude de Saint-Martin, numit şi Filosoful necunoscut, căruia i-a găsit şi publicat multe scrieri care se credeau a fi pierdute. El s-a interesat îndeaproape şi de Martines de Pasqually, al cărui elev a fost Saint-Martin. Robert Amadou este nu numai cel mai mare ocultist modern, ci şi cel mai mare şi mai sigur istoric al ocultismului, un om de o cultură universală, o cunoaştere enciclopedică, în slujba omului şi a lui Dumnezeu. Robert a fost primul meu maestru, aşa cum Saint-Martin spunea de Martines de Pasqually, şi cum Robert spunea el însuşi de Robert Ambelain. Şi va rămîne aşa pentru totdeauna!

În acest context se naşte o întrebare firească: pentru ce şi cum construiesc astăzi franc-masonii Templul lor? O astfel de întrebare trebuie să şi-o fi pus şi cîţiva cunoscuţi teoreticieni ai masoneriei speculative: Julien Behaeghel, Bruno Etienne, Francois Figeac, Jacques Fontaine, Irene Mainguy. Din intervenţiile lor în cadrul unui colocviu şi din întrebările şi răspunsurile care au animat întîlnirea a rezultat volumul Construire le Temple aujourd’hui. Quelle actualite, quels outils, quel message?, apărut la Editions Maison de vie, Paris, 2008.

În prefaţa volumului, Christian Jacq, cunoscut autor de studii masonice dar şi de cărţi despre lumea Egiptului antic, expune cîteva idei despre dimensiunea iniţiatică a franc-masoneriei, despre lumea tehnologică în care accentul nu mai cade pe spiritual, în încercarea sa de a răspunde la întrebarea dacă există o spiritualitate specific masonică. Ea există, dar ţine de un alt registru în care ne raportăm la domeniul spiritual.

O primă intervenţie aparţine Doamnei Irene Mainguy, cunoscută pentru studiile sale aprofundate asupra simbolisticii masonice a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra iniţierii. Şi acest text este tot despre iniţiere pentru că „nu se poate vorbi de franc-masonerie nici de simbolic fără a evoca în prealabil iniţierea care corespunde faptului de a fi primit Ucenic într-o Lojă”. Ritualul provoacă o deşteptare şi o detaşare de lumea profană, o recunoaştere a unui Principiu organizator şi ordonator care depăşeşte orice individualitate în căutarea adevăratei Lumini. Prin repetarea ritualului şi a gesticii care îl însoţeşte, prin interiorizarea sa şi a simbolisticii pe care o pune în operă, fiecare iniţiat caută să acţioneze conform unui ideal de perfecţionare: „Prin această metodă progresivă se poate considera că franc-masoneria este o cale de ameliorare individuală şi de perfectibilitate, de integare a unei opere comune, un element de construcţie a fiinţei care permite fiecăruia să găsească locul său în colectiv”. Pentru Francois Figeac a vorbi despre caracterul iniţiatic al masoneriei este o tautologie pentru că însăşi natura sa constă în a trăi şi a transmite iniţierea, masoneria făcîndu-ne „să trăim mitul începutului – adică prima ceremonie trăită intrînd în Templu, ceremonie care, prin purificarea prin elemente, deschide conştiinţa către Mister – şi mitul trecerii la gradul de maestru”. A construi Templul este un act fondator şi deopotrivă sensul iniţierii masonice, masoneria fiind depozitara acestei tradiţii.

Bruno Etienne se întreabă ce este o societate iniţiatică; în opinia sa este o societate fondată pe mituri, care practică ritualuri şi foloseşte simboluri. Dar în lumea modernă producerea de bunuri simbolice care produc sens nu mai funcţionează încît „bărbaţii şi femeile post-modernităţii au nevoie de iniţiere şi în ceea ce mă priveşte franc-masoneria este una din rarele societăţi iniţiatice în Occident”. Vasta experienţă de cercetător al ordinelor religioase, confreriilor, sectelor şi societăţilor iniţiatice, îi conferă lui Bruno Etienne suficiente argumente pentru a individualiza elementele care configurează o societate iniţiatică: o legendă de bază; recluziunea în cabinetul de reflecţie; mitodrama mimetică care reia mitul morţii lui Hiram, prezenţa celor patru elemente (pămînt, aer, apă, foc); călătoriile efectuate în lojă în sens dextrocentric sau sinistrocentric; un raport între cădere şi înălţare; moartea şi renaşterea; idealul unei lumi mai bune; euritmia în raport cu alte tipuri de timp (lucrul de la miezul zilei pînă la miezul nopţii); probele fizice sau simbolice. Răspunzînd unei întrebări despre universalitatea masoneriei, Bruno Etienne preciza că ritualul arhetipal este cel care face legătura între iniţierea masonică şi umanitate: „Dacă masoneria nu este o societate iniţiatică, ea nu mă interesează!”, un răspuns fără echivoc dat celor ce văd în masonerie un club politic!

Ultimele articole sînt despre instrumentele şi mesajele franc-masoneriei. Născută din tradiţia constructorilor catedralelor, masoneria speculativă a adoptat instrumentele zidarilor medievali, care permit prelucrarea şi şlefuirea pietrei brute, transformarea materiei în spirit. Pentru Julien Behaeghel mesajul masoneriei speculative este „refacerea unităţii noastre prin simbolul iniţiator. Refăcînd unitatea noastră, noi reconstruim templul lumii care este în realitate cel al omului. Macrocosmosul nu este decît reflectarea microcosmosului. Hermes Trismegistos ne-a transmis acest mare gînd”. Jacques Fontaine şi-a început alocuţiunea, devenită pentru cititor articol, printr-o afirmaţie şocantă: „Franc-masoneria este pe cale de a muri de banalizare”. Un bun prilej oratoric pentru a nu cere o ultimă ţinută funebră, ci pentru a propune un mesaj pentru viitor. După un secol XX măcinat de angoase, conflicte mondiale, profunde îndoieli, Jacques Fontaine crede că a venit momentul căutării de sine, că este timpul şi locul interiorităţii: „acest loc este infinit, acest loc este complet de descoperit şi nu a fost niciodată explorat”. Totuşi autorul caută să acrediteze ideea unei adaptări la lumea de astăzi, aducînd în discuţie cîteva idei de „reformă” , e drept cu titlu personal!, asupra democaţiei în lojă, asupra suprimării unei bune părţi din obedienţe, asupra integrării în cunoaşterea masonică a descoperirilor ştiinţelor umane. Fontaine pledează pentru o eliberare spirituală de orice dogmă ( el aparţine Marelui Orient!), pentru reafirmarea căii iniţiatice şi spirituale şi pentru articularea spiritualităţii cu redistribuirea sa sub forma acţiunii sociale. Chiar dacă unele idei pot părea benefice, evident cu nuanţările necesare, în legătură cu discursul lui Jacques Fontaine reţinem o intervenţie a unui participant la colocviu: întrebarea care s-ar putea pune în legătură cu acest subiect nu este „franc-masoneria este adptată omului secolului XXI?”, ci „este omul secolului XXI adaptat masoneriei?”

Volumul Construire le Temple aujourd’hui deschide numeroase perspective asupra raporturilor dintre lumea de astăzi şi spiritualitatea masonică, oferă răspunsuri la întrebarea dacă omul zilelor noastre mai poate trăi autentic o spiritualitate de ordin iniţiatic.

Cartea ucenicului debutează cu o frumoasă incursiune în înţelesurile noţiunii de iniţiere, termen tot mai frecvent folosit, şi paradoxal, tot mai puţin înţeles tocmai printr-o folosire abuzivă, nejustificată. Or iniţierea este cheia de boltă a masoneriei regulare: “este important a preciza că funcția primă a unei Loji masonice este de a practica ritualuri inițiatice și de a consacra toate eforturile sale inițierii”, subiectele profane fiind destinate altor medii şi spaţii. Tradiţia iniţiatică este cea care hrăneşte o lojă, adică ansamblul forţelor creatoare în care spiritualitatea se recreează permanent. Un univers iniţiatic populat de simboluri, care creează, pentru a relua cuvintele lui Ramsay, un limbaj cînd mut, cînd elocvent, graţie căruia se recunosc membrii confreriei. Marie-Madelaine Davy spunea că diferenţa dintre oameni se reduce la prezenţa sau absenţa experienţei spirituale, iar omul spiritual nu se instruieşte decît prin simboluri, iar cînd vrea să dea seamă de experienţa sa inefabilă, în mod necesar face recurs la simboluri. Pentru Pierre Dangle “ritualul este cel care dă corp spiritualului şi reanimă ansamblul forţelor creatoare”.

Pierre Dangle continuă făcînd sugestive prezentări unor noţiuni care mai suscită interpretări sau generează confuzii: Marele Arhitect al Universului (cu trimiteri la motivaţia pastorului Frederic Desmons, din 1877, de a elimina din ritualurile Marelui Orient referirile la Marele Arhitect ; Pierre Dangle aminteşte că în Tradiţia constructorilor, modelul şi simbolica Marelui Arhitect sînt esenţiale, în afara lor construcţiile fiind iluzorii), Cabinetul de reflecţie care îl învaţă pe candidat vigilenţa şi perseverenţa, Ritualul de iniţiere făcut să nască deopotrivă un iniţiat şi un ucenic, Pavajul mozaicat şi cei trei stîlpi, cele Trei Mari Lumini şi instrumentele ucenicului, piatra brută (“piatra brută asupra căreia lucrează franc-masonul nu este numai el însuşi, ea este de asemenea un element care poartă secretul construcţiei, şi această construcţie este de origine cerească. Această piatră brută, atît de modestă în aparenţă, nu conţine ea întreaga armonie a templului?”), Tăcerea ucenicului indisociabilă de practica uceniciei şi de deschiderea către sensibilitatea iniţiatică, Secretul, care nu este voinţă de a ascunde, ci un aspect fundamental al demersului iniţiatic. Acest prim volum al trilogiei evocă lumea simbolică a căii iniţiatice pe care o urmează ucenicul în căutarea Adevărului, Frumuseţii şi Înţelepciunii, reluînd neîncetat călătoria spre Orient, spre Lumină, spre realitatea iniţiatică.

Cartea companionului pleacă de la considerentul încetăţenit că în ciuda faptului că este un grad esenţial, gradul de companion/calfă este puţin cunoscut, în mod cu totul eronat fiind perceput ca o trecere de la ucenic la maestru, ceea ce formal este adevărat, dar nu înainte de a sonda profunzimile ritualului acestui grad. Pierre Dangle vorbeşte despre o tradiţie a companionajului şi face un recurs la istorie creionînd o succintă evoluţie de la arhitecţii şi constructorii antichităţii la cei medievali, privilegiind în acest parcurs confreriiile pitagoreice, meritele lui Numa Pompilius şi Vitruviu, instituţia monastică apuseană şi tradiţia construcţiilor. Acest volum al lui Pierre Dangle este structurat în patru secţiuni.

Arta de a trasa şi secretele sale este un bun prilej de a pătrunde în cîteva taine ale geometriei, una din cele şapte arte liberale, cu ajutorul căreia se pot înţelege raporturile imuabile care susţin lumea creată. „Geometria sacră este ştiinţa formulării şi a construcţiei a tot ceea ce ţine de sacru. Obiectul său este de formula informulabilul, de a descrie imaterialul, imuabilul, intangibilul într-o formă care arată dar nu trădează”, afirmă Pierre Dangle, într-o sensibilă pledoarie pentru cunoaşterea lumii constructorilor medievali, deţinătorii secretelor geometriei sacre, secrete încrustate în piatra catedralelor medievale. Dar practica geometriei sacre este de neconceput în afara numărului de aur şi a divinei proporţii, prin care constructorii au găsit calea de a sacraliza timpul prin manifestarea arhitecturii sacre, „calea constructorilor care care nu construiesc pentru a construi ci pentru a manifesta în piatră percepţia lor asupra eternităţii”. Această incursiune teoretică este ilustrată cu scurte analize a unor motive care se găsesc la Chartres, Notre-Dame de Paris, Strasbourg, Vezelay, Angouleme.

În simbolurile companionului reîntîlnim pledoaria pentru legătura dintre companionaj, tradiţie iniţiatică şi Principiul creator-Marele Arhitect al Universului, referiri la prezenţa stelei ca simbol al magilor, al pelerinilor medievali, dar şi în tradiţia companionică, o binevenită analiză a semnificaţiei funiei cu noduri folosită pentru a măsura:”Funia de măsurat este simbolul legăturii unind spaţiul şi timpul ceresc cu spaţiul şi timpul terestru. Este un instrument indispensabil pentru a transpune pe pămînt ordinea din cer stabilind proporţiile juste făra care nu s-ar obţine decît dezordine şi haos”, afirmă Pierre Dangle, amintind frumoasa spusă a lui Iov:” Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?”

Călătoriile companionului sînt mijloacele prin care acesta, participant activ la construcţia Templului, trebuie să exploreze alte spaţii, să bată la alte porţi, să treacă obstacole, pe parcursul acestor probe trecînd la cunoaşterea profundă a numerelor, trecînd de la trei la cinci: “Prin simbolul lui Cinci, companionul poate percepe misteriosul mariaj al ternarului cu dualitatea, legătura subtilă existînd între elemente aparent ireconciliabile şi totuşi complementare”. Un alt element esenţial al tradiţiei constructorilor este căutarea capodoperei; astăzi acest termen se aplică aproape în totalitate unei opere de artă deosebit de frumoasă sau foarte reuşită din punct de vedere tehnic. Pentru companioni, capodopera era munca pe care o îndeplinea un companion în călătoriile sale, observaţiile pe care le făcea în turul său asupra unor elemente artistice desăvîrşite, dar mai greu de observat pentru neiniţiaţi. „Paradoxul Companionului ţine de faptul că el trebuie să realizeze o operă personală care va face din el o fiinţă comunitară pe planul Operei. Realizarea capodoperei trece prin căutarea conştientă, voluntară a adevăratei personalităţi, a puterii sale de creaţie, pentru a descoperi curînd că această personalitate trebuie să fie oferită Operei”.

Toate încercările definesc lupta companionului, cel care porneşte „în căutarea cunoaşterii, a Vebului-Lumină care creează, animă şi ordonează universul, cosmosul şi lumile”. Artizan al materiei, companionul trebuie să cucerească spiritul subtil care animă toate elementele universului, în încercări în care va dovedi deopotrivă forţă şi umilinţă, forţă şi iubire, forţă şi detaşare, sensibilitate, magia participării la armonia universală, urmărirea neabătută a căii cunoaşterii: “Ca orice demers iniţiatic, companionajul este o înaintare. Drumul Companionului nu are capăt în sensul profan al termenului, ci o finalitate care înseamnă a fi în căutare”. Şi acest al doilea volum pune accent în materialul ilustrativ pe imagini sugestive din catedralele   franceze. Spre deosebire de primul volum, în care Pierre Dangle ne introduce în lumea simbolismului primului grad al masoneriei speculative, acest al doilea volum pune accent pe companionaj şi mai puţin pe ritualul companionului din masonerie.

Ca volum, Cartea maestrului este mai concisă, explicaţia autorului fiind că însuşi termenul de maestru este puţin ambiguu sugerînd capătul unui proces, or cine poate afirma, fără urmă de îndoială, că a atins desăvîrşirea? În adevăr, reţinerea lui Pierre Dangle ţine tot de trecutul lojilor de constructori în care era un Maestru, companioni şi ucenici. Autorul subliniază însă că „gradul de maestru oferă, în adevăr, un cîmp mitic extrem de vast şi coerent. El marchează o relativă ruptură cu gradele de Ucenic şi de Companion, în măsura în care nu pune accent pe o tehnică de construcţie, pe o meserie, ci pe o apropiere mitică a cunoaşterii. Prin gradul de maestru, franc-masoneria iniţiatică se leagă astfel de adevăratele tradiţii care, în opinia noastră, constituie rădăcinile sale fundamentale”.

Misterele gradului de maestru se înrădăcinează în mitul morţii maestrului, subiect comun mai multor tradiţii culturale. În masoneria speculativă este vorba despre trădarea şi uciderea maestrului Hiram de trei companioni dornici să ajungă maeştri înainte de vreme. Cea mai frumoasă descriere literară a mitului lui Hiram o face Gerard de Nerval în volumul Călătorie în Orient în povestirea Makbenah din ciclul „Nopţile Ramazanului”. Subiectul îi prilejuieşte lui Pierre Dangle o incursiune în evoluţia temei maestrului asasinat, atît în tradiţia occidentală (Maître Jacques, Maître d’Oeuvre Renaud de Montauban), cît şi în alte tradiţii culturale: Egipt-mitul lui Osiris, Babilon-creearea lumii din părţi ale corpului lui Tiamat, Japonia-din corpul divinităţii Ukenoche s-au născut toate speciile vegetale şi animale, India-elemente ale lumii materiale născute din corpul lui Purusha. După interpretarea curentă a mitului lui Hiram, odată cu moartea Maestrului s-a pierdut şi cuvîntul, prin moarte pierzîndu-se şi secretul: „Dacă cuvîntul este pierdut fără speranţa de a-l regăsi, iniţierea nu este posibilă. Sîntem astfel, cu cuvîntul pierdut, în inima problemei transmiterii iniţierii”.

De la camera de mijloc la opera alchimică este drumul pe care se angajează maestrul, o cale a transmutării, pentru a folosi un termen alchimic. Maestrul este cel care conferă lojii capacitatea de a se plasa în lanţul neîntrerupt al comunităţilor de constructori; pe şantierul lojii el este cel care stabileşte proporţiile şi raporturile armonioase. Materia primordială este purtătoarea unor potenţialităţi creatoare care renasc permanent ; opera alchimică este cea pe care o realizează loja în gloria Principiului creator, a Marelui Arhitect al Universului. „Iniţierea la gradul de Maestru ne invită la un festin de lumină, cu condiţia să nu căutăm să luăm ceva pentru noi înşine, ci să devenim noi înşine de calitatea unei “hrane sufleteşti” (în sensul celei de care vorbea Dionisie Areopagitul) oferită luminii”.

Trilogia lui Pierre Dangle aduce cîteva puncte de vedere care necesită aprofundări şi are meritul că deschide dialogul cu alte orizonturi culturale în care pot fi găsite elemente care, chiar dacă nu au influenţat direct spiritualitatea masonică, pot oferi puncte de ancorare în tradiţii şi pot oferi un cadru mai larg de interpretare.