Avîntul studiilor despre esoterism la mijlocul veacului al XIX-lea are şi o explicaţie istorică, aşa cum avusese, al rîndul său, interesul pentru acelaşi curent în plină Renaştere florentină. În Renaştere, după o lungă, nu noapte a evului mediu, cum greşit s-a considerat, ci perioadă în care în Europa apuseană curentele esoterice erau incipiente, descoperirea unor manuscrise conţinînd scrieri atribuite lui Hermes Trismegistos avea să trezească interesul umaniştilor florentini pentru hermetism. Redescoperirea esoterismului în secolul al XIX-lea urmează iluminismului, scientismului şi raţionalismului care fie negau interpretările pe care le avansa esoterismul, fie încercau să explice cu mijloace ştiinţifice datele esoterismului. Curentele de gîndire amintite refuzau să accepte că aşa cum există o formă de gîndire filosofică, una ştiinţifică, o formă de gîndire teologică, la fel există una esoterică.

Unul dintre promotorii redescoperirii frumuseţii gîndirii esoterice, la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, al ritului Misraim, al Ordinului Templului de Fabre-Palapart, fondator al lojii Les Vrais Amis, care a cunoscut o anumită celebritate după ce a luat numele de Les Trinosophes. A editat Hermes, prima revistă masonică franceză. Este autorul unei vaste opere atît în ceea ce priveşte masoneria, cît şi „decriptajul esoteric”. Asupra operei sale nu există o unanimitate în aprecieri, nici nu ar fi cu putinţă, şi nici nu ar fi de dorit. Viaţa intelectuală se hrăneşte şi din controverse. În celebrul dicţionar masonic al lui Daniel Ligou, tradus acum cîţiva ani şi în limba română, Jacques Brengues este categoric: „Literatura lui Ragon nu are, dacă are un anume interes, o valoare de fond”. Alţi autori sînt mai îngăduitori! Chiar dacă ar fi să îl credem pe J. Brengues, fie şi pentru a urmări evoluţia literaturii consacrate masoneriei, lectura cărţilor lui Ragon ar putea fi un util exerciţiu. Cu siguranţă la aceasta s-au gîndit editorii de la Herald cînd au decis să traducă una din cărţile lui Ragon: Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică, traducere de Gabriel Avram, colecţia Esoterica, 2011, 208 p.

Însuşi termenul de ocultism, supus de „moderni” unei constante deformări,  poate stîrni nedumeriri în rîndul celor care nu vor „să meargă mai departe”; preliminariile lui Ragon sînt scrise admirabil, este şi meritul traducătorului că păstreză savoarea scrierii originale, şi dau seamă de ceea ce îşi propune instituţia masonică pe plan spiritual, amintind că iniţierea era singura modalitate de a ajunge la regenerarea omului, că obiectul de studiu al masoneriei este cunoaşterea artei de a perfecţiona ceea ce natura a lăsat imperfect, de a-l îndruma pe aspirant pe calea virtuţii şi perfecţiunii, de a-i cultiva dorinţa ardentă de cunoaştere. Aminteam de neînţelegerile care stăruie în jurul cuvîntului ocultism, dar Ragon atrage atenţia că „putem ţine adevărul sub obroc (în inima şi inteligenţa câtorva iniţiaţi), dar el nu va dispărea niciodată; de aceea el trebuie transmis”; a iniţia înseamnă a transmite, a transmite o învăţătură, o tradiţie, iar în parcursul propus de Ragon regăsim nemerologia pitagoreică, filosofia lui Agrippa, filosofia lui Cardano, sistemul lui Paracelsus, cît şi cunoştinţe despre arta de a vindeca, magnetism, somnambulism, taumaturgie, psihologie, frenologie, ştiinţe oculte, magie. La o privire grăbită, mulţi vor găsi că lista este un compositum perfect…nefolositor; cei mai atenţi, care măcar vor fi răsfoit un singur dicţionar serios de esoterism, vor regăsi acele discipline familiare! Pagini interesante sînt şi cele despre Hermes Trismegistos „zeu al ideilor şi scrisului, al inteligenţei şi gândirii”, despre interpretarea filosofică a învăţăturii sale, despre alchimie, numită şi filosofia hermetică, descrierea operaţiilor alchimice cu frumoase trimiteri la sensul ascuns, profund al operaţiilor alchimice, acel de a lucra împreună cu natura pentru a perfecţiona ceea ce este imperfect. Cartea lui Ragon aminteşte, păstrînd proporţiile, ceea ce spunea Agrippa despre filosofia ocultă: „virtuţile magiei, astrologiei şi alchimiei sunt lucruri false şi înşelătoare, atunci când sunt înţelese à la lettre; că trebuie să căutăm sensul mistic, sens pe care niciunul dintre maeştri nu l-a dezvoltat încă”. Să nu ne temem să căutăm!

André Benzimra

Convins că progresul cunoaşterii nu este un fenomen linear, ci, dimpotrivă, cu fiecare nouă lumină adusă asupra unui subiect se vor aprinde alte lumini asupra unor subiecte aparent depărtate de primul, dar care vor concura la celebrarea reconcilierii întregului, cartea lui André Benzimra îşi propune să arate, contrar opiniei lui Gershom Scholem, că hermetismul şi alchimia nu sînt absente din iudaism şi din cabală. În studiul filosofului francez accentul este pus pe cartea Bahir (Cartea Clarităţii), una din cele trei mari lucrări cabalistice, şi pe particularitatea alchimiei iudaice care lucrează asupra transmutaţiei, dar nu a metalelor, ci a pietrelor preţioase. Examinînd hermetismul ebraic, André Benzimra caută să elimine o altă idee primită, cea după care alchimia nu poate conduce adeptul său decît la perfecţiunea stării umane, la realizarea micilor mistere. Autorul urmăreşte să-şi convingă cititorii că marile mistere nu trebuie să-i fie străine alchimistului, cu atît mai mult cu cît ele permit divinizarea omului. Toate aceste lecturi şi interpretări asupra alchimiei şi hermetismului în cabală, îl conduc pe autor să descopere în masoneria speculativă o referinţă la alchimia metalurgică şi la alchimia pietrelor preţioase, mai exact fiind vorba de bijuteria gradului al 13-lea din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat: un triunghi de aur montat pe o piatră de agat. După tradiţie, bijuteria ar fi fost fabricată de Enoh, René Guénon considerînd Cartea lui Enoh ca făcînd parte din corpusul hermetic. În cel de-al 13 grad, în cursul călătoriei sale prin cele nouă arcade, Ghibulum va descoperi bijuteria lui Enoh, realizînd astfel programul anunţat în Cabinetul de reflecţie: Vizitează interiorul pămîntului şi prin rectificare vei găsi piatra ascunsă (VITRIOL). În grila hermetică, această piatră ascunsă este aurul filosofilor. Interpretată după datele tradiţiei cabalistice ea devine Schethiyah, piatra fundamentală prin excelenţă, cea care a fost pusă prima de la începutul construcţiei lumii.

Andre Benzimra nu este adeptul concepţiei potrivit căreia  simbolurile masonice sînt oferite liberei interpretări a fiecăruia; în opinia sa, piatra filosofală şi piatra de la fundamentul lumii sînt unul şi acelaşi lucru. Ideea apropierii căutării Schethiyah şi a pietrei filosofale este nouă, deşi uniunea pe care o face bijuteria lui Enoh între aurul filosofal şi agata alchimică arată natura identică a celor două căutări. Tradiţia masonică spune că cele nouă bolţi au fost opera patriarhului Enoh, cel care a fabricat cele două coloane, concepute pentru a rezista una la apă şi cealaltă la foc, pe care a gravat ştiinţele sacre care să ajungă la generaţiile postdiluviene. André Benzimra face o intersantă incursiune asupra legendei masonice a gradului al 13-lea şi comentează suprapunerea peste frumoasa legendă a gradului din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a unei legende de dată relativ recentă, din 1922, care introduce legenda celor trei magi veniţi din Babilon, dovedindu-se un demn păstrător al patrimoniului iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

În cursul celei de-a treia călătorii, candidatul citește denumirea celor șapte arte liberale, discipline care reprezentau esențialul cunoștințelor predate în Evul Mediu. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella undeva între anii 410-421. El a dat lista celor șapte arte liberale și le-a fixat definitiv. Înaintea sa, Sf. Augustin considera că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaștere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, și știința numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia.

Cele șapte arte liberale sînt citate în numeroase texte masonice din vechime, dar grăitoare sînt definițiile acestor arte date în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius și Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke : “pentru cea care este prima și care este fundamentul științelor are ca nume gramatica, ea te învață să vorbești corect și să scrii bine; a doua este retorica și ea te învață să vorbești frumos și cu grație; a treia este dialectica și această știință te învață să distingi adevărul de fals și este de obicei numită arta sofistică; a patra se numește aritmetica ce te învață arta numerelor cum să calculezi și să socotești toate lucrurile; a cincea geometria care te învață toate dimensiunile și măsurile calculul greutății științelor de orice fel; a șasea este muzica ce te învață arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă și harpă, dar și la orice alt instrument; a șaptea este astronomia care te învață cursul soarelui și al lunii ca și al altor stele și planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident ceea ce era în afara teologiei şi a dreptului canonic

Atît Vechile îndatoriri cît și alte texte , dar mai ales Constituțiile lui Anderson fac referire la cele două coloane antice regăsite de Hermes și Pitagora pe care erau gravate numele celor șapte arte liberale.

În cursul călătoriilor sale candidatul descoperă steaua înflăcărată, simbolul definitoriu al gradului de calfă. În mijlocul stelei înflăcărate se află litera G căreia ritualul îi dă semnificația de primă literă a cuvîntului geometrie, a cincea artă liberală, nu întîmplător ritualul gradului de calfă gravitînd în jurul cifrei cinci. Textele mai vechi refritoare la arta construcției dar și Constituțiile lui Anderson fac o paralelă între Geometrie și masonerie. Prin Anderson înțelegem că masoneria , arta regală, permite umanului să clădească templul interior după o măsură divină redescoperită gîndind geometric: “Adam, creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu, trebuie să fi avut Geometria înscrisă în inimă. Artele mecanice au dat ocazia savanților de a transforma elementele de geometrie într-o metodă. Această știință nobilă astfel simplificată este baza tuturor artelor, cu precădere a masoneriei și arhitecturii”.

În cursul celei de a patra călătorii, purtînd rigla şi echerul, candidatul descoperă numele unor personalităţi care simbolizează continuitatea tradiţiei iniţiatice: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Trebuie să fi fost o alegere dificilă pentru părinţii Ritualului Scoţian Antic şi Acceptat. Asupra fiecăreia dintre personalităţile amintite s-au scris zeci sau sute de cărţi, şi încă se mai scriu. În alte ritualuri veţi întîlni alte nume, poate la fel de cunoscute. Îmi îngădui să atrag atenţia asupra unuia dintre numele amintite: Hermes Trismegistos, Hermes de trei ori mare, autorul celebrului Corpus hermeticum, cunoscut marilor cărturari ai lumii antice. Neoplatonicul Iamblicos spunea că : “Zeul care prezidează asupra elocinţei, Hermes, este, pe bună dreptate şi de multă vreme, cunoscut tuturor sacerdoţilor; acest unic proteguitor al adevăratei ştiinţe a zeilor, mereu acelaşi şi peste tot, îi dedicau strămoşii noştri roadele înţelepciunii lor punîndu-şi sub numele lui Hermes scrierile lor.”

După mai bine de un mileniu în care Corpus hermeticum a ieşit din atenţia cărturarilor, Conciliul de la Florenţa din 1439, prin prezenţa lui Gemistos Plethon în suita împăratului bizantin avea să determine, în mod straniu, înnoiri substanţiale în cultura europeană. Umanist şi neoplatonician, Gemistos Plethon impresiona prin erudiţia enciclopedică, prin educaţia religioasă, prin cunoştinţele în domeniul ştiinţelor esoterice şi al cabalei. Întîlnirea dintre Gemistos Plethon şi Cosimo de Medicis a redeşteptat interesul pentru scrierile lui Platon şi a descoperit apusului Europei textele hermetice. Atunci va lua fiinţă celebra Academie Florentină, atunci vor fi aduse la Florenţa, de la o mănîstire din Macedonia, primele 14 texte hermetice pe care ilustrul umanist Marsilio Ficino le va traduce, amintind într-o dedicaţie către binefăcătorul său că acele scrieri erau  “din epoca cînd se năştea Moise şi strălucea Atlas astrologul, fratele lui Prometeu fizicianul şi unchiul după mamă al lui Mercur Bătrînul, al cărui nepot al fost Mercurius Trismegistul”. Se aminteau astfel primele verigi ale lanţului de aur al cunoaşterii umane, veriga de început fiind Hermes, contemporan cu Moise, urmat de Orfeu, Pitagora, Platon.

Sperînd că aceste modeste rînduri vor fi un îndemn la lectura şi aprofundarea textelor din Corpus Hermeticum, îmi îngădui să amintesc cîteva dintre cele mai cunoscute versete din celebra Tabula Smaragdina: ” Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială. Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic. După cum toate purced din unul Singur, tot aşa prin transpunere ele sînt născute din acest lucru unic.” Iar ultimul verset: “Mi se spune Hermes Trismegistos fiind că deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi.”

Căutarea adevărului are un singur nume: filosofia, care începe printr-o ruptură, printr-o mirare. Nu acesta este sensul celor cinci călătorii ale calfei?

Ritualurile primelor două grade atestă preocuparea constantă a masonului de a-și inspira aidoma metoda de a cunoaște și de a trăi masonic după Geometrie. Geometria este simbolul relației de ordine între creator și creatură, fie plecînd de la ideea de Mare Arhitect al Universului, creînd lumea după principiile sale, fie căutînd să facă din om un căutător spiritualizat al Geometriei pe care Marele Arhitect a lăsat-o înscrisă în inima omului. Astfel recuperarea stării sacre a speciei umane devine un act de a edifica o ordine regăsită în Geometrie, și construirea templului uman este comparabilă celei a templului închinat Marelui Arhitect, distrus și reclădit.

La prima vedere a acestui titlu, nu puţini se vor întreba dacă nu e prea mult spus filosofie.  Acolo unde cei mai mulţi văd conspiraţii, secret, amestec în politică, despre ce filosofie poate fi vorba? Marc Halévy încearcă într-o recentă lucrare (Philosophie maçonnique, éditions Oxus, Paris, coll. Spiritualités, 2008, 216 p.) să treacă dincolo de fantasmele care înconjoară multe din discursurile despre masonerie, chiar dacă  nu sînt scrise cu rea credinţă, să nu gloseze pe marginea simbolurilor, ci să studieze masoneria „ca un tot, ca un sistem global, ca o paradigmă în mers. O paradigmă autoreferenţială care dezvoltă un spaţiu de gîndire – un spaţiu noetic – unde bărbaţii, prin ascezele lor, prin muncile lor, prin cercetările lor, construiesc noi catedrale de sens, de înţelepciune şi de artă de a trăi bine”. Încercarea cărturarului francez urmăreşte cinci teme: finalităţile, metodele, cadrul, genealogiile, fundamentele.

Marc Halévy nu vrea, aşadar, să reia teze din cărţi, respectabile altminteri, despre hermeneutica simbolurilor, ci să descopere/redescopere înţelepciunea masonică, să caute fundamentele masoneriei regulare şi tradiţionale, invariantele fondului şi structurile profunde, şi vom reda un lung citat care ar putea da de gîndit multora: „Esenţa profundă a Regularităţii şi a Tradiţiei masonice se fondează pe respectul perseverent al memoriei masonice. Ideea este simplă, clară şi nu poate fi evitată: dacă Christopher Wren, Wolfgang Amadeus Mozart sau Johann Wolfgang von Goethe (…) ar învia, ar trebui în mod absolut ca ei să regăsească imediat, într-o lojă de astăzi, tot ceea ce a făcut fermentul geniului lor masonic. Ar trebui în mod imperativ ca ei să se simtă imediat în mijlocul fraţilor lor. Ar trebui ca noi să putem să le arătăm, în toate detaliile, că moştenirea lor a fost transmisă şi primită, păstrată şi înfrumuseţată, dezvoltată şi exaltată. Ar trebui ca ei să ştie, imediat, irevocabil, că noi nu i-am trădat. Aceasta este Tradiţia vie; aceasta este Regularitatea în spirit”.

Mulţi se vor fi întrebat care sînt finalităţile francmasoneriei şi mulţi sînt cei ce cred că masoneria îşi propune să preia controlul, direct sau indirect, politic sau economic asupra societăţii; o deviere contrară vocaţiei masonice autentice. „Francmasoneria este mai întîi, mai ales, înainte de toate, un loc de spiritualitate, un loc de interioritate, un loc de sacralitate”, afirmă Marc Halévy. Pentru el, esenţa profundă a masoneriei este de ordin spiritual; fără credinţa în Marele Arhitect al Universului, în existenţa Spiritului, a Cuvîntului, masoneria nu are substanţă. Astfel, masoneria se înscrie într-o logică contributivă la desăvîrşirea Spiritului. Într-o epocă dominată de consum, de opulenţă, de dorinţa obsesivă de a avea, care a creat un om avid şi cupid este nevoie de spiritualitate, abundenţa materială ducînd de multe ori la carenţe spirituale. Fără a-şi propune să domine, masoneria prin adepţii săi din care emană dorinţa de înţelepciune, de inteligenţă şi spiritualitate poate genera o revenire la Spirit: “Cultura masonică nu este o cultură a cuvîntului, a dialogului, a discuţiei: este o cultură a tăcerii, a monologului-cel mai adesea interior-, a meditaţiei. Nu este vorba de a fi de acord, ci de a deveni în acord. De a intra în armonie. Nu atît cu alţii cît cu Cosmosul, cu Întregul, cu Viaţa, cu Spiritul, cu Unul absolut. Nu este vorba de a stabili un adevăr cît de a trăi în Adevăr”.

Masoneria actuală, consideră Marc Halévy, este fructul unui îndelungat proces început în Evul Mediu, astăzi singura catedrală de construit fiind omul însuşi. Metoda este cea iniţiatică, ea urmează un ritual care exprimă sub forma miturilor şi simbolurilor, cheile cunoaşterii. Pentru a-şi afirma credinţa, pentru a construi ordinul şi pentru a consolida fraternitatea, masoneria are propriile metode. „Francmasoneria este înainte de toate o metodologie spirituală, adică un corpus destinat să elibereze omul de umanitudinea sa şi să ridice omul în Spirit. Acest corpus este iniţiatic, adică, o vom vedea, deopotrivă ritualic şi simbolic”, susţine Marc Halévy. Cine spune iniţiere, spune transmitere şi progres, dar este necesară distincţia între iniţierea formală şi inţierea reală. Aceasta din urmă este la capătul drumului, şi corespunde intrării totale în realitatea absolută, corespunde iluminării. „Această ascensiune progresivă, insistă Marc Halévy, pe scara gradelor, nu are nimic cu un cursus honorum, cu o acumulare de privilegii sau de drepturi sau de puteri, cu un maraton spiritual din care trebuie să ieşi învingător, acoperit de onoruri şi omagii, de lauri şi de coroane. Este evidenţa însăşi: urcuşul spiritual este mai întîi o asceză a modestiei şi umilinţei”.

Tot ceea ce există nu există decît într-un cadru conceptual cu referinţă la spaţiu, timp şi formă. Loja este locul resurselor spirituale unde fiecare poate să se încarce cu energie spirituală în dinamica simbolică a ritualurilor. Loja devine astfel un spaţiu sacru, departe de lumea profană, departe de zgomote. Dar şi timpul capătă dimensiuni sacre, nu întîmplător se vorbeşte de an profan şi an lumină, iar lucrările se desfăşoară între miezul zilei şi miezul nopţii. Fundamentul ultim al lucrărilor în lojă este executarea ritualurilor. Ritul este cel care induce o dinamică între simboluri şi vehiculează mituri.

Chiar dacă filiaţia între masonii operativi medievali şi masonii speculativi moderni nu este acceptată de toţi cercetătorii fenomenului masonic, Marc Halévy consideră că prima şi cea mai importantă dintre genealogiile francmasoneriei trebuie căutată în cunoştinţele meseriei de zidar, în cutumele constructorilor catedralelor.  Odată cu sfîrşitul lumii gotice, lojile încep să accepte şi oameni din afara meseriilor, intelectuali preocupaţi de alchimie, cabală, hermetism. Marc Halévy face o incursiune în tradiţia hermetică, amintind enigmatica scriere Tabula smaragdina, înţelesurile celebrei formule VITRIOL, semnificaţia elementelor din cabinetul de reflecţie. „Hermetism, alchimie şi francmasonerie se regăsesc şi converg tocmai pentru că ele participă cu acelaşi elan gnoseologic, la aceeaşi Gnoză”, scrie filosoful francez. Un alt element al genealogiei masoneriei speculative este cabala, mişcare esoterică şi iniţiatică proprie tradiţiei iudaice. Recuperată de umaniştii florentini, cabala a pătruns treptat şi în masonerie, prezenţa pregnantă fiind în gradul Arca Regală. Roza Cruce este un alt element din genealogia masoneriei, fiind tema centrală a somptuosului grad al 18-lea al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. În sfîrşit, ultimul element este tradiţia templieră, autorul reluînd cîteva elemente de istorie a ordinului.

Ultima parte a volumului abordează fundamentele masoneriei. Filosofia care studiază fundamentele fiinţei a identificat trei mari şcoli de gîndire: materialismul, idealismul şi spiritualismul. În opinia lui Marc Halévy, spiritualismul este cel care sapă cel mai profund, Ideea şi Materia nefiind fundamente ci produse, adevăratul purtător al Gîndirii fiind Spiritul; masoneria fiind într-o alianţă cu divinul a optat pentru un spiritualism naturalist în perfect acord cu originile sale. Din punct de vedere antropologic, masoneria optează pentru post-umanism, o concepţie care nu mai vede omul în centrul lumii, scop al întregului cosmos, ci aşază omul în lume, în armonie cu lumea, cu natura, ceea ce subliniază strînsa legătură între post-umanism şi spiritualism naturalist: „Post-umanismul revine la mai multă modestie şi renunţă în mod clar, radical, la a vrea să impună puterea umană asupra lumii”. Lumea modernă discută mult despre raţionalitate/raţionalism, uneori fără a avea o viziune clară. Marc Halévy consideră că raţionalitatea şi raţionalismul pe care îl instituţionalizează construiesc o lume deconectată de real, încît lumea este astăzi într-un impas. Cum se situează masoneria într-un asemenea context: „Francmasoneria nu este nici raţionalistă nici carteziană. Gîndirea sa este analogică, anagogică, simbolică, metaforică. Intuiţia joacă aici un rol determinant”, iar modelul este unul al post-raţionalismului. O lungă discuţie priveşte cum participă/ şi dacă participă  masoneria la schimbarea lumii; Marc Halévy susţine că din perspectiva acţiunii, masoneria este mai aproape de orient decît de occident, repugnîndu-i acţiunea politică, militantă: „Ţelul său nu este, nu a fost niciodată şi nu va fi vreodată să schimbe lumea, ci mai curînd de a se transforma interior pentru a învăţa să trăiască în lume. Lumea evoluează din interior, şi a fi în lume înseamnă a participa la evoluţia sa, în manieră constructivă şi voluntară”, ceea ce defineşte post-revoluţionarismul. Are masoneria o viziune proprie asupra vieţii? „Franc-masoneria se vrea un loc al vieţii, al bucuriei”, fiind astfel sub aura eudemonismului, a năzuinţei omului spre fericire.

Cînd masoneria speculativă vorbeşte despre piatra şlefuită, desenează o întreagă filosofie a vieţii: căutarea perfecţiunii, care se recunoaşte prin naturaleţe şi simplicitate. Se ştie că masoneria este produsul modernităţii, dar forţa sa ţine de elemente mai vechi: „un vechi naturalism precreştin care i-a permis să recupereze de-a lungul întregii sale istorii, mesajele curentelor care s-au opus dogmatismului inchizitorial al Romei. Găsim de-a lungul gradelor sale, hermetismul alchimiştilor în gradele albastre, cabala iudaică şi rozicrucianismul în gradele roşii, cavaleria templieră în gradele negre”. Cartea lui Marc Halévy este o fascinantă profesiune de credinţă, un imn închinat unui nobil ideal, cel al schimbării interioare.

După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate.

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului. Alchimia nu s-a bucurat de o apreciere favorabilă unanimă în nici o epocă, şi continuă să plătească un nemeritat tribut unor prejudecăţi care se transmit din timp în timp fără ca puterea discernămîntului să intervină salvator. Greu de explicat unei lumi prea grăbite că aurul alchimiştilor nu era elementul din ceea ce  astăzi numim tabelul lui Mendeleev! Transmutaţia metalelor nu era esenţialul căutărilor alchimiştilor, cei mai mulţi puneau accent pe caracterul simbolic al experienţelor de laborator. Roza-cruce a preluat din alchimie tocmai aceste aspecte ale practicii experimentale, ale filosofiei naturii, ale limbajului simbolic. Despre Divina Comediae a lui Dante Alighieri s-a spus de aproape două veacuri că nu se dezvăluie la prima lectură şi că însuşi Dante ar fi spus că dincolo de sensul literal mai este unul alegoric, versurile sale fiind fără echivoc: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!”.  Astăzi mulţi cercetători văd în opera lui Dante una din sursele rozicrucianismului.

Alte deschideri către enigma rozicruciană vin, în opinia lui Claude Delbos, dinspre istoria ordinului templier, mitologia templieră, dar şi dinspre literatura medievală (Le Roman de la Rose, Le Conte du Graal), toate întregind tabloul în care se regăseşte gradul de Cavaler al Crucii şi Trandafirului, unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de simbolism din gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.