Constantin Daniel revine în atenţia cititorilor cu o nouă carte: Misteriile lui Zalmoxis, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Lumi dispărute”, notă introductivă şi îngrijire ediţie: Ovidiu-Cristian Nedu, 2011, 400 p. Deşi lucrarea fusese redactată încă din 1985, venind în continuarea cercetărilor sale referitoare la religiile Orientului Apropiat şi ale bazinului mediteranean, a rămas nepublicată. Greu se poate afirma că unele constrîngeri ideologice ar fi împiedicat apariţia cărţii, de vreme ce, aşa cum afirmă Ovidiu-Cristian Nedu, în nota introductivă, autorul făcuse suficiente concesii: exploatase la maxim orice dovadă în favoarea spiritualităţii tracilor, explicarea într-o manieră naturalistă a unor practici şi fenomene religioase, poziţii marxiste în explicarea unor fenomene economice. De la bun început, Constantin Daniel afirmă că misteriile elenice erau de origine tracică, impregnate de spiritualitate tracă, dar şi că „originea filozofiei în Ellada trebuie pusă în relaţie cu misterele traco-elenice”. Primele capitole ale cărţii lui Constantin Daniel sînt despre Troia, cetate tracică, despre hiperboreeni, mitul blajinilor, despre enigmaticii agatârşi, teme care conturează un cadru geografic şi istoric , dar şi premisele abordărilor despre practicile religioase, despre spiritualitatea tracilor. Antichitatea a cunoscut o amplă afirmare a cultelor tainice, a misteriilor, despre care Erwin Rodhe spunea că derivă direct din cultul morţilor; sînt mărturii despre misteriile din Egiptul antic, din Sumer sau din vechea Eladă.

„Naşterea filozofiei greceşti, scrie Constantin Daniel, nu poate fi separată de cultele de mistere care elaborau o serie de teze despre moarte, suflet, înviere şi despre un destin postum luminos al celor drepţi”. Întemeindu-şi argumentările pe surse istoriografice antice, Constantin Daniel scrie despre interferenţe spirituale traco-elene, despre influenţe trace asupra religiei grecilor, despre cărturari de origine tracă care au scris în greceşte, dar şi despre originea tracă a misteriilor elenice: „Tracii nu au dat vechilor greci numai mari gînditori, scriilori sau poeţi, ci tot de la ei au preluat grecii şi cultele lor de misterii. (…) Ideile şi credinţele promovate în misterii se regăsesc, în forme prelucrate, în gândirea unor mari filozofi greci, cum au fost Pitagora, Empedocle, Platon, Plotin, Iamblichos şi Porfir. Însă miturile şi credinţele, riturile şi alegoriile din misteriile greceşti erau de origine tracă.” Autorul insistă pe cultul zeului trac Orfeu, pe misteriile orfice care i-ar fi influenţat la mare distanţă în timp pe Platon şi Plotin, misterii orfice care pot fi regăsite şi în misteriile pitagoreice. Constantin Daniel continuă seria analogiilor şi interferenţelor analizînd claustrarea şi deprivarea senzorială în misteriile pitagoreice şi în cele ale lui Zalmoxis; Herodot este cel care vorbeşte primul despre o filiaţie spirituală între misteriile lui Zalmoxis şi cele ale lui Pitagora, istoricul grec fiind convins că Zalmoxis a trăit înaintea filosofului elen. Constantin Daniel susţine că misteriile lui Zalmoxis au jucat un rol însemnat în structura singulară a spiritualităţii geto-dacilor care credeau că moartea este un prag, că puteau deveni nemuritori prin iniţierea în misterii. Nu era o simplă credinţă, era o convingere fermă „dobândită în urma unei experienţe directe pe care au avut-o cei iniţiaţi în misteriile lui Zalmoxis”. Pe întreg parcursul cărţii autorul pledează pentru prioritatea temporală a misteriilor lui Zalmoxis asupra celor greceşti, avansînd ideea că Zalmoxis a fost un personaj real, deşi rareori se arăta în ritualul misteriilor, care a trăit în mileniul al II-lea î. C. Discutînd despre misteriile lui Zalmoxis, autorul  fac dese referiri la misteriile orfice, la cele eleusiene şi la cele pitagoreice; dincolo de unele diferenţe de desfăşurare ritualică, rareori ni se spune că sursele istoriografice despre cele greceşti sînt infinit mai bogate decît în cazul celor patronate de zeitatea tracă.

Astăzi este relativ dificil să imaginăm ce impact ar fi avut publicarea acestei cărţi la mijlocul deceniului al IX-lea al secolului trecut; ar fi venit la scurt timp după apariţia traducerilor în română a cărţilor lui Mircea Eliade în care Zalmoxis este deseori menţionat. Misteriile lui Zalmoxis, îmbinînd mitul şi adevărul istoric, deschide o perspectivă către o lume ale cărei profunzimi încă îşi aşteaptă căutătorii.

Paracelsus nu a scris niciodată o lucrare cu titlul Misterele supreme ale Naturii, dar întreaga sa operă, care nu se impune prin numărul cărţilor, ci prin vastitatea cunoştinţelor, caută să descifreze misterele Naturii. Lumina naturii, la Paracelsus, nu este numai o revelaţie care se oferă omului prin studiul cerului şi al pămîntului; lumina naturii este înainte de toate un principiu al cunoaşterii.

Este un soare ale cărui raze pătrund toate lucrurile, focul, apa, pietrele, metalele. Pentru acest soare, toate corpurile au transparenţa cristalului. Razele sale ating profunzimile pămîntului şi traversează spaţiile siderale. Acest soare este de asemenea un ochi datorită căruia natura scrutează propriile profunzimi.

scria, pe urmele lui Paracelsus, Pierre Deghaye, unul din cei mai buni cunoscători ai hermetismului german.

Ochiul naturii va deveni ochiul omului; Paracelsus obişnuia să spună că nu este apostol, ci că este filosof, deci nu se plasa pe planul cunoaşterii supranaturale, filosofia sa fiind o ştiinţă a naturii. Omul lui Paracelsus, chemat la cunoaşterea naturii şi a celor divine este un om pe trei nivele: vizibil, trupesc; nevăzut, omul gîndurilor şi al imaginaţiei; omul interior creat de Duhul Sfînt. Primele două nivele ţin de prima naştere, al treilea de cea de a doua naştere, care este trupul ceresc al lui Isus. Aminteam că Paracelsus nu a scris o carte cu titlul Misterele…, dar sub acest frumos titlu editorul a grupat trei lucrări ale alchimistului german. Prima dintre ele, Despre tainele alchimiei este o apologie filosofică şi teologică a artei alchimice urmată de trei tratate rînduite după triada paracelsiană sulf-mercur-sare; Despre filosofia ocultă abordează subiecte din aria supranaturalului, din zona speculativului, încercînd să convingă contemporanii asupra artei magiei, de altfel şi atunci ca şi acum întinată de false concepţii; ultimul tratat, Archidoxele Magiei, este prima lucrare scrisă de Paracelsus şi probabil una dintre cele mai criticate şi mai blamate. Această lucrare exprimă chintesenţa paracelsismului: fiecare lucru comportă o anume ştiinţă, iar prin experiment se poate descoperi puterea unui lucru pentru a acapara cunoaşterea intuitivă. Miezul acestei lucrări este faimoasa concepţie a relaţiilor între microcosmosul uman şi macrocosmosul universal, cu o corespondenţă riguroasă între cele şapte planete, şapte metale şi şapte organe ale corpului. Omul astral al lui Paracelsus nu este decît o specificitate a omului zodiacal, legat de cele 12 semne. În orice obiect, Paracelsus crede că poate descoperi trama generală a lumii, materia prima. Totul participă la viaţă şi totul poartă o parte din sufletul lumii; este un vitalism care este deopotrivă un gnosticism, fondat pe ideea de corespondenţă universală. Archidoxele Magiei, dincolo de vocabularul obscur şi misterios, rămîne un monument al istoriei gîndirii, şi nu mai puţin un… obstacol epistemologic.

Ar fi nedrept să încheiem aceste rînduri fără a aduce un omagiu traducătorului, Monica Medeleanu, ştiind că Paracelsus a scris în germana epocii sale şi a creat numeroase neologisme; efortul este cu atît mai lăudabil cu cît în literatura română termenii alchimici sînt de dată… recentă! Nu mai puţin, trebuie subliniată aprofundarea pe care o face Mihai Vârtejaru subiectelor dificile abordate de Paracelsus în tratatele recent tipărite, dar şi remarcabilul său text despre pentaclele lui Paracelsus, o adevărată şi plăcută călătorie iniţiatică în universul fascinant al semnelor zodiacale.

Avîntul studiilor despre esoterism la mijlocul veacului al XIX-lea are şi o explicaţie istorică, aşa cum avusese, al rîndul său, interesul pentru acelaşi curent în plină Renaştere florentină. În Renaştere, după o lungă, nu noapte a evului mediu, cum greşit s-a considerat, ci perioadă în care în Europa apuseană curentele esoterice erau incipiente, descoperirea unor manuscrise conţinînd scrieri atribuite lui Hermes Trismegistos avea să trezească interesul umaniştilor florentini pentru hermetism. Redescoperirea esoterismului în secolul al XIX-lea urmează iluminismului, scientismului şi raţionalismului care fie negau interpretările pe care le avansa esoterismul, fie încercau să explice cu mijloace ştiinţifice datele esoterismului. Curentele de gîndire amintite refuzau să accepte că aşa cum există o formă de gîndire filosofică, una ştiinţifică, o formă de gîndire teologică, la fel există una esoterică.

Unul dintre promotorii redescoperirii frumuseţii gîndirii esoterice, la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, al ritului Misraim, al Ordinului Templului de Fabre-Palapart, fondator al lojii Les Vrais Amis, care a cunoscut o anumită celebritate după ce a luat numele de Les Trinosophes. A editat Hermes, prima revistă masonică franceză. Este autorul unei vaste opere atît în ceea ce priveşte masoneria, cît şi „decriptajul esoteric”. Asupra operei sale nu există o unanimitate în aprecieri, nici nu ar fi cu putinţă, şi nici nu ar fi de dorit. Viaţa intelectuală se hrăneşte şi din controverse. În celebrul dicţionar masonic al lui Daniel Ligou, tradus acum cîţiva ani şi în limba română, Jacques Brengues este categoric: „Literatura lui Ragon nu are, dacă are un anume interes, o valoare de fond”. Alţi autori sînt mai îngăduitori! Chiar dacă ar fi să îl credem pe J. Brengues, fie şi pentru a urmări evoluţia literaturii consacrate masoneriei, lectura cărţilor lui Ragon ar putea fi un util exerciţiu. Cu siguranţă la aceasta s-au gîndit editorii de la Herald cînd au decis să traducă una din cărţile lui Ragon: Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică, traducere de Gabriel Avram, colecţia Esoterica, 2011, 208 p.

Însuşi termenul de ocultism, supus de „moderni” unei constante deformări,  poate stîrni nedumeriri în rîndul celor care nu vor „să meargă mai departe”; preliminariile lui Ragon sînt scrise admirabil, este şi meritul traducătorului că păstreză savoarea scrierii originale, şi dau seamă de ceea ce îşi propune instituţia masonică pe plan spiritual, amintind că iniţierea era singura modalitate de a ajunge la regenerarea omului, că obiectul de studiu al masoneriei este cunoaşterea artei de a perfecţiona ceea ce natura a lăsat imperfect, de a-l îndruma pe aspirant pe calea virtuţii şi perfecţiunii, de a-i cultiva dorinţa ardentă de cunoaştere. Aminteam de neînţelegerile care stăruie în jurul cuvîntului ocultism, dar Ragon atrage atenţia că „putem ţine adevărul sub obroc (în inima şi inteligenţa câtorva iniţiaţi), dar el nu va dispărea niciodată; de aceea el trebuie transmis”; a iniţia înseamnă a transmite, a transmite o învăţătură, o tradiţie, iar în parcursul propus de Ragon regăsim nemerologia pitagoreică, filosofia lui Agrippa, filosofia lui Cardano, sistemul lui Paracelsus, cît şi cunoştinţe despre arta de a vindeca, magnetism, somnambulism, taumaturgie, psihologie, frenologie, ştiinţe oculte, magie. La o privire grăbită, mulţi vor găsi că lista este un compositum perfect…nefolositor; cei mai atenţi, care măcar vor fi răsfoit un singur dicţionar serios de esoterism, vor regăsi acele discipline familiare! Pagini interesante sînt şi cele despre Hermes Trismegistos „zeu al ideilor şi scrisului, al inteligenţei şi gândirii”, despre interpretarea filosofică a învăţăturii sale, despre alchimie, numită şi filosofia hermetică, descrierea operaţiilor alchimice cu frumoase trimiteri la sensul ascuns, profund al operaţiilor alchimice, acel de a lucra împreună cu natura pentru a perfecţiona ceea ce este imperfect. Cartea lui Ragon aminteşte, păstrînd proporţiile, ceea ce spunea Agrippa despre filosofia ocultă: „virtuţile magiei, astrologiei şi alchimiei sunt lucruri false şi înşelătoare, atunci când sunt înţelese à la lettre; că trebuie să căutăm sensul mistic, sens pe care niciunul dintre maeştri nu l-a dezvoltat încă”. Să nu ne temem să căutăm!

Acest al treilea volum este unul despre religie, despre ceremonialul religios, dar într-un sens larg, aşa încît cei mai puţin familiarizaţi cu scrierea lui Cornelius Agrippa să nu se aştepte la un tratat de teologie! Cele 65 de capitole ale ultimului volum al trilogiei sînt o frumoasă incursiune în teme ale religiei, aşa cum o vedea un cărturar renascentist, cu serioase cunoştinţe în domenii spirituale  care treceau dincolo de graniţele teologiei oficiale, mai ales că în paginile cărţii, dincolo de literă, cititorii cu minte iscoditoare vor găsi superbe analogii între creştinism, cabală, hermetism şi vechile misterii. Întîlnim de la primele capitole, aproape că am putea spune versete, îndemnul la sfinţenie, la păstrarea învăţăturii într-un loc tainic, în adîncul inimii, sub o tăcere de neabătut, căci “a încredinţa unei gândiri lipsite de un  crez religios o vorbire plină de măreţia divină înseamnă a aduce o ofensă religiei; divinul Platon interzicea răspândirea în mulţime a tainelor din ritualurile de misterii. (…) Aşadar, păstrînd tăcerea şi ascunzând acele lucruri ce sunt taine ale religiei, vom fi noi înşine discipoli demni de această ştiinţă”. Ce îndemn mai frumos la a păstra sfintele arcane, înţelese de un număr mic de înţelepţi, şi care nu trebuie lăsate în voia tuturor care nu ar şti să înţeleagă sensul lor tainic, dezvăluindu-le celor care nu le-ar putea înţelege şi le-ar pîngări prin simpla lor rostire. Întreagă strădanie a lui Cornelius Agrippa de a desluşi cele nevăzute de la începutul lumii stă sub semnul celor trei călăuze amintite de Apostolul Pavel: Iubirea, Speranţa şi Credinţa. Avînd aceste trei călăuze, convingerea că Tăcerea poate prezerva comoara spirituală, Cornelius Agrippa ne invită să-l însoţim pe un drum al cunoaşterii ale cărui borne sînt concepţia despre Treime, Emanaţiile Divine, Numele Divine, Sufletele Cereşti, Inteligenţe, Daimoni şi Îngeri, tradiţia cabalistică, zeii şi muritorii, harurile divine, puterea sufletului omenesc, puritatea. În ultimele rînduri ale cărţii sale Cornelius Agrippa transmite cititorilor un mesaj prin care arată că folosind izvoarele antice a căutat să-i introducă în magie, folosind o metodă de transmitere a acestei arte pentru ca ea să nu rămînă necunoscută celor prudenţi şi inteligenţi, dar să nu fie pătrunsă de cei care nu au nici o credinţă: “Să n-avem supărare din partea nimănui pentru că noi am ascuns adevărul acestei ştiinţe sub ambiguitatea enigmelor, şi pentru că l-am prezentat împrăştiat, pe ici şi pe acolo. Însă, adevărul acesta nu l-am ascuns înţelepţilor, ci am vrut să rămână secret pentru minţile perverse şi necinstite, iar pentru transmiterea lui am adoptat un stil prin care, în mod necesar, încrederea să nu întâmpine nicio piedică, şi ca el să parvină cu uşurinţă în mintea şi intelectul celui care citeşte această carte.”

Este un fapt remarcabil că într-o lume acaparată de “domnia cantităţii”, de asaltul nemilos al mondenului, de studiouri pline de “experţi” în toate domeniile şi în nimic, faptul de cultură al editurii bucureştene şi-a croit un drum pe care îl urmează cu o frumoasă perseverenţă spre bucuria intelectuală a celor, totuşi  nu puţini!, care mai cred în valorile spiritului, în vigoarea Tradiţiei, în valorile perene care aduc, nu fără efort, satisfacţia de a deschide ochii către un orizont pentru mulţi inexistent.Era şi credinţa lui Cornelius Agrippa că se adresa unor oameni cu inteligenţa neîntinată, unor oameni a căror preocupare constantă era să păstreze ordinea valorilor vieţii.

Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim) este una din figurile renascentiste complexe, trecînd cu mult dincolo de clişeele cu care generaţiile mai vechi erau învăţate în a privi exclusiv antagonic o Renaştere aurorală după un Ev Mediu întunecat. Lucrurile erau departe de a fi atît de simple, Evul Mediu lăsînd catedrale în piatră şi în spirit de care s-ar mîndri multe epoci, după cum, Renaşterea, are şi o componentă Antirenaştere în care regăsim elemente de alchimie, magie, hermetism care, într-o primă lectură, erau trecute sub tăcere. Paracelsus este una din acele figuri complexe care dau dimensiunea reală a Renaşterii. Cunoscut mai mult pentru lucrări de alchimie, una dintre ele, Ars Alchimica, publicată de Editura Herald, Paracelsus este şi autorul multor tratate de medicină; unul dintre acestea a văzut lumina tiparului tot la Editura Herald: Opus Paramirum, Principiile artei medicale; traducere, note şi îngrijire ediţie: Alexandru Anghel; cuvînt introductiv: Franz Hartmann; coll.” Quinta essentia”, 2010, 176 p. Evident, într-o lume în care medicina foloseşte tot mai mult progresul tehnologic, nici un medic nu se va apropia de tratatele lui Paracelsus pentru a-şi trata bolnavii după indicaţiile renacentistului elveţian, dar citindu-le va înţelege preocupările înaintaşilor pentru a găsi explicaţiile unor boli, ca şi căile de vindecare. “Cititul nu te poate face medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. (…) Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea”, scria Paracelsus în căutările sale de a descoperi principiul vieţii, şi acesta era Archaeus, o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă: “Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atît timp cît rămîne în acesta”. Multe din formulările lui Paracelsus sînt memorabile ele arătînd intenţia sa de a cunoaşte cauzele şi modurile de tratare, căci boala “nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala”, el insistînd pe relaţia medicului cu Natura, cea care provoacă dar şi vindecă bolile. La rîndul lor acestea sînt de mai multe feluri: boli provocate de influenţe astrale; boli provocate de impurităţi; boli provocate de starea anormală a funcţiilor fiziologice; boli care au la bază cauze psihologice (dorinţe, pasiuni, gînduri dezordonate şi vicii) şi o imaginaţie morbidă; boli care îşi au originea în cauze spirituale. Omul este supus unor tentaţii şi rareori rezistă, rupe echilibrul, şi atunci are loc “adulterul”: trupul intangibil îl solicită peste măsură pe cel natural. De multă vreme umanitatea este într-o stare de “adulter”, încălcîndu-şi mai toate promisiunile şi legămintele!

Termenul de cabală continuă să exercite o fascinaţie deosebită, atît în rîndul celor care îi cunosc sensul profund, cît mai ales pentru cei care îi atribuie puteri miraculoase şi care aşteaptă uimitoare revelaţii. Şi aceasta în ciuda faptului că în ultimii ani au apărut traduceri ale unor lucrări temeinice în măsură să arate rolul şi importanţa cabalei, care este mai mult decît doctrina mistică a religiei evreieşti, mai mult decît o tradiţie esoterică, este Cuvîntul divin, este de obîrşie şi de natură divine. Mulţi se vor întreba “de ce cabala creştină?” Cabala creştină a apărut în Renaştere, într-o perioadă de redescoperire a neoplatonismului, şi începuturile i se datorează lui Pico dela Mirandola, fiind înţeleasă ca interpretare a temelor cabalei în contextul dogmelor creştine, sau ca interpretare a doctrinelor creştine pe baza metodelor cabalei. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au fost marcate de o vie influenţă a cabalei asupra filosofiei, teologiei şi ştiinţelor naturale, scrierile unor mari personalităţi (  Johannes Reuchlin, Cornelius Agrippa, Paracelsus, Robert Fludd, Jakob Böhme) conţinînd elemente ale interpretărilor cabalistice. Una din cărţile fundamentale în acest sens este Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth, apărută în 1677; partea a doua a tratatului a apărut cîţiva ani mai tîrziu (1684) şi cuprinde şi un tratat al lui  Franciscus Mercurius van Helmont, Adumbratio Kabbalae Christianae, carte recent tradusă în româna – Kabbala Creştină – la Editura Herald, colecţia “Quinta essentia”, 2010, 160 p., traducere şi îngrijire ediţie: George Scrima. Este vorba de un dialog între un cabalist şi un filosof creştin, cartea, ediţia originală, apărînd în contextul acţiunii de convertire a evreilor la creştinism; de altfel, în debutul dialogului cabalistul îi spune filosofului creştin că dincolo de deosebiri trebuie găsită metoda de a expune dogmele, aşa încît fiecare să înţeleagă doctrina celuilalt; cei doi discută despre stările universului, cauza primă, lumină şi infinit, arborele sefirotic, Tetragrammaton, fiinţele create, preexistenţa sufletelor, persoanele divinităţii, căderea sufletelor, restituirea sufletelor. Amplul dialog prilejuieşte celor doi incursiuni în doctrinele iudaică şi creştină, în Zohar şi în Vechiul şi Noul Testament, iar cititorilor, prin modalitatea dialogică, o apropiere de conţinutul celor două doctrine. Ernst Benz spunea că atît cabaliştii evrei care voiau să facă un pas spre creştinism, cît şi cabaliştii creştini ajungeau într-o zonă de conflict deschis cu doctrinele tradiţionale ale religiei lor. La nivel teoretic este posibil să existe o zonă de contact, nu de conflict, o zonă neutră în care cabala să fie recunoscută ca un domeniu al căutărilor filosofice, filologice şi teologice.

Pînă la mijlocul secolului al XX-lea studiile despre Renaştere se cantonaseră într-o viziune exclusiv luminoasă, o privire unilaterală în care primau descătuşarea cercetării ştiinţifice, arta eliberată de apăsarea dogmelor bisericeşti, literatura care aborda subiecte pînă atunci tabu. Era cea mai comodă privire asupra unei epoci; la fel se întîmplase şi cu studiile despre Evul Mediu văzut ca o epocă apăsătoare, strînsă în chingile unor concepţii religioase care guvernau întreaga lume a creaţiei spiituale. Doar că amîndouă epocile erau de o uimitoare complexitate şi a fost nevoie de trecerea dincolo de prejudecăţi pentru a vedea şi luminile medievale şi antirenaşterea. În deceniul al şaselea al veacului trecut, trei cărţi apărute într-un interval scurt aveau să determine o nouă interpretare asupra Renaşterii: Daniel Pikering Walker, Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella; Eugenio Batistti, Antirenaşterea; Frances Yeats, Giordano Bruno şi tradiţia hermetică. Ultima carte amintită, după ştiinţa noastră, încă nu şi-a aflat un traducător şi un editor în limba română; cea de a doua, a lui Eugenio Batistti, a fost tradusă şi publicată la Editura Meridiane în 1982. Prima dintre ele, cea a lui D. P. Walker a apărut recent în limba română datorită lăudabilului efort al Editurii Herald de a constitui o bibliotecă în limba română pentru cei intersaţi de esoterism, alchimie, numerologie, într-un cuvînt de Tradiţie. Cartea lui D. P. Walker a apărut în traducerea Mariei Genescu, în colecţia “Cultură şi civilizaţie”.

Studiul lui D. P. Walker gravitează în jurul concepţiei lui Ficino despre magie, a influenţelor acesteia asupra contemporanilor şi urmaşilor, ca şi a reacţiilor adverse din partea celor care nu credeau în magie, în supranatural. În opera lui Ficino se găsesc numeroase referiri la practici magice, de multe ori acestea fiind prezentate sub forma unor sfaturi medicale. D. P. Walker ne propune o incursiune în ritualuri magice, amintind influenţele egiptene şi orfice în gîndirea lui Ficino, ca şi neîndoielnica influenţă dinspre platonism. În evoluţia neoplatonismului florentin un loc aparte îl ocupă prezenţa lui Gemistos Plethon la Conciliul de la Florenţa din 1438-1439, gînditorul bizantin determinînd o mai mare aplecare a florentinilor către Platon şi Plotin, către hermetism. “Imnurile şi ritualurile lui Plethon, la fel ca şi cele ale lui Ficino, nu au drept scop producerea unui efect obiectiv asupra divinităţii interpelate, ele vizează numai transformarea subiectivă a celui ce se roagă, mai ales în ce priveşte imaginaţia”, scrie D. P. Walker. O secţiune amplă şi plină de substanţă este cea despre teoria generală a magiei naturale, urmată de prezentarea concepţiilor celor care erau favorabil magiei, cît şi a celor care o condamnau. Sigur, magia lui Ficino, şi nu numai a lui, nu a avut succes la public, dar ea a fost privită cu simpatie sau încorporată în poziţiile filosofice ale multor contemporani, D. P. Walker amintindu-i pe Trithemius, Agrippa, Paracelsus, Jacques Gohory, Pomponazzi, Francesco Giorgi, Tyard, La Boderie şi Fabio Paolini. Agrippa al cărui tratat De Occulta Philosophia tocmai a fost publicat la Editura Herald, în trei volume, în traducerea Mariei Genescu, este singurul autor, anterior lui Paolini şi Campanella, care a făcut o prezentare completă a teoriei lui Ficino despre magia astrală în tratatul amintit care “poate fi considerat un tratat neoplatonic, atît prin terminologie cît şi prin tema metafizică subiacentă”. Condamnările magiei lui Ficino au venit din partea lui G. F. Pico, Johann Wier, Thomas Eraste, Jean Bodin, Del Rio, considrat un grup omogen, evanghelici de frunte care credeau că întreaga magie era demonică şi iluzorie. Ultimele capitole sînt despre urmaşii lui Ficino: Telesienii, adică Telesio şi cei influnţaţi de acesta, şi Campanella. Renaşterea efectivă a magiei lui Ficino poate uşor sesizată în viaţa şi în opera lui Campanella. Filosofia acestuia era dominată de noţiunea de spirit şi se preocupa în chip deosebit de magia astrologică, el plasînd în centrul sistemului său astrologic Soarele, centru al iubirii, care va absorbi Pămîntul, centrul urii: “Pentru Campanella, spiritus mundi este Soarele vizibil, ce devine astfel corpul lui anima mundi şi domină toate celelalte planete”.

Cartea lui D. P. Walker arată locul gîndirii magice în Renaştere şi deschide noi perspective în a înţelege complexitatea unei epoci a cărei măreţie încă se dezvăluie.

Dintre lucrările lui Louis Claude de Saint-Martin, nepublicată în timpul vieţii, una se referă la numerologie: Despre numere. Principiile, esenţa şi puterea lor, Bucureşti, Editura Herald, colecţia “Quinta essentia”, cuvînt introductiv: Arthur Edward Waite, traducere şi îngrijire ediţie: George Scrima. În ampla prefaţă, Arthur Edward Waite face o incursiune în biografia lui Louis Claude de Saint-Martin, autor de altfel puţin cunoscut în afara spaţiului francez, pentru ca apoi să prezinte amănunţit concepţia filosofului francez despre matematică şi mistica numerelor. Tratatul Despre numere este o frumoasă incursiune şi o încercare de desluşire a misterelor numerelor: “Numerele nu reprezintă decît traducerea prescurtată sau limbajul concis al adevărurilor şi legilor al căror text şi idei sînt în Dumnezeu, în om şi în natură”.  Numerele sînt cele care îl ajută pe om să nu rătăcească, ele reprezintă înţelepciunea fiinţelor. După cîteva consideraţii generale, Saint-Martin descrie proprietăţile numerelor insistînd pe necesitatea ca numerele să fie analizate totdeauna prin raportare la ceea ce reprezintă, altfel ele pierzîndu-şi virtuţile şi oprind înaintarea noastră pe calea adevărului. Cititorii preocupaţi de consideraţiile lui Louis Claude de Saint-Martin vor avea bucuria de a găsi noi interpretări vizînd mistica numerelor şi le vor putea corela cu cele propuse de alţi autori (Iamblichos, Teologia aritmeticii; Papus, Ştiinţa Numerelor; Eugen Bindel, Mistica numerelor) care au fost traduşi în limba română tot prin strădaniile demne de elogii ale Editurii Herald.

Primele capitole ale cărţii a doua sînt despre necesitatea de a cunoaşte ştiinţele matematice, despre numere şi virtuţile lor, despre potenţele pe care le au numerele în lucrurile fireşti, cît şi în cele nefireşti. Pentru Agrippa ştiinţele matematice aveau o mare însemnătate în magie, tot ceea ce se întîmplă fiind guvernat de număr, “magicianul trebuie să fie un bun cunoscător al filosofiei naturale, al matematicii, precum şi al tuturor ştiinţelor ce decurg din acestea, cum sunt aritmetica, muzica, geometria, optica, astronomia. Prin număr se ajunge la descoperirea şi înţelegerea tuturor lucrurilor ce pot fi cunoscute; prin el se ajunge pe cel mai scurt drum la profeţia firească. Cînd se va şti cum să se îmbine numerele cuvântului rostit cu numerele divine, potrivindu-le în aceeaşi consonanţă, se vor putea împlini lucrări minunate şi se vor dobândi cunoştinţe uimitoare “. În concepţia lui Agrippa, numerele simple semnifică cele dumnezeieşti, următoarele capitole fiind despre numerele de la unu la doisprezece, fiecare număr fiind analizat împreună cu scara lui; în toate consideraţiile sale asupra primelor numere şi a însuşirilor acestora, Agrippa face numeroase referinţe la Pitagora şi la a sa filosofie a numerelor. Interesante sînt şi notaţiile filosofului şi magicianului renascentist despre valorile numerice ale literelor, despre armonia muzicală, despre sunet, concordanţa sunetelor, despre armonia corpului omenesc. Fiind o carte despre magia cerească era firesc ca o parte semnificativă să fie despre influenţa planetelor, observarea stelelor fixe, Soare şi Lună, despre Casele Lunii, Imaginile Zodiacului, reprezentările planetelor, despre Sufletul Lumii şi Corpurile Cereşti. Agrippa era convins că sufletele corpurilor cereşti transmit puterile către lumea sensibilă, virtuţile globului pămîntesc avînd şi ele o cauză cerească; poate aşa se explică şi încrederea sa că Inteligenţa Omului parvine pas cu pas în Lumea Inteligibilă, devenind asemănătoare celor mai sublime spirite şi inteligenţe.

Cartea De occulta Philosophia este o fericită sinteză a cunoştinţelor vremii, regăsind în paginile ei învăţăturile lui Moise, Pitagora, Democrit, Orfeu, Platon, Plotin, ale altor învăţaţi ai lumii antice, dar şi ai lumii medievale. Ea este totodată o strălucită întruchipare a strădaniilor omului din zorii modernităţii de a-şi explica lucrurile, de a le afla cauzele şi determinările. Nimic nu justifică privirea uşor ironică şi “îngăduitoare” a celor de astăzi care nu reuşesc să treacă de simpla umbră a unor tehnologii şi informaţii din care nu reţin mai nimic, dar despre care cred că le deschid accesul către Cunoaştere, fără a căuta să înţeleagă nimic din paşii iluştrilor înaintaşi!

Michael Maier este autorul unei impresionante opere, dintre cărţile sa remarcîndu-se Arcana arcanissima, Lusus serius, Jocus severus, Silentium post clamores, Themis aurea, Atalanta Fugiens. Parte din cărţile lui Michael Maier au apărut în deceniul în care în Europa se afirma mişcarea rozicruciană, al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Nu este locul aici să comentăm relaţia lui Maier cu rozicrucienii, o fac cu precizie în cuvîntul introductiv cei doi traducători ai cărţii. Atalanta Fugiens este o carte deosebită, unică, nu numai prin conţinut, ci şi prin ceea ce încearcă să propună cititorului anului 1617. Marius Cristian Ene şi Gabriela Nica, traducătorii cărţii, consideră Atalanta Fugiens “o ofertă multimedia avant la lettre”, pornind de la structura cărţii, în parte respectînd “tiparul” epocii, dar aducînd şi elemente noi: “Fiecare capitol cuprinde, mai întîi, o emblemă sau o imagine simbolică, însoţită de o sentinţă în limba latină. Apoi, emblema este însoţită de o epigramă, compusă chiar de Michael Maier, despre care ne amintim că, încă din copilărie, obişnuia să scrie versuri în limba lui Cicero. Epigrama este urmată de cîte un discurs, în care autorul încearcă să lămurească diferitele aspecte simbolice amintite în emblemă şi epigramă.(…) Michael Maier a considerat însă că trebuie să se adreseze nu numai raţiunii şi ochiului cititorului, ci şi urechii acestuia, aşa că a adăugat la fiecare capitol şi cîte o bucată muzicală, numită fugă”.

În prefaţa cărţii sale, Michael Maier explică sensul pe care a vrut să-l dea operei sale pornind de la legenda mitologică a Atalantei, tînăra talentată la alergare, decisă să nu se căsătorească decît cu cel care o va întrece într-o cursă atletică; singurul care a învins-o a fost Hippomene, nu prin talentul său de alergător, ci folosind un şiretlic învăţat de la zeiţa Afrodita: cînd Atlantida îl depăşea el arunca pe jos mere de aur culese din grădina Hesperidelor, tînăra se oprea să le culeagă şi astfel Hippomene a reuşit să o întreacă. Întreaga construcţie teoretică eleborată de Michael Maier constă în interpretarea alchimică a textelor mitologice, întrucît “înţelepciunea adevărată şi cea mai demnă de a fi căutată de om” nu constă în speculaţiile sofiştilor, în discursurile oratorilor, în subtilităţile grămăticilor, ci în “cunoaşterea adevărată a Chimiei puse în practică, lucrul cel mai folositor pentru neamul omenesc”.

Emblema a V-a

Michael Maier vede în Atalanta “Fecioara alchimică”, o alegorie a lui Mercur filosofic ( “Că Hippomene-i Sulful – filosofii o spun fără-nconjur/ Iară Fecioara cea grăbită e fugitivul Mercur”), fixat şi reţinut în cursa sa de sulful de aur. Atalanta Fugiens este o culegere de texte emblematică, unde subscriptio nu este numai o epigramă în versuri, ci şi un cîntec, autorul prezentînd această alianţă între vedere şi sunet ca o epifanie perfectă, în lumea sensibilă, a realităţilor “intelectuale”. Cele cincizeci de embleme  nu sînt alese întîmplător, cifra fiind o potenţializare a cifrei cinci, a numărului nupţial în viziunea pitagoreicilor, simbol al uniunii principilui ceresc cu cel terestru. Emblema a XXI-a rezumă înreaga carte şi concepţia care o susţine: “Din bărbat şi din femeie, fă-ţi un singur cerc,/ Din care să apară pătratul cu laturile perfect egale,/ Fă din el un triunghi, iar pe acest transformă-l, la rîndul său/ Într-o sferă cît mai rotundă. Atunci Piatra s-a născut./ Dacă spiritul tău e lent în înţelegerea acestui mister,/ Încearcă să înţelegi opera geometrului şi vei şti.”

Aşa cum a dorit Michael Maier, Atalanta Fugiens este o adevărată operă de artă plastică şi muzicală, un adevărat complex simbolic folosind tehnica dragă alchimiştilor, cea a dezvăluirii învăluite. Şi prin această apariţie editorială, Editura Herald onorează titlul colecţiei “Quinta essentia”, deschide noi orizonturi căutătorilor în domeniul alchimiei, şi în mod sigur atrage cititori care pînă de curînd erau într-o totală ignoranţă în ceea ce ascunde/dezvăluie Tradiţia.

Cartea lui Jean Tourniac are o istorie, din care autorul reţine sec că regrupează elementele unei teze de doctorat care nu a mai putut fi susţinută din cauza suspendării unor discipline de învăţămînt. Întîmplarea mi-a reamintit un aspect din parcursul intelectual al unui conaţional al lui Jean Tourniac, şi anume Pierre Riffard.  Între 1973 şi 1980, subiectul propus de Pierre Riffard -L’idee d’esoterisme- a fost refuzat succesiv de V. Jankelevitch, G. Friedman, P. Ricoeur, A.J. Festugiere, J. Richer, G. Vallin, J.L. Sala-Molins, J. Servier sau F. Courtes care au invocat tot felul de motive şi pretexte în intenţia vădită de a evita un subiect incomod şi care, în opinia lor, i-ar fi pus într-o situaţie delicată în ochii lumii academice! Nimic mai fals, la Ecole des hautes etudes en sciences sociales exista din anii 1970 o catedră dedicată curentelor esoterice moderne, care a fost condusă de Francois Secret, apoi de Antoine Faivre, iar în prezent de Jean-Pierre Brach. Totuşi, prin intermediul lui Robert Amadou, bun cunoscător al esoterismului, Pierre Riffard l-a întîlnit pe Jean Deprun, profesor la Paris I Pantheon-Sorbonne, care i-a îndrumat teza de doctorat susţinută în 1987!

Studiul lui Jean Tourniac este unul dedicat unui personaj biblic, un personaj dincolo de naşterea omenească: Melchisedec, preot şi rege al Salemului, iar cercetarea sa verifică temeiul ecuaţiei Tradiţie primordială=Melchisedec. Temeicul studiu al cărturarului francez este structurat pe cinci mari secţiuni, fiecare oferind o privire cuprinzătoare asupra acestui personaj în marile tradiţii religioase monoteiste, în gîndirea lui René Guénon sau în iniţierea sacerdotală. René Guénon este autorul unui studiu despre Melchisedec, dar şi a unor cărţi despre tradiţia primordială care îi jalonează parcursul lui Jean Tourniac; Guénon raportează întreaga doctrină tradiţională şi legitimitatea organizaţiilor ce vehiculează o “influenţă spirituală” la principiul tradiţiei primordiale, şi tot el va pune în corespondenţă pe trimisul şi îngerul cu personajul lui Melchisedec. Miezul cărţii lui Jean Tourniac este despre prezenţa şi locul lui Melchisedec în cele trei mari religii monoteiste care provin din Avraam. Remarcabile sînt paginile în care Jean Tourniac redă prezenţa lui Melchisedec în iudaism, în raporturile sale cu Avraam, Melchisedec fiind un martor al universalismului, nu garant al unei superiorităţi confesionale; despre Melchisedec, Elie Benamozegh scria: “Un personaj remarcabil, aproape enigmatic, îşi face o scurtă apariţie, dar cîtă lumină proiectează el”. Melchisedec este prezent şi în Coran, Jean Tourniac căutînd o explicaţie pentru prezenţa lui Melchisedec pe tărîm islamic, mai ales în ramura şiită unde angelologia are o importanţă excepţională. Una din secţiunile consistente ale cărţii este despre Melchisedec în creştinism, cu referire la texte biblice şi la patrologie, la teozofii creştini (cabalişti creştini, Jacob Boehme, Martinez de Pasqually, Louis Claude de Saint-Martin, Joseph de Maistre), la misticii creştini de limbă germană, la esoterismul şi sprijinul masonic faţă de conceptele guenoniene. Ultima secţiune a cărţii este despre Melchisedec şi iniţierea sacerdotală, cu o nouă referinţă la tradiţia primordială; este locul unde autorul scrie despre Ierusalim ca loc al păcii, despre Melchisedec ca rege al Dreptăţii, despre Ierusalimul pămîntesc şi Ierusalimul ceresc, despre iniţierea regală şi iniţierea sacerdotală. Melchisedec este în inima poporului ales, martorul chemării tuturor neamurilor la cunoaştere şi la slujirea adevăratului Dumnezeu. Nu spunea Maxim Mărturisitorul că “Melchisedec avea în el însuşi unicul Verb al Domnului, viu şi lucrător…El devine deopotrivă fără început şi fără sfîrşit, căci nu mai purta în el viaţa trecătoare şi schimbătoare, care are un început şi un sfîrşit, şi care este tulburată de multe pasiuni”?

Cartea lui Jean Tourniac, tălmăcită în limba română de George Scrima, este un argument că asupra Tradiţiei avem încă mult de zăbovit, că filiaţia rînduielii născute la Ierusalim ascunde enigme. Demersul Editurii Herald de a ne apropia de o lume pentru mulţi nebănuită este salutar, iar de acum eforturile sale dau contur unui domeniu care pentru mulţi se pierdea în ceaţa risipită de vînt!

Una dintre aceste colecţii este Quinta essentia, care, fără a număra încă multe titluri, se impune ca una de referinţă pentru cei preocupaţi de domeniile sus-amintite. Şi nu este un lucru uşor de realizat într-o lume ca a noastră (aici spectrul înţelesurilor este în vastitatea sa!), dar mai ales pentru că traducerea unor lucrări scrise în perioada dintre lumea medievală şi zorii lumii moderne ascunde multe capcane, pe care traducătorii nu numai că trebuie să le evite, dar trebuie să aducă un plus de clarificare şi pentru cititorul mai puţin familiarizat cu respectivul domeniu. Fără a exagera, întrucît în limba română nu s-au tradus niciodată lucrări de alchmie, traducătorii de astăzi fac muncă de pionierat.

Unul dintre personajele interesante ale alchimiei medievale este Nicolas Flamel, copist, anticar şi alchimist francez, autor al cîtorva lucrări, dintre care două au fost recent traduse în limba română: Cartea figurilor hieroglifice şi Dorinţa dorită, Herald, 2009, traducere, cuvînt introductiv şi note Marius Cristian Ene.  Nu insistăm, întrucît este frumos redată în introducere, asupra întîmplării care i-a schimbat viaţa, cumpărarea unui manuscris curios şi îndelunga căutare a unui tălmaci, pentru ca apoi Flamel să se consacre scrierii unei cărţi -Cartea figurilor hieroglifice- pentru cei care doresc să urmeze calea ilustrată de enigmaticele figuri ale cărţii lui Abraham Evreul, care cuprinde relatarea căutărilor sale pentru a descifra figurile, căutări care culminează, ca într-un adevărat parcurs iniţiatic, cu o călătorie la Compostella, locul sacru al pelerinajului creştin medieval. Dar nu numai călătoria sa este un semn al esoterismului, ci şi “ascunderea” unor semne sub “văluri”, semnele pictate de Flamel pe un arc al cimitirului Inocenţilor din Paris putînd fi citite în dublă cheie, după capacitatea şi cunoaşterea celui care le vede: misterele Învierii, pe de o parte, dar şi “toate operaţiile principale şi necesare ale Lucrării”. Urmează interpretările teologice şi filosofice care pot fi date hieroglifelor, apoi rînd pe rînd Flamel face consideraţii asupra celor opt figuri. În opusculul Dorinţa dorită, Nicolas Flamel face o sinteză a cunoştinţelor alchimice din vremea sa, dovedind, dacă mai era nevoie, că munca de anticar şi copist era sursa de venit, iar alchimia marea iubire spirituală.

“Toţi cei ce doresc să aibă adevărata cunoaştere a marii ştiinţe a artei filosofiei trebuie să studieză această carte şi să o recitească de mai multe ori, şi astfel vor dobîndi lucrul atît de mult rîvnit”. Cu aceste rînduri se deschide una dintre lucrările de referinţă ale alchimiei Renaşterii: Rosarium Philosophorum (Grădina Filosofilor), Herald, 2008, traducere de Ramona Ardelean. Este un îndemn la a asculta cuvintele filosofilor din vechime, care dincolo de inerentele controverse, au desluşit armonioase legături între Materie şi Formă, între Natură şi Spirit. Sub forma unor intervenţii aparţinînd unor filosofi sau alchimişti, a unor extrase din alte cărţi, Rosarium caută să desluşească sensul ascuns al celor 20 de gravuri în care sînt încifrate tainele lumii, simbolurile alchimice, operaţiile alchimice, într-o încercare de a descoperi starea superioară a lucrurilor, de a arăta coerenţa lumii şi a vieţii, coerenţă care se arată celor care ştiu să citească semnele văzute, dar care pentru unii rămîn ascunse, la fel cum şi Piatra rămîne ascunsă chiar dacă celebra formulă alchimică este larg cunoscută: Visita Interiora Terrae Rectificando Inveniens Occultum Lapidem.

Repudiată de unii, adulată de alţii, alchimia continuă să fascineze, să inspire poveşti şi romane, din care transpare o alchimie uşor caricaturizată, care are impact decisiv asupra publicului larg. În ciuda deformărilor şi criticilor la care a fost supusă, alchimia îşi dovedeşte statornicia pentru că lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă. Ştiinţa modernă îi răpune în eficacitate pe legendarul Zosim şi pe descendenţii săi, dar alchimia trimite la un alt mod de a privi lumea, iar dificultatea textelor alchimice stă în starea de spirit pe care o cere cititorului “puţin obişnuit să evolueze simultan pe un dublu registru, sensibil şi inteligibil, după imaginea unei arte căutînd continuu între Cer şi Pămînt, materie şi spirit, punctul de echilibru ferind alchimia de a fi unilateral materialistă sau spiritualistă”, spunea Françoise Bonardel. Revenind la colecţia Quinta essentia, dar rămînînd pe tărîm alchimic, răsplata editorilor şi traducătorilor este că de sub apăsătorul plumb se văd scînteierile aurului!