Litera G este unul din simbolurile majore ale gradului de companion. Această afirmaţie este unanim acceptată de membrii şi comentatorii masoneriei speculative. Controversele apar atunci cînd se cere sau se propune o definiţie sau un înţeles univoc; aici se înfruntă partizanii înţelegerii literii G ca primă literă a cuvîntului Geometrie, cu cei care consideră că ar fi vorba de G de la Gnoză sau G de la Gamma sau G primă literă a cuvîntului englez God. De curînd Henri Gallois a încearcat să ofere un răspuns la întrebarea la ce se referă litera G (G comme gnose, Paris, Editions Vega, coll. “Pierre d’angle”, 2009, 392 p).

Într-o primă secţiune, Henri Gallois încearcă să facă dreptate gnozei, un subiect pe care Biserica în general îl ocoleşte, şi aminteşte că Gnoza/Gnosis înseamnă Cunoaştere: “Gnoza este un mijloc, un drum, o tehnică, care permite în timp (celui care are anumite potenţialităţi – n.n.) să acopere aceste potenţialităţi necunoscute”. Dacă despre Gnoză se vorbeşte mai cu seamă ca de un curent apărut după  primele secole după Hristos, Henri Gallois găseşte o multitudine de exemple în Vechiul Testament pe care le asimilează unei autentice gnoze. În paralel întreprinde o aceeaşi lectură a Noului Testament, dar mai ales asupra aşa-numitelor Evanghelii Apocrife care lasă loc la numeroase interpretări şi nu mai puţine speculaţii, dat fiind că multe texte trebuie descifrate, refăcute atît cît se poate sau chiar decodate.

Dacă prima parte a fost mai aplecată spre fenomene tulburătoare, care pot sau chiar dau de gîndit, asupra unor fenomene sau întîmplări aproape imposibil de verificat, în cea de a doua accentul se mută pe cîteva texte care pot fi subsumate Gnozei fără teamă de a greşi. Unul din textele enigmatice este Cartea lui Enoh, o culegere de scrieri făcînd parte din literatura apocaliptică, datînd din secolele II-I î. H.; toţi exegeţii sînt unanimi că în Cartea lui Enoh sînt şi multe elemente ciudate şi neatractive, aceiaşi exegeţi subliniind valoarea ansamblului care justifică includerea ei între cărţile gnostice: redescoperirea stării primordiale a omului. Dacă obiectivul este unic, căile sînt multiple, iar în cazul lui Enoh Henri Gallois identifică trei: prima este cea a raţiunii şi studiul textelor sacre, deţinătoare ale Tradiţiei; a doua este retragerea în sine, din tăcere născîndu-se răspunsuri la anumite întrebări; a treia cale este cea a călătoriei, printr-o deschidere totală a Spiritului. Un alt corpus de texte asupra căruia se opreşte autorul este cel alcătuit din Textele piramidelor şi Cartea veche a morţilor egipteni care dau mărturie despre continuitatea Tradiţiei. Dintr-un asemenea parcurs nu putea lipsi Corpus Hermeticum, adică revelaţia lui Hermes Trismegistos, cel care afirma: “Mi se spune aşa fiindcă deţin trei părţi din înţelepciunea lumii”; redescoperirea Corpus-ului, la începutul secolului al XV-lea într-o mănăstire din Macedonia, avea să dea un nou avînt Academiei Florentine în care străluceau Marsilio Ficino şi Pico dela Mirandola. Henri Gallois întreprinde o lectură în cheie gnostică a Evangheliilor recunoscute de Biserică, pentru a se opri apoi la cîteva consideraţii asupra operei lui Dante, a uriaşei sale profunzimi iniţiatice. Această amplă secţiune a cărţii se încheie cu cîteva consideraţii despre catari.

Secţiunea a treia rămîne firesc în aceeaşi arie de preocupări – înţelesurile gnozei – dar îşi urmează cursul cronologic aducîndu-ne pînă în contemporaneitate, urmărind meandrele Tradiţiei originale care se propagă pînă în zilele noastre. Sînt amintite cîteva din temele rozicrucianismului, fascinanta mişcare intelectuală de la începutul secolului al XVII-lea, pentru a enunţa cîteva idei despre mişcări spirituale cum ar fi martinismul, încheind cu cîteva consideraţii despre Gnoza de la Princeton .

După acest amplu periplu prin isoria constituirii Gnozei, în care uneori se pierde într-un discurs stufos şi care putea fi redus la elemente care configurează cu adevărat Gnoza, Henri Gallois atacă miezul subiectului: Gnoză şi francmasonerie. Aminteşte că masoneria a fost atacată pe nedrept, dar nu omite nici existenţa un anume exces de zel din partea unor masoni care au creat diverse obedienţe dincolo de orice temei masonic. Henri Gallois îl citează aici pe Bruno Etienne care scria în La spiritualité maçonnique: “Din clipa în care o confrerie se etalează în spaţiul public, ea pierde întreaga sa putere iniţiatică şi se depreciază la rangul de asociaţii repertoriate şi declarate de utilitate publică, ceea ce este foarte onorabil dar de un alt gen: autoritatea francmasoneriei nu este de această natură… Autoritatea şi puterea reală a francmasoneriei nu se pot fortifica decît în tăcere, poate chiar în tăcerea absolută, şi sub aparenţele non-acţiunii. Acţiunea se pregăteşte în calm şi cunoaşterea se dobîndeşte în tăcere şi retragere spirituală, departe de zgomotele lumii, în secretul lojii şi lăsînd metalele la poarta templului. Adevărata deviză a francmasoneriei este forţă, înţelepciune, frumuseţe, şi dacă ea este în serviciul umanităţii, sloganul său ar trebui să fie cuvîntul lui Kiekegaard şi forma lui Ibn’Arabi: “Forma servitorului este incognito”. Dacă francmasoneria se prezintă ca un Ordin Iniţiatic şi Tradiţional, deţinător al unei profunde Spiritualităţi, atunci este continuatoarea şi moştenitoarea Gnozei.

Litera G, dincolo de semnificaţie, este unul din elementele decisive ale ritualului gradului de companion, fiind plasată în mijlocul stelei înflăcărate, steaua care îi va îndruma paşii către Cunoaştere. O Cunoaştere către care tind, vorbind despre masonerie, toţi practicanţii diverselor rituri; Henri Gallois consideră că Ritul Scoţian Antic şi Acceptat este singurul care conţine în el garanţia unui progres evident, întrucît în fiecare grad nu este o limită, ci dimpotrivă ceea ce este descoperit devine punctul de plecare pentru alte descoperiri.

La originile creştinismului,  gnoza şi gnosticismul erau cunoscute doar din scrierile celor care le respingeau (Irineu, Iustin, Ipolit), care ofereau  însă ample citate din adversarii care trebuia respinşi. Pentru o bună perioadă de timp a fost singura sursă documentară. Totul pînă în 1945, cînd la Nag Hammadi, în Egipt, a fost descoperită o adevărată bibliotecă gnostică, semn că o întreagă comunitate gnostică folosea aceste texte. Care este însă raportul gnozei şi gnosticismului cu creştinismul? Ştiam din cartea despre Guenon ca Jean Borella nu era adeptul teoriei unui esoterism creştin, căci revelaţia creştină era accesibilă tuturor şi nu numai unui grup de iniţiaţi, unei elite secrete, deşi admitea că gradul de înţelegere a parabolelor era diferit. Teza lui Jean Borella că prin adevărata gnoză trebuie înţeleasă o cunoaştere a lui Dumnezeu, interioară şi salvatoare, îi impune o dublă misiune: a arăta prin ce creştinismul realizează adevărul gnozei, şi să identifice eroarea gnosticismului şi să precizeze devierea pe care a făcut-o de la gnoza adevărată. Jean Borella înţelege prin gnoză o cunoaştere interioară şi salvatoare; este limpede că gnosticismul nu pretinde să ajungă la o astfel de cunoaştere tocmai pentru că neagă prezenţa luminii necreate în inima tenebrelor. “Dimpotrivă adevărata interioritate trebuie să asume exterioritatea; cu siguranţă ea trebuie să o depăşească în glorie, dar transfigurînd-o, şi deci de asemnea desăvîrşind-o. Totul este spus în această axiomă: numai mai marele poate vrea mai puţinul. Numai Dumnezeu, Absolultul şi Infinitul “pot” relativul şi finitul”, scrie Jean Borella.

Studiul său debutează cu cîteva problem generale ale gnozei, continuă cu gnosticii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea (Hegel, Ruyer, Guenon, Schuon) şi se încheie cu un eseu filosofic despre gnoza creştină în esenţa sa. În acest din urmă studiu, Jean Borella expune cîteva din avatarurile tremenului gnoză, tradus imprecis din greacă (gnosis= gnoză, cunoaştere) fapt ce a generat multe neînţelegi, de multe ori gnoza fiind sinonimă cu erezia. La capătul periplului său prin evoluţia conceptului de gnoză în filosofia modernă, Jean Borella aminteşte cercetările lui Henry Corbin şi convingerea acestuia că “Gnoza nu este nici ideologie, nici o cunoştere teoretică contrastînd cu credinţa. Ea este înţelepciune şi este credinţă, Pistis Sophia. Ea nu se limitează la gnosticismul primelor secole: este o gnoză iudaică, o gnoză creştină persistînd de-a lungul secolelor, o gnoză islamică, o gnoză budistă”.

Cartea lui Jean Borella dedicată unui subiect deloc comod, apărută  în momentul în care Papa Benedict al XVI-lea amintea că gnoza autentică este o dezvoltare a credinţei, este pledoarie pentru o reaşezare a discuţiilor despre gnoză şi se încheie în chip fericit cu un imn închinat sfintei gnoze, cu autor necunoscut, din care cităm doar două versuri: “căci nu există viaţă fără gnoză / nici gnoză adevărată fără viaţa adevărată”.