“În Evul Mediu, genul uman nu a gîndit nimic important care să

nu fi fost scris în piatră“, Victor Hugo, Notre-Dame de Paris

În toate civilizaţiile vechi, piatra este un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii; templele lumii antice, obiectele rituale, stelele funerare şi obeliscurile sînt din piatră. Templul nu era accesibil profanului, sau celui care schimba în profan tot ceea ce atingea. În Egiptul antic piatra primordială era suportul simbolic al întregii construcţii: “În fundaţii sînt aşezate simboluri precum echerul, nivela sau pietrele preţioase. Aceste simboluri nu sînt destinate văzului oamenilor, ci asigură stabilitatea spirituală a edificiului care se bizuie în întregime pe funcţii creatoare. Cum să nu evoci piatra sacră de la Heliopolis în formă triunghiulară, unde se aşeza pasărea Phoenix? Această piatră sacră era o rază de lumină corporizată şi, în modul acesta apărea etern oamenilor. Această piatră de fundaţie amintea deopotrivă prima dimineaţă a creaţiei şi simboliza raza de lumină pe care regele urca pînă la cer”, scria cunoscutul egiptolog francez Christian Jacq.

Catedrala Notre-Dame de Chartres

În dialogul Republica, Platon recomanda ucenicilor în ale filosofiei să studieze muzica, astronomia, aritmetica, geometria, despre aceasta din urmă precizînd că “este ştiinţa a ceea-ce-veşnic-este. Ea reprezintă, deci, preavrednic bărbat, un mijloc de a atrage sufletul spre adevăr şi de a pregăti inteligenţa filosofului să îndrepte în sus facultăţile pe care, în chip nepotrivit, le îndreptăm în jos”. În mod tradiţional, acestor arte liberale care alcătuiau quadrivium li se adăugau alte trei: gramatica, retorica, dialectica (trivium). Cele şapte arte liberale au fost fundamentul întregului învăţămînt medieval, inclusiv al celui clerical. Secolul al XII-lea este cunoscut pentru marile enciclopedii scrise, dar şi pentru enciclopediile în piatră, una dintre acestea fiind Catedrala din Chartres, pe al cărei portal occidental sînt reprezentate cele şapte arte liberale. Texte vechi aparţinînd confreriei zidarilor medievali-manuscrisele Regius şi Cooke - enumeră ştiinţele şi artele care se vor regăsi şi în constituţiile gotice: gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia.  În continuarea acestei enumerări se precizează: “Remarcaţi, vă rog, că toate ştiinţele sînt cuprinse în Geometrie; nici gramatica, nici logica, nici una din celelalte ştiinţe nu poate subzista fără Geometrie”. Adevărata tradiţie a constructorilor medievali nu consideră geometria ca o disciplină printre altele, ci ca sistemul de referinţă fundamental de la care se fac toate demersurile intelectuale, morale şi spirituale.

Imensul şantier al catedralelor care a acoperit cu o mantie albă Europa apuseană începînd cu veacul al XI-lea a lăsat în urma sa construcţii monumentale – gloria goticului, dar în acelaşi timp ne apropie de lumea constructorilor medievali, o lume în care constructorul era un creator, acţiunea sa asupra materiei fiind însoţită de o iniţiere spirituală: între artă şi meserie, între lucrător şi artizan nu era nu era nici o deosebire; lojile medievale erau deopotrivă lucuri de muncă şi de reflecţie, şantierele monumentale dezvoltînd şi o învăţătură spirituală de o mare bogăţie, care face din mîna artizanului “egala şi rivala gîndirii” (Paul Valery).

Schiţa unui contrafort al catedralei Notre-Dame de Reims, sec XIV, de Villard de Honnecourt

Este bine ştiut că înălţarea catedralelor o datorăm conlucrării diverselor confrerii de meşteşugari, numai că informaţiile asupra acestor confrerii sînt extrem de puţine. Piatra este unul dintre materialele simbolice capitale ale companionajului; simbolismul pietrei în companionaj este dificil de definit, pentru că ritualurile tăietorilor în piatră nu au fost niciodată divulgate, dar şi pentru că un simbolism apropiat l-au dezvoltat lojile masonice, ceea ce a incitat la asimilări facile, forţate şi hazardante. Piatra este fundament al relaţiei între om şi cer, este simbol al actului sacru fondator, semnificaţie pe care o regăsim în simbolistica pietrei brute sau a pietrei divine căzute din cer. Daniel Beresniak ne tălmăceşte într-un stil metaforic povestea pietrei din capul unghiului, despre care aminteşte Psalmul 117,22: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului”. Celui care bate la poarta excelenţilor constructori i se cere o probă a calificării sale. Atunci, el prezintă cu umilinţă “opera” sa ofiţerilor gardieni. Această operă este o piatră tăiată, imagine a lui însuşi, proiecţie minerală a entităţii sale nevăzute, cucerită şi percepută în geometrie. Gardienii examinează această piatră, o întorc pe toate feţele, o judecă după normele cunoaşterii ai căror depozitari sînt şi apoi o aruncă. Piatra nu este conformă. Ea nu-şi are locul în edificiul în construcţie. Ea este de aruncat ca rebut. Cu capul plecat, ruşinat, autorul acestei pietre ratate nu opune decît tăcerea sarcasmelor dispreţuitoare şi criticilor emise cu emfază. El a perturbat reuniunea arhitecţilor.

Castelul Corvinilor (Cetatea Hunedoara)

Dar în momentul în care trebuie să părăsească şantierul este anunţată sosirea Maestrului Arhitect, autor al planului general al edificiului. Nu mai este vreme pentru a deschide poarta pentru a alunga intrusul, căci acesta ar putea să se întîlnească faţă în faţă cu Maestrul Arhitect. Acesta anunţă că edificiul este aproape gata şi întreabă dacă cheia de boltă a fost tăiată. Apoi, după un moment de tăcere stînjenitoare a adunării, maestrul anunţă că această piatră există şi îi îndeamnă pe lucrători să o caute. Toţi caută şi nu găsesc. Atunci, Maestrul Arhitect se îndreaptă către rebuturi, acolo unde încă nimeni nu căutase. El descoperă cheia de boltă în grămada de pietre aruncate. El o examinează şi o găseşte perfectă. Această piatră, spune el, este cea care va încheia în mod fericit edificiul. Cum a fost posibil ca ea să fie aruncată? Constructorii au pierdut din vedere sensul şi finalitatea muncii lor. Ei s-au instalat în obişnuinţele lor. Repetiţia gesturilor lor i-a slăbit mental: ei au confundat scopul şi mijloacele, au uitat esenţialul, au instituit ca norme absolute normele relative ale fazelor tranzitorii.

Maestrul Arhitect cere să-i fie prezentat autorul pietrei îndelung aşteptate. Gardienii îl aduc respectuos pe cel pe care îl condamnaseră. Maestrul Arhitect îl îmbrăţişează, îi înmînează ciocanul, semn al autorităţii, şi i se adresează: “Tu vei prezida faza cea mai delicată a construcţiei. Tu singur eşti calificat pentru a face aceasta, pentru că eşti autorul pietrei unice, cea a unghiului. Opera ta este cea prin care sfidarea pe care am lansat-o legilor gravitaţiei este victorioasă. Tu singur, aici, eşti demn de titlul pe care îl port. Cînd tu vei fi plasat piatra ta, tu vei concepe planul aunui alt edificiu, mai frumos, mai puternic şi mai încăpător decît acesta”.

Lucrul asupra pietrei este dublat de un act mental, de o putere spirituală. Depăşind strictul cadru practic sau profesional, operaţiile de tăiere şi şlefuire a pietrei se sublimează, şi perfecta stăpînire a manualităţii conduce la o disciplină interioară; tăietorii în piatră au înscris ecoul Cuvîntului Pierdut în tăcerea seculară a pietrei pe care o ascultă cei predestinaţi. Este ceea ce spunea şi profetul Isaia: “Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea nu se va clătina! Şi voi face judecata dreptar şi dreptatea cumpănă”.

Interpretarea reală a pietrei unghiulare ca piatră a vîrfului era foarte cunoscută în Evul Mediu, iar o ilustraţie din Speculum Humanae Salvationis înfăţişează doi zidari,fiecare ţinînd în mînă cîte o mistrie, iar cu cealaltă mînă susţin o piatră pe care se pregătesc să o pună în vîrful unui edificiu. Simbolismul constructorilor medievali se sprijină pe tradiţia iudeo-creştină şi este legat de construirea Templului lui Solomon. Pentru companioni sau maeştrii zidari, piatra asupra căreia lucrează manual şi spiritual simbolizează atît “piatra unghiulară a Templului imaterial înălţat Filosofiei”, cît şi “emblema sufletului aspirînd să se înalţe către sursa sa”. În opinia lui Jean-Pierre Laurant, munca transformă piatra brută într-o formă elaborată, abstractă care asociază pătratul şi triunghiul echilateral: “Ca figură a stabilităţii perfecte în universul creat, pătratul se raportează la numărul 4 al fiecăreia din laturile sale şi la multiplii săi, iar triunghiul la numărul 3 al activităţii creatoare; asocierea lor rezumă cele şapte zile ale creaţiei lumii şi consacră construcţia edificiului. Suprafaţa pătratului, 4×4=16, adăugată lui 10 al tetraktisului dă 26, adică suma literelor tetragramei divine în ebraică. Unitatea simbolizată de vîrful triunghiului este retrimisă din ceruri pe pămînt prin firul de plumb care marchează punctul central în jurul căruia se articulează planul universului creat”.

Atît cît de mult putem coborî în timp constatăm venerarea pietrei. Piatra devine un simbol, imagine a pămîntului, reprezentat sub forma unui pătrat, care are ca valoare cifra patru; cerul, care este domul, cupola, bolta are ca ca simbol cifra trei. Pătratul se leagă de cerc pentru a arăta că totul aparţine Întregului. Ritualurile tăietorilor în piatră, fericită îmbinare a manualităţii şi spiritualităţii, descoperă valoarea iniţiatică absolută, transmisă cu rigoare. Piatra, înainte de a se integra în fastuoasele edificii gotice, închide în ea însăşi multe secrete şi bogăţii. Această rădăcină a umanităţii este puterea centrală, ea triumfă peste toate ca într-o operaţie alchimică. Fruct al uniunii cerului şi a pămîntului, piatra reprezintă viaţa şi sacrul, o realitate absolută care face să vibreze sanctuarele noastre cele mai hermetice.

În cursul celei de-a treia călătorii, candidatul citește denumirea celor șapte arte liberale, discipline care reprezentau esențialul cunoștințelor predate în Evul Mediu. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella undeva între anii 410-421. El a dat lista celor șapte arte liberale și le-a fixat definitiv. Înaintea sa, Sf. Augustin considera că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaștere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, și știința numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia.

Cele șapte arte liberale sînt citate în numeroase texte masonice din vechime, dar grăitoare sînt definițiile acestor arte date în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius și Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke : “pentru cea care este prima și care este fundamentul științelor are ca nume gramatica, ea te învață să vorbești corect și să scrii bine; a doua este retorica și ea te învață să vorbești frumos și cu grație; a treia este dialectica și această știință te învață să distingi adevărul de fals și este de obicei numită arta sofistică; a patra se numește aritmetica ce te învață arta numerelor cum să calculezi și să socotești toate lucrurile; a cincea geometria care te învață toate dimensiunile și măsurile calculul greutății științelor de orice fel; a șasea este muzica ce te învață arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă și harpă, dar și la orice alt instrument; a șaptea este astronomia care te învață cursul soarelui și al lunii ca și al altor stele și planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident ceea ce era în afara teologiei şi a dreptului canonic

Atît Vechile îndatoriri cît și alte texte , dar mai ales Constituțiile lui Anderson fac referire la cele două coloane antice regăsite de Hermes și Pitagora pe care erau gravate numele celor șapte arte liberale.

În cursul călătoriilor sale candidatul descoperă steaua înflăcărată, simbolul definitoriu al gradului de calfă. În mijlocul stelei înflăcărate se află litera G căreia ritualul îi dă semnificația de primă literă a cuvîntului geometrie, a cincea artă liberală, nu întîmplător ritualul gradului de calfă gravitînd în jurul cifrei cinci. Textele mai vechi refritoare la arta construcției dar și Constituțiile lui Anderson fac o paralelă între Geometrie și masonerie. Prin Anderson înțelegem că masoneria , arta regală, permite umanului să clădească templul interior după o măsură divină redescoperită gîndind geometric: “Adam, creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu, trebuie să fi avut Geometria înscrisă în inimă. Artele mecanice au dat ocazia savanților de a transforma elementele de geometrie într-o metodă. Această știință nobilă astfel simplificată este baza tuturor artelor, cu precădere a masoneriei și arhitecturii”.

În cursul celei de a patra călătorii, purtînd rigla şi echerul, candidatul descoperă numele unor personalităţi care simbolizează continuitatea tradiţiei iniţiatice: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Trebuie să fi fost o alegere dificilă pentru părinţii Ritualului Scoţian Antic şi Acceptat. Asupra fiecăreia dintre personalităţile amintite s-au scris zeci sau sute de cărţi, şi încă se mai scriu. În alte ritualuri veţi întîlni alte nume, poate la fel de cunoscute. Îmi îngădui să atrag atenţia asupra unuia dintre numele amintite: Hermes Trismegistos, Hermes de trei ori mare, autorul celebrului Corpus hermeticum, cunoscut marilor cărturari ai lumii antice. Neoplatonicul Iamblicos spunea că : “Zeul care prezidează asupra elocinţei, Hermes, este, pe bună dreptate şi de multă vreme, cunoscut tuturor sacerdoţilor; acest unic proteguitor al adevăratei ştiinţe a zeilor, mereu acelaşi şi peste tot, îi dedicau strămoşii noştri roadele înţelepciunii lor punîndu-şi sub numele lui Hermes scrierile lor.”

După mai bine de un mileniu în care Corpus hermeticum a ieşit din atenţia cărturarilor, Conciliul de la Florenţa din 1439, prin prezenţa lui Gemistos Plethon în suita împăratului bizantin avea să determine, în mod straniu, înnoiri substanţiale în cultura europeană. Umanist şi neoplatonician, Gemistos Plethon impresiona prin erudiţia enciclopedică, prin educaţia religioasă, prin cunoştinţele în domeniul ştiinţelor esoterice şi al cabalei. Întîlnirea dintre Gemistos Plethon şi Cosimo de Medicis a redeşteptat interesul pentru scrierile lui Platon şi a descoperit apusului Europei textele hermetice. Atunci va lua fiinţă celebra Academie Florentină, atunci vor fi aduse la Florenţa, de la o mănîstire din Macedonia, primele 14 texte hermetice pe care ilustrul umanist Marsilio Ficino le va traduce, amintind într-o dedicaţie către binefăcătorul său că acele scrieri erau  “din epoca cînd se năştea Moise şi strălucea Atlas astrologul, fratele lui Prometeu fizicianul şi unchiul după mamă al lui Mercur Bătrînul, al cărui nepot al fost Mercurius Trismegistul”. Se aminteau astfel primele verigi ale lanţului de aur al cunoaşterii umane, veriga de început fiind Hermes, contemporan cu Moise, urmat de Orfeu, Pitagora, Platon.

Sperînd că aceste modeste rînduri vor fi un îndemn la lectura şi aprofundarea textelor din Corpus Hermeticum, îmi îngădui să amintesc cîteva dintre cele mai cunoscute versete din celebra Tabula Smaragdina: ” Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială. Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic. După cum toate purced din unul Singur, tot aşa prin transpunere ele sînt născute din acest lucru unic.” Iar ultimul verset: “Mi se spune Hermes Trismegistos fiind că deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi.”

Căutarea adevărului are un singur nume: filosofia, care începe printr-o ruptură, printr-o mirare. Nu acesta este sensul celor cinci călătorii ale calfei?

Ritualurile primelor două grade atestă preocuparea constantă a masonului de a-și inspira aidoma metoda de a cunoaște și de a trăi masonic după Geometrie. Geometria este simbolul relației de ordine între creator și creatură, fie plecînd de la ideea de Mare Arhitect al Universului, creînd lumea după principiile sale, fie căutînd să facă din om un căutător spiritualizat al Geometriei pe care Marele Arhitect a lăsat-o înscrisă în inima omului. Astfel recuperarea stării sacre a speciei umane devine un act de a edifica o ordine regăsită în Geometrie, și construirea templului uman este comparabilă celei a templului închinat Marelui Arhitect, distrus și reclădit.