Călătoria prin Purgatoriu este mai dificilă întrucît Vergiliu, ca locuitor al Limbului, cunoştea mai bine Infernul. Lumea Purgatoriului este una înşelătoare, plină de capcane, de amăgiri, obstacolele iniţiatice luînd forma sentimentalismului, a zăbavei, cînturile IV,V şi VI fiind despre zăbavnici, iar cîntul VII despre principii şi nobilii neglijenţi: “Oh, slujnico Italie! trist ospel/ şi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,/ nu doamnă de provincii, ci bordel!” Etapa finală a Antepurgatoriului este valea, descrisă ca o grădină înverzită şi plină de flori multicolore, cu mii de miresme. Valea este un paradis intermediar, unde sălăşluiesc cei pedepsiţi pentru neglijenţă, dar care încă se bucură de privilegiile deţinute anterior; “valea cu flori, susţine Mircea A. Tămaş, este o etapă iniţiatică ce încheie Antepurgatoriul, vestind Paradisul terestru, culmea Purgatoriului, şi pentru a întări similitudinea, Dante aşază ca paznici ai văii doi îngeri cu săbii de foc, aceştia luptîndu-se şi îndepărtînd Adversarul-şarpe”. În vîlceaua înflorită Dante adoarme, în vis apărîndu-i Lucia, cea care îl va conduce la poarta Purgatioriului: “văzui că-i poartă, şi că stau supt ea/ trei scări de trei colori deosebite,/ şi-avînd portar ce mut încă stătea.// Voi cei de jos,-aşa-ncepu a zice,-/ ce vreţi, şi cene-i cel ce v-a condus?/ Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!// Spre bine paşii ducă-vi-i nainte,-/ vorbi din nou acel gentil portar,-/ păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte”. Cele trei trepte sînt albă ca marmura, lustruită ca oglinda, prima, aspră şi arsă, a doua, compactă şi solidă, de culoarea sîngelui proaspăt, a treia. Cele trei trepte pot sugera trei trepte ale mărturisirii (pocăinţa, mărturisirea, mulţumirea) sau cele trei faze alchimice inversate. Îngerul le va deschide poarta cu două chei, una de aur, cealaltă de argint, indicîndu-le succesiunea misterelor, dar mai ales atrăgîndu-le atenţia să nu privească înapoi, să lase deoparte legăturile lumeşti, căci altfel vor fi respinşi din Purgatoriu.

Urmează cele şapte cercuri sau ocoluri în care cei doi călători întîlnesc relele morale ale lumii: trufia, invidia, mînia, trîndăvia, zgîrcenia şi risipa, lăcomia, desfrînarea. Depăşirea celor şapte cercuri îl apropie pe Dante de Paradisul terestru, apropiere vestită de cîteva semne: un arbore ciudat, avînd forma unui brad inversat, un arbore încovoiat de fructe şi provenind ca vlăstar din Arborele cunoaşterii binelui şi răului: “Din ram în ram, cum bradul se gurguie/ spre vîrf, acesta-n jos se-nrămura,/ ca nimeni, cred, în el să nu se suie”. Guénon spunea că la arborele inversat rădăcinile reprezintă principiul, iar ramurile manifestarea. Străbaterea celor şapte cercuri se încheie cu purificarea în foc: “Şi-apoi:-De-aici în sus, închis la deal vi-e pasul/ cît timp n-aţi ars în foc! Intraţi, şi-un cînt/ din foc venind vă va conduce pasul (…) Frîngîndu-mi mîinile spre cer aduse/ priveam în foc, imaginîndu-mi foarte/ văzute trupuri de-om de foc distruse (…) Şi sigur crede că-ntr-această pară/ a focului chiar mii de ani de-i sta/ nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară (…) Văzînd că stau tot ferm şi-nchis în mine,/- Atît-mi-a zis, puţin cu vorbe crude-/ e zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine”, Beatrice reprezentînd influenţa spirituală care permite depăşirea probei. Dante pătrunde în Paradisul terestru, descris ca o pădure divină, înmiresmată şi răsunînd de cîntecul păsărilor; ajuns pe celălalt mal al rîului Lete, ultimul obstacol care îl desparte de celălat tărîm, Dante va avea un alt ghid, pe Matelda, misiunea lui Vergiliu încheindu-se.

A treia carte din Divina Comedie este Paradisul, descrierea călătoriei cereşti, care debutează cu o descriere a ceea ce este indicibil: “Mărirea Celui care-atotpătrunde/ mişcînd întregul tot şi dînd splendoare/ mai mult’ aici şi mai puţin’ altunde!// În cerul cel mai plin de-a lui lucoare/ eu fui! Văzut-am stări, ce-a le descrie/ nu şiu, nu pot, cîţi au să le scoboare.” O primă etapă a călătoriei este cerul Lunii, acolo unde se află cei care şi-au călcat siliţi jurămintele; referindu-se la “viia rază”, Mircea Tămaş face o apropiere cu era masonică a Adevăratei Lumini, numărul ciclic 65 se scrie în cifre romane LXV, de unde LVX, Lux, Lumina divină. Al doilea cer este al lui Mercur unde lumina devine mai intensă datorită capacităţii lui Dante de a vedea limpede; aici sînt cei cei care au fost tentaţi prea mult de faima lumească, în detrimentul gloriei celeste. Al treilea cer este cel în care se află duhurile iubitoare, este cel care încheie seria cerurilor afectate de lumea pămîntească, de lumea contingentului. Trecînd de aceste trei cercuri, Dante se îndreaptă spre cerurile duhurilor perfecte, care sînt deasupra oricăror influenţe spirituale. Dante enumeră 12 înţelepţi, printre care Toma de Aquino, Albert cel Mare, Solomon, Dionisie Areopagitul, Boeţiu, sf. Dominic, sf. Francisc. Dante împreună cu Beatrice trec prin cîteva cercuri îndreptîndu-se către mijlocul cercului unde, într-o lumină orbitoare se arată Soarele spiritual, Isus, înconjurat de sufletele fericiţilor: “văzui-aşa ‘ntre mii de flăcărele/ nou soare-acum, şi-asemeni foc le da/ cum face-al nostru cu-ale noastre stele.// Prin viia lui lumină s’arata/ aşa de-aprins substanţa lucitoare/ în ochii mei că n’o putui răbda.” Dante se află acum în Empireu, acolo unde prin îmbăierea în fluviul Paradisului se transformă şi va putea zări trandafirul celest (“apoi spre-al rozei centru aureu”), pentru ca apoteoza să se poată împlini: eliberarea, identitatea supremă, vederea desăvîrşită, Lumina luminilor. “Vederea luminii, cum o descrie Dante, afirmă Mircea Tămaş, este desăvîrşirea iniţiatică, realizarea spirituală care, în isihasm, e o vedere negrăită a Tenebrelor supra-luminoase”. Este unirea cu Lumina adevărată, veşnică, neschimbătoare, netrecătoare: “spre veşnica lumin’ apoi cătară/ cum nu credeam să poat’un muritor/ să caute’n ea cu-aşa lumină clară (…) Lumină’n veci, ce-ntreci cu-o veşnicie/ umanul gînd (…) Înaltul vis se rupse aici de-odată;/ ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,/ asemeni roţii ce-i egal mişcată/ iubirea care mişcă sori şi stele”. Cu aceste versuri se încheie una din marile creaţii poetice ale universalităţii, care de secole stîrneşte deopotrivă admiraţie şi nedumerire, incitînd la noi interpretări ale viziunii danteşti asupra lumii.

Aceste rînduri nu şi-au propus decît o succintă privire asupra firului întîmplărilor pe care Dante le-a trăit în călătoriile sale prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, în care, pe urmele altor cititori, am văzut posibile etape ale unui parcurs iniţiatic. Este cu putinţă ca multe interpretări care au urmat această linie să fie influenţate de lecturi asupra tradiţiei iniţiatice, lecturi ale unor cărţi apărute cu precădere în secolul al XIX-lea, să fie de asemenea influenţate de afirmarea unor curente de gîndire, cum este rozicrucianismul, cu mult posterioare scrierii lui Dante, dar în care pot fi identificate unele elemente similare, dar este greu de susţinut că J.V. Andreae ar fi fost influenţat de poetul florentin. Că în scrierea lui Dante există un sens aparent şi un sens ascuns, este un fapt prea bine ştiut, la fel şi existenţa a patru nivele posibile de lectură şi de interpretare nu mai poate nimeni să o conteste. René Guénon vorbeste despre posibile apropieri între textul lui Dante şi scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene. Este posibil ca părinţii masoneriei speculative să fi introdus în ritualurile gradelor înalte elemente din Divina Comedie, unii cercetători detectînd astfel de influenţe în ritualul Cavalerului Crucii şi al Trandafirului sau în cel al Cavalerului Vulturului alb şi negru. Un interpret al lui Dante, Aroux îşi intitula cartea din 1939 incitant şi harzardant: Dante heretique, revolutionaire et socialiste; era un mod de a da curs întrebărilor dacă Dante era catolic sau albiginez, dacă era creştin sau păgîn, dacă în scrierea sa pot fi identificate elemente de revoltă faţă de papa Clement al V-lea şi faţă de regele Filip cel Frumos, cei care au suprimat Ordinul Cavalerilor Templieri.

În cartea sa despre ezoterismul lui Dante, René Guénon scria că mulţi cititori vor fi nedumeriţi întrucît scrierea sa ridica mai multe probleme decît reuşea să rezolve: “Ţine de însăşi esenţa simbolismului iniţiatic să nu poată fi redus la formule mai mult sau mai puţin îngust sistematice, precum cele în care se complace filosofia profană; rolul simbolurilor este de a fi suportul concepţiilor ale căror posibilităţi de extensie sînt cu adevărat nelimitate, şi orice expresie nu este la rîndul ei decît simbol; prin urmare, trebuie rezervat întotdeauna un loc inexprimabilului, care este chiar, în ordinul metafizicii pure, cel mai important”.  René Guénon lansa o cale de cercetare, asupra desăvîrşirii iniţiatice, care este şi astăzi de urmat de cei care se aventurează pe urmele lui Dante în Infernul, Purgatoriul şi Paradisul lumii simbolurilor.

“Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!“

Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin  Infern, Purgatoriu şi Paradis, Vergiliu, Beatrice şi sfîntul Bernard: înţelepciunea naturală şi filosofia, credinţa creştină şi teologia, uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica.

O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii. Dintre posibilele interpretări ale poemului dantesc o alegem pe cea potrivit căreia Divina Comedie este un poem al desăvîrşirii iniţiatice. Referindu-se la autorii care au studiat simbolismul operei lui Dante, Arturo Reghini arată că aceştia au fost de multe ori incapabili să margă mai departe, rămînînd la suprafaţă, căci “e firesc să fie aşa, deoarece, pentru a putea cuprinde şi înţelege aluziile şi referinţele convenţionale sau alegoric, trebuie cunoscut obiectul aluziei sau al alegoriei; şi, în cazul precedent, trebuie cunoscute experienţele mistice prin care a trecut mistul sau epoptul în adevărata iniţiere. Pentru cine are o oarecare experienţă de acest gen, nu există nici o îndoială asupra existenţei, în Divina Comedie şi în Eneida, a unei alegorii metafizico-ezoterice, care acoperă şi dezvăluie în acelaşi timp fazele  succesive prin care trece conştiinţa iniţiatului pentru a atinge nemurirea”.

Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată
pădure-a fost, încît de-a ei cumplire
gîndind la ea mi-e mintea-ncrîncenată!

Sînt primele două strofe din Divina Comedie, aici în traducerea lui George Coşbuc. Amintim că un cunoscut esoterolog român, Mircea A. Tămaş, într-un frumos studiu despre Dante apărut ca postfaţă la traducerea românească a cărţii lui Guenon Ezoterismul lui Dante, afirma că “Divina Comedie a lui Dante trebuie parcursă, măcar o dată în viaţă, în original. De aceea, vom ilustra prezentul studiu cu citatele în limba italiană, o limbă accesibilă cititorului român”…

Nel mezzo del cammin di nostra vita,
Mi ritrovai per una selva oscura,
Chè la diritta via era smarrita.
Ah! quanto, a dir qual era, è cosa dura,
Questa selva selvaggia e aspre e forte,
Che, nel pensier, rinnova la paura!

În miezul vieţii Dante trebuie să facă o călătorie iniţiatică, drumul începînd într-o pădure întunecată simbol al relativităţii lumii, al vieţii profane, al nopţii ignoranţei, al fricii şi al tenebrelor. Drumul iniţiatic este unul plin de primejdii, încît doar cei cu inima curată şi avînd nobile idealuri pot să treacă dificilele probe. O primă încercare pentru Dante este întîlnirea cu fiara care-l împingea “acolo unde-orice lumină tace”, iar depăşirea obstacolului era de neconceput fără o călăuză:

Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om –am zis- te rog ai îndurare. (…)
Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,
tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă
frumosului meu stil ce-mi e mîndrie.
Vezi fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă,
ajută-mi înţeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă.

Apariţia lui Vergiliu, în acel loc şi în acel moment, nu este întîmplătoare:

Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit,
-mi-a zis, văzînd ce plînset mă doboară-
de vrei să scapi de locul ăst cumplit. (…)
Spre-a ta scăpare cred şi judec deci
să-ţi fiu conducător, şi te voi scoate
de-aici, făcînd prin loc etern să treci.

Cufundat în ignoranţa simbolizată de pădurea întunecoasă, poetul are nevoie de o iniţiere autentică pentru a atinge centrul fiinţei, iar apoi vîrful muntelui: “este o mare iluzie a crede că, rătăcit în pădurea obscură, se poate de unul singur, fără un ataşament iniţiatic, să dobîndeşti Paradisul”, scrie Mircea Tămaş.

Ascensiunea către înălţimile sacre ale cunoaşterii este una anevoiasă; din văgăuna obscură pînă pe colina Purgatoriului, iar de acolo pînă în vîrful căreia se află Paradisul terestru se întinde lungul drum al iniţierii. O primă încercare este urcarea colinei, Dante fiind împiedicat de trei fiare, despre care s-a spus că ar reprezenta lăcomia, violenţa şi înşelăciunea, sau desfrîul, trufia şi lăcomia; dar ele pot fi şi embleme ale celor trei lumi pe care Dante trebuie să le asimileze, o sinteză a celor trei trepte iniţiatice, notează Mircea Tămaş. Rătăcit în pădurea sălbatică, singurul drum salvator pentru Dante este coborîrea în Infern, moartea iniţiatică urmată de o nouă naştere, în întregul proces eroul fiind îndrumat de o călăuză iniţiatică, Vergiliu, a cărui scriere Eneida este la rîndu-i o lucrare iniţiatică.

În urma lui Vergiliu, Dante îşi începe călătoria spre Infern “pe drumul aspru şi silvestru” trecînd poarta Infernului:

Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plîns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu părinte;
puterea cea divină m-a durut,
iubirea primă şi suprema minte.

Cînd eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a-ntrat.

Dincolo de această poartă a deznădejdii erau subteranele unde se aflau condamnaţii fără speranţă, nepăsătorii, cei care nu au ales nici o cale de urmat, “îngerii mişei / cari nici fideli Puterii creatoare, / dar nici rebeli n-au fost”. Dar încercările la care este supus cel ce ţinteşte Paradisul nu sînt decît la început. Luntraşul Caron încearcă să-l oprească pe Dante să treacă Aheronul, dar la intervenţia lui Vergiliu în favoarea călătorului aflat sub oblăduirea sa, Dante este trecut pe celălalt mal.

Urmează cele nouă cercuri ale Infernului; în primul -Limbul- Dante îi aşază pe înaintaşii din antichitate, care deşi localizaţi în Infern sînt luminaţi de un foc “ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare”, iar în jurul focului erau patru umbre: Homer, Horaţiu, Ovidiu şi Lucan; în acelaşi cerc, plin de uimire dar şi de mîndrie, Dante îi întîlneşte pe Hector, Eneas, Cezar, Anaxagoras, Platon, Aristotel, Seneca, Orfeu, Avicenna, Ptolemeu, Hipocrat, Saladin, Euclid. Al doilea cerc îl are ca păzitor pe judecătorul Minos (“Grozav aici stă Minos şi rînjeşte, / judeţ el ţine-acolea-n poartă stînd / şi-azvîrle-n Iad precum se-ncolăceşte”), iar în cerc Dante plasează îndrăgostiţii care au păcătuit în dragoste. Al treilea cerc este păzit de Cerber (“Iar Cerber, fiara crudă şi ciudată, / cîineşte latr-aici la ticăloşii / plouaţi etern, trei guri căscînd deodată”), în el aflîndu-se lacomii. În al patrulea cerc, păzit de Pluto, se aflau două cete într-o veşnică dispută: avarii şi risipitorii. Al cincilea cerc este cel al izvorului şi al mlaştinei fetide a Stixului (“Pe cînd pluteam pe-a morţii baltă mare, / ieşi murdar-o umbră-n faţa mea: – Tu cine esti de vii avînd suflare? / – Eu vin -am zis- dar nu voi rămînea”). Al şaselea cerc este al ereticilor, Dante fiind condus în faţa cetăţii Dite, inima împietrită a omului ignorant; “cetatea Dite reprezintă o etapă majoră a călătoriei infernale, desemnînd atingerea unui alt nivel al fiinţei, unde sînt răscolite puternice reacţiuni psihice, puteri tenebroase, simbolizate prin demonii ce se împotrivesc pătrunderii în cetate a drumeţilor”, notează Mircea Tămaş. În cetatea Dite se petrece un moment de cumpănă în care însuşi Vergiliu se dovedeşte neputincios, ceea ce duce la reapariţia fricii şi neîncrederii în sufletul lui Dante, la periclitarea procesului iniţiatic, cele trei Furii încercînd să-l întoarcă pe Dante din drum, dar în cele din urmă Dante care “nu priveşte înapoi”, Vergiliu care îi acoperă ochii ferindu-l de Meduză, şi solul divin care coboară influenţa spirituală înving Furiile şi dracii. Cercul al şaptelea este păzit de Minotaur şi este al mînioşilor, al sinucigaşilor şi al risipitorilor, al violenţilor împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii, împotriva artei, cercul fiind compus din trei brîuri. În cercul al optulea forţele malefice încearcă o ultimă împotrivire prin înşelătorie, călăuze mincinoase, ipocrizie, în cele zece bolgii Dante asistînd la încercări care-l puneau în dificultate pînă şi pe Vergiliu. Ultimul cerc al Infernului aduce o nouă “cădere” a lui Dante urmată de cîteva încercări: puţul Giganţilor, întîlnirea uriaşilor, trecerea prin interiorul unei stînci către o peşteră. (va urma)