­Nevăzutul nu  vrea să apară în această viaţă

Bogdan Mihai MANDACHE: - Domnule profesor, în studiile şi cărţile Dvs. amintiţi deseori căutările esoterismului în a găsi tainele lumii. Esoterismul este constitutiv culturii? De ce atît de multe şi atît de dificile căi de acces?

Bruno PINCHARD: – Cultura umană este în serviciul posibilităţilor deschise de limbile vorbite de oameni. Nici o limbă nu poate să se reducă la gramatica sa şi să rămînă prizonieră într-un sistem de semnificaţii închis. Profunzimea istorică şi analogică a limbilor multiplică la infinit reţeaua de semnificaţii implicată de fiecare enunţ. Limba produce astfel un esoterism natural şi spontan pe care preoţii, poeţii, magii au pus totdeauna stăpînire pentru a încerca să acceadă la o lume nevăzută. Astfel, căile sînt multiple, dar dacă esoterismul este o întreprindere atît de primejdioasă şi riscantă, este pentru că nevăzutul se sustrage apropierii noastre cu fiecare din înaintările noastre. Nevăzutul nu vrea să apară în această viaţă. Iată pentru ce adevăratul esoterist nu va fi niciodată decît defunctul şi numai el poate scrie Cartea morţilor.

- Renaşterea a readus esotersimul în atenţia umaniştilor. Cum explicaţi interesul Renaşterii pentru hermetism, cabală, alchimie?

- Renaşterea a redescoperit analogia limbilor măsurînd ceea ce limbile vii datorau limbilor moarte, fie că era vorba de latină sau de greacă, de manuscrise sau de rituri, de monumente sau hieroglife, de nume de locuri sau de zei, făcînd în acea vreme să rezoneze toate limbile din bazinul mediteraneean. Ea a redeşteptat astfel ideea de cabală, cea a religiei evreieşti, dar de asemenea cabala occidentală a companionajului, a celtismului, a semnelor etrusce sau runice, fără a vorbi de efectele combinatorii zămislite de tehnica imprimeriei şi de ceea ce am putea numi cabala tehnică. Faţă de acest aflux de semne, era vorba de a găsi o lege de organizare, o bibliotecă adecvată, o folosire magică sau religioasă potrivită. Cu Marsilio Ficino, neoplatonismul şi lanţul de aur al revelaţiei platoniciene au apărut ca un principiu cvasi-miraculos capabil să facă faţă acestei varietăţi la fel de vaste ca şi memoria umană şi de a-i reînnoi sensul. Dincolo de procesiunile platoniciene, Pico dela Mirandola, Rabelais, dar de asemenea Leibniz au fost mari furnizori de ordine în semne. Paracelsus, la rîndul său, a descoperit semnele în lucruri, semnăturile interioare substanţelor, şi el a încercat clasificarea evaluîndu-le puterile. Această întreagă mişcare corespunde unei restituiri admirabile a memoriei profunde a umanităţii. Noi cunoaştem acelaşi aflux, sau mai curînd un aflux decuplat, dar pentru că raportul nostru cu limba este conţinut în certitudinile pozitive ale ştiinţelor umane sau în ideile obligatorii ale publicităţii politice, noi sîntem capabili să restituim arborescenţa mitologică singura care permite de a găsi desenul funciarmente universal şi convergent.

- Renaşterea a readus în atenţie arta memoriei. Unul dintre studiile de referinţă ale cunoscutei cercetătoare britanice Frances A. Yeats este intitulat The Art of Memory, autoare care a scris cărţi remarcabile despre Bruno şi tradiţia hermetică sau despre rozicrucianism. Arta memoriei este doar un exerciţiu spiritual?

- Arta memoriei este o tehnică pentru a pune în ordine semnele şi pentru a le face disponibile pentru a susţine o argumentaţie oarecare şi sub acest titlu ea este moştenitoarea tehnicilor retoricii, aşa cum au fost ele fixate de Cicero şi Quintilian. Arta memoriei bineînţeles poate deveni ceea ce umanistul Delminio Camillo numeşte un teatru al memoriei, cu a sa construcţie a unui spaţiu perspectiv, cu rituri proprii şi semnificaţii pentru înţelegerea universului. Totuşi nu trebuie să-i exagerăm puterea, limitele sale sînt cele ale unei activităţi psihice, or adevărata iniţiere atinge zone ale intelectului mai profunde decît conştiinţa noastră şi abilitatea noastră intelectuală. Este momentul în care Giordano Bruno renunţă la arta memoriei, la imagini, la combinaţii magice ale semnelor, pentru a recunoaşte că nu este decît un “furios eroic” pradă a atracţiei focului central…

Rabelais – memoria Franţei de după Lascaux

- Sînteţi preocupat de Renaştere, dar nu numai de cea italiană. Un renascentist remarcabil, deşi de multe ori privit cu o uşoară superficialitate, este Rabelais. Puţeţi schiţa cîteva gînduri despre  figurile şi “folosirile” cărţii la Rabelais?

- Opera lui Rabelais este atît de importantă, cel puţin pentru esoterismul francez, încît este dificil a o epuiza în cîteva remarci. Rabelais nu este nici un romancier, nici un autor comic. El este memoria Franţei de după Lascaux şi el trasează un drum în această formidabilă restaurare a celtismului. El nu se mulţumeşte să traseze un drum, el construieşte un adevărat sistem, ceea ce el numeşte o “enciclopedie a chestiunilor pantagruelice”. Opera sa se prezintă ca o celebrare a unei adevărate drame cosmice, în care mişcările cerului, interacţiunea continentelor, dar de asemenea puterea regală franceză şi războaiele religioase sînt implicate, aşa cum sînt la Guillaume Postel, deşi într-o manieră mai dogmatică şi în consecinţă mai puţin sugestivă. Rabelais rămîne resursa absolută pentru oricine se întreabă asupra destinului Franţei şi a puterii de analogie a limbajului vorbit în vestul Europei, ceea ce el numeşte “mitologiile galice”, asupra libertăţii de spirit a literaţilor ca şi asupra enigmelor cele mai profunde ale simbolicii păgîne şi creştine. Cred că este vorba de o adevărată nouă evanghelie, dar, aşa cum spune el însuşi, de o Evanghelie scrisă în franceză.

Gnoza lui Rabelais nu este o gnoză de bibliotecă, este o gnoză care presupune altarul şi sacrificatorul. De la carte se trece la omphalos, şi de la tradiţia universală la misterele faloforiilor. Conştient ca nimeni altul de tropismul civilizaţiei dionisiace către cultele cele mai vechi ale Indiei, el a făcut din periplul său o repetiţie a victoriei lui Dionisos occidental împotriva brahmanilor orientului. Sfidînd puterea brahmanică şi vedică, el nu a făcut decît să reînsufleţească cultele indiene prevedice şi să regăsească cultul preistoric care, de pe Gange pînă în Britania, a ocupat vetrele noastre. Rabelais este deci un om liber care, îndepărtîndu-se de cunoaşterea din cărţi, dar folosind puterea lor, a recondus civilizaţia la enigmele supreme şi la un cult vital căruia Panurge îi arată fecunditatea faţă de toate formele statice ale religiei. Importanţa mesajului lui Rabelais ţine de ceea ce a ştiut să înscrie în însăşi inima discursului umanist.

- În deschiderea unui studiu despre Pascal, afirmaţi că “Masoneriei îi lipseşte un Pascal”. Opera lui Pascal poate apropia omul zilelor noastre de misterul masonic?

- Numai Cugetările, Scrisorile provinciale, Memorialul ar da întreaga lor strălucire acestor oameni secreţi care se regăsesc în loji, la marginile puterii teologico-politice a modernilor. Poate că ei sînt noii “solitari” de la Port-Royal, sau îndepărtaţii lor moştenitori aşa cum a sugerat un mare număr de istorici, şi în numele unei tradiţii prezervate înţeleg să se ferească de moralele probabiliste care guvernează lumea. Cine ar putea astăzi să unească misterul tradiţiei şi inventarea maşinii de calcul, geometria şi învăţarea pe de rost a Bibliei, retragerea din lume şi mondenitatea, devoţiunea şi sarcasmul, rigoarea spiritului geometriei şi strălucirea stilului? Totuşi în acest nod se joacă posibilitatea unei culturi a iniţierii şi trecerea de la particularitatea unui secret la stabilirea principiilor universale. Dacă Rene Guenon poate fi considerat ca sfîntul Toma al lojilor, dacă acestea dispun de elemente ale unei adevărate cabale occidentale cu cuvinte de trecere şi cuvinte sacre, masoneria s-a bucurat vreodată de un cuvînt important pentru a devoala lumii culturii şi cunoaşterii întreaga amploare a antropologiei sale şi de a arăta profanilor şi postulanţilor puterea “căii substituite” pe care ea o reprezintă? Cine va fi atît de liber de orice limitare moştenită, atît de cunoscător al miturilor fondatoare, atît de îndrăgostit de adevăr şi atît de favorizat de el pentru a impune că Maestrul este cheia cifrului?

Misterul masonic este imens, dar lipsesc conştiinţele superioare pentru a ne expune maniera în care să intrăm sub puterea sa. Creştinii îl au pe Pascal, masonii îl au pe Gerard de Nerval. Avem dezvoltări remarcabile cu Goethe, cu Joseph de Maistre, cu Fichte, dar lipseşte o experienţă absolută, un Memorial masonic. Opera lui Guenon, de o importanţă încă nemăsurată în vastitatea sa, este mai întîi o analiză geometrică a puterii simbolurilor, dar forţa realizatoare a simbolurilor nu este descrisă ca atare. Iată pentru ce opera rămîne mută asupra posibilităţilor unei realizări iniţiatice moderne. Pascal, dimpotrivă, s-a făcut creatorul unei limbi care meditează asupra memorialului convertirii sale şi confruntînd-o cu angoasele umane cele mai universale. Nu există francez născut într-o lojă şi format într-o lojă, care să greşească considerînd ca lămuritor în acest sens “Propos des bien ivres” la Rabelais. Şi atunci Pascal al masoneriei, este şi nu poate fi decît Rabelais, aşa cum Mozart a fost Bach al Flautului fermecat.

Dante – un arc de cunoaştere tradiţională

- Asistăm la o revigorare a studiilor despre Dante, despre Divina comedie sau alte cărţi ale sale mai puţin cunoscute. Mulţi încearcă lecturi care să-i pună în “valoare” elemente esoterice, masonice. Rezistă aceste noi încercări de lectură?

-P entru epoca lui Dante nu se poate vorbi de o lectură masonică, ci ar trebui să se vorbească doar despre o lectură din perspectiva companionajului şi a ghildelor de artizani. Şi această ipoteză nu este inacceptabilă cînd se păstrează memoria funcţiilor Artelor la Florenţa şi maniera în care Dante foloseşte comparaţia între arte şi stele în Convivio. Peregrinarea sa cerească este totdeauna peregrinarea prin meserii, ceea ce arată întregul lor potenţial iniţiatic. În aceeaşi ordine de idei, cînd el vorbeşte despre sursele limbajului şi despre naşterea limbii vulgare, el nu poate să o facă fără a raporta genealogia sa la cuvintele despre meserie din mitul lui Babel. Dante vehiculează mai mult decît o masonerie, el adună, cifrează şi transmite o înţelepciune universală de origine templieră, redublată de cultele amoroase ale tradiţiei sufite. El găseşte astfel legătura între tradiţiile corporative şi cavaleria amoroasă, creînd cel mai mare arc de cunoaştere tradiţională din civilizaţia occidentală. Din această perspectivă el este indispensabil masoneriei pentru că a dat cosmologia, geologia, botanica, alchimia, ontologia şi erotologia întregii vocaţii iniţiatice la cei moderni. Lui trebuie să i se acorde acelaşi respect pe care grecii îl datorau misterelor de la Eleusis, chiar dacă el rămîne la fel de neînţeles pe cît erau misterele pentru vechii greci, pentru că un filosof atît de esoteric precum Platon a preferat misterelor un Egipt de legendă. Unul singur l-ar fi putut înţelege pe Dante, şi acela era Vergiliu.

- Aţi amintit numele lui Rene Guenon cel care vorbea la începutul secolului trecut de supravieţuirea  iniţierii, în lumea modernă, cea a domniei cantităţii, doar în companionaj şi masonerie. Astăzi asistăm la o inflaţie de esoterisme, deşi Esoterismul este doar unul. Masoneria mai este astăzi un depozitar al esoterismului? Care sînt şansele esoterismului într-o lume dominată de tehnică?

- Mitul lui Hiram este indisociabil de cele mai înalte momente ale culturii noastre căci el este singurul prin care omul liber poate însoţi mesajul cristic fără a sucomba într-o idolatrie dăunătoare în jurul figurii istorice a lui Isus. Hiram este faţa obscură a scriiturii iudeo-creştine. El nu vine din lumea semitică, şi totuşi el este cel prin care templul de la Ierusalim se construieşte şi se perpetuează sub diversele sale  metamorfoze. Hiram este Maestrul nostru şi este un Maestru care cere o reparaţie care trece prin repetiţia unui rit care nu ne supune unor scopuri morale şi politice ale niciunei autorităţi religioase sau civile. Hiram este şansa masoneriei şi nici o dominaţie tehnică nu-şi extinde prerogativele asupra construcţiei umane. El renaşte într-o comunitate rău orientată şi puţin sigură pe principiile sale, dedicată unui cuvînt substituit şi unei religii private. Dar în această penumbră un principiu mai puternic decît orice continuă şi  propagă plenitudinea limbii în rezonanţele sale subterane şi puterea sa de a servi valorile centrului suprem. Limba masonică va dura pentru că  nu este una strălucitoare, ci una îndoliată. Limba doliului este una care biruie totdeauna limbile de exaltare sau de devoţiune. Cunoştinţele masoneriei sînt cunoştinţe ale mormîntului şi prin acest mormînt se anunţă ca puterea care va rezista chiar pînă la sfîrşitul universului.

Călătoria prin Purgatoriu este mai dificilă întrucît Vergiliu, ca locuitor al Limbului, cunoştea mai bine Infernul. Lumea Purgatoriului este una înşelătoare, plină de capcane, de amăgiri, obstacolele iniţiatice luînd forma sentimentalismului, a zăbavei, cînturile IV,V şi VI fiind despre zăbavnici, iar cîntul VII despre principii şi nobilii neglijenţi: “Oh, slujnico Italie! trist ospel/ şi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,/ nu doamnă de provincii, ci bordel!” Etapa finală a Antepurgatoriului este valea, descrisă ca o grădină înverzită şi plină de flori multicolore, cu mii de miresme. Valea este un paradis intermediar, unde sălăşluiesc cei pedepsiţi pentru neglijenţă, dar care încă se bucură de privilegiile deţinute anterior; “valea cu flori, susţine Mircea A. Tămaş, este o etapă iniţiatică ce încheie Antepurgatoriul, vestind Paradisul terestru, culmea Purgatoriului, şi pentru a întări similitudinea, Dante aşază ca paznici ai văii doi îngeri cu săbii de foc, aceştia luptîndu-se şi îndepărtînd Adversarul-şarpe”. În vîlceaua înflorită Dante adoarme, în vis apărîndu-i Lucia, cea care îl va conduce la poarta Purgatioriului: “văzui că-i poartă, şi că stau supt ea/ trei scări de trei colori deosebite,/ şi-avînd portar ce mut încă stătea.// Voi cei de jos,-aşa-ncepu a zice,-/ ce vreţi, şi cene-i cel ce v-a condus?/ Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!// Spre bine paşii ducă-vi-i nainte,-/ vorbi din nou acel gentil portar,-/ păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte”. Cele trei trepte sînt albă ca marmura, lustruită ca oglinda, prima, aspră şi arsă, a doua, compactă şi solidă, de culoarea sîngelui proaspăt, a treia. Cele trei trepte pot sugera trei trepte ale mărturisirii (pocăinţa, mărturisirea, mulţumirea) sau cele trei faze alchimice inversate. Îngerul le va deschide poarta cu două chei, una de aur, cealaltă de argint, indicîndu-le succesiunea misterelor, dar mai ales atrăgîndu-le atenţia să nu privească înapoi, să lase deoparte legăturile lumeşti, căci altfel vor fi respinşi din Purgatoriu.

Urmează cele şapte cercuri sau ocoluri în care cei doi călători întîlnesc relele morale ale lumii: trufia, invidia, mînia, trîndăvia, zgîrcenia şi risipa, lăcomia, desfrînarea. Depăşirea celor şapte cercuri îl apropie pe Dante de Paradisul terestru, apropiere vestită de cîteva semne: un arbore ciudat, avînd forma unui brad inversat, un arbore încovoiat de fructe şi provenind ca vlăstar din Arborele cunoaşterii binelui şi răului: “Din ram în ram, cum bradul se gurguie/ spre vîrf, acesta-n jos se-nrămura,/ ca nimeni, cred, în el să nu se suie”. Guénon spunea că la arborele inversat rădăcinile reprezintă principiul, iar ramurile manifestarea. Străbaterea celor şapte cercuri se încheie cu purificarea în foc: “Şi-apoi:-De-aici în sus, închis la deal vi-e pasul/ cît timp n-aţi ars în foc! Intraţi, şi-un cînt/ din foc venind vă va conduce pasul (…) Frîngîndu-mi mîinile spre cer aduse/ priveam în foc, imaginîndu-mi foarte/ văzute trupuri de-om de foc distruse (…) Şi sigur crede că-ntr-această pară/ a focului chiar mii de ani de-i sta/ nici fir de păr din creştet n-o să-ţi piară (…) Văzînd că stau tot ferm şi-nchis în mine,/- Atît-mi-a zis, puţin cu vorbe crude-/ e zid de-aci-ntre Bice-a ta şi tine”, Beatrice reprezentînd influenţa spirituală care permite depăşirea probei. Dante pătrunde în Paradisul terestru, descris ca o pădure divină, înmiresmată şi răsunînd de cîntecul păsărilor; ajuns pe celălalt mal al rîului Lete, ultimul obstacol care îl desparte de celălat tărîm, Dante va avea un alt ghid, pe Matelda, misiunea lui Vergiliu încheindu-se.

A treia carte din Divina Comedie este Paradisul, descrierea călătoriei cereşti, care debutează cu o descriere a ceea ce este indicibil: “Mărirea Celui care-atotpătrunde/ mişcînd întregul tot şi dînd splendoare/ mai mult’ aici şi mai puţin’ altunde!// În cerul cel mai plin de-a lui lucoare/ eu fui! Văzut-am stări, ce-a le descrie/ nu şiu, nu pot, cîţi au să le scoboare.” O primă etapă a călătoriei este cerul Lunii, acolo unde se află cei care şi-au călcat siliţi jurămintele; referindu-se la “viia rază”, Mircea Tămaş face o apropiere cu era masonică a Adevăratei Lumini, numărul ciclic 65 se scrie în cifre romane LXV, de unde LVX, Lux, Lumina divină. Al doilea cer este al lui Mercur unde lumina devine mai intensă datorită capacităţii lui Dante de a vedea limpede; aici sînt cei cei care au fost tentaţi prea mult de faima lumească, în detrimentul gloriei celeste. Al treilea cer este cel în care se află duhurile iubitoare, este cel care încheie seria cerurilor afectate de lumea pămîntească, de lumea contingentului. Trecînd de aceste trei cercuri, Dante se îndreaptă spre cerurile duhurilor perfecte, care sînt deasupra oricăror influenţe spirituale. Dante enumeră 12 înţelepţi, printre care Toma de Aquino, Albert cel Mare, Solomon, Dionisie Areopagitul, Boeţiu, sf. Dominic, sf. Francisc. Dante împreună cu Beatrice trec prin cîteva cercuri îndreptîndu-se către mijlocul cercului unde, într-o lumină orbitoare se arată Soarele spiritual, Isus, înconjurat de sufletele fericiţilor: “văzui-aşa ‘ntre mii de flăcărele/ nou soare-acum, şi-asemeni foc le da/ cum face-al nostru cu-ale noastre stele.// Prin viia lui lumină s’arata/ aşa de-aprins substanţa lucitoare/ în ochii mei că n’o putui răbda.” Dante se află acum în Empireu, acolo unde prin îmbăierea în fluviul Paradisului se transformă şi va putea zări trandafirul celest (“apoi spre-al rozei centru aureu”), pentru ca apoteoza să se poată împlini: eliberarea, identitatea supremă, vederea desăvîrşită, Lumina luminilor. “Vederea luminii, cum o descrie Dante, afirmă Mircea Tămaş, este desăvîrşirea iniţiatică, realizarea spirituală care, în isihasm, e o vedere negrăită a Tenebrelor supra-luminoase”. Este unirea cu Lumina adevărată, veşnică, neschimbătoare, netrecătoare: “spre veşnica lumin’ apoi cătară/ cum nu credeam să poat’un muritor/ să caute’n ea cu-aşa lumină clară (…) Lumină’n veci, ce-ntreci cu-o veşnicie/ umanul gînd (…) Înaltul vis se rupse aici de-odată;/ ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,/ asemeni roţii ce-i egal mişcată/ iubirea care mişcă sori şi stele”. Cu aceste versuri se încheie una din marile creaţii poetice ale universalităţii, care de secole stîrneşte deopotrivă admiraţie şi nedumerire, incitînd la noi interpretări ale viziunii danteşti asupra lumii.

Aceste rînduri nu şi-au propus decît o succintă privire asupra firului întîmplărilor pe care Dante le-a trăit în călătoriile sale prin Infern, Purgatoriu şi Paradis, în care, pe urmele altor cititori, am văzut posibile etape ale unui parcurs iniţiatic. Este cu putinţă ca multe interpretări care au urmat această linie să fie influenţate de lecturi asupra tradiţiei iniţiatice, lecturi ale unor cărţi apărute cu precădere în secolul al XIX-lea, să fie de asemenea influenţate de afirmarea unor curente de gîndire, cum este rozicrucianismul, cu mult posterioare scrierii lui Dante, dar în care pot fi identificate unele elemente similare, dar este greu de susţinut că J.V. Andreae ar fi fost influenţat de poetul florentin. Că în scrierea lui Dante există un sens aparent şi un sens ascuns, este un fapt prea bine ştiut, la fel şi existenţa a patru nivele posibile de lectură şi de interpretare nu mai poate nimeni să o conteste. René Guénon vorbeste despre posibile apropieri între textul lui Dante şi scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene. Este posibil ca părinţii masoneriei speculative să fi introdus în ritualurile gradelor înalte elemente din Divina Comedie, unii cercetători detectînd astfel de influenţe în ritualul Cavalerului Crucii şi al Trandafirului sau în cel al Cavalerului Vulturului alb şi negru. Un interpret al lui Dante, Aroux îşi intitula cartea din 1939 incitant şi harzardant: Dante heretique, revolutionaire et socialiste; era un mod de a da curs întrebărilor dacă Dante era catolic sau albiginez, dacă era creştin sau păgîn, dacă în scrierea sa pot fi identificate elemente de revoltă faţă de papa Clement al V-lea şi faţă de regele Filip cel Frumos, cei care au suprimat Ordinul Cavalerilor Templieri.

În cartea sa despre ezoterismul lui Dante, René Guénon scria că mulţi cititori vor fi nedumeriţi întrucît scrierea sa ridica mai multe probleme decît reuşea să rezolve: “Ţine de însăşi esenţa simbolismului iniţiatic să nu poată fi redus la formule mai mult sau mai puţin îngust sistematice, precum cele în care se complace filosofia profană; rolul simbolurilor este de a fi suportul concepţiilor ale căror posibilităţi de extensie sînt cu adevărat nelimitate, şi orice expresie nu este la rîndul ei decît simbol; prin urmare, trebuie rezervat întotdeauna un loc inexprimabilului, care este chiar, în ordinul metafizicii pure, cel mai important”.  René Guénon lansa o cale de cercetare, asupra desăvîrşirii iniţiatice, care este şi astăzi de urmat de cei care se aventurează pe urmele lui Dante în Infernul, Purgatoriul şi Paradisul lumii simbolurilor.

“Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!“

Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin  Infern, Purgatoriu şi Paradis, Vergiliu, Beatrice şi sfîntul Bernard: înţelepciunea naturală şi filosofia, credinţa creştină şi teologia, uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica.

O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii. Dintre posibilele interpretări ale poemului dantesc o alegem pe cea potrivit căreia Divina Comedie este un poem al desăvîrşirii iniţiatice. Referindu-se la autorii care au studiat simbolismul operei lui Dante, Arturo Reghini arată că aceştia au fost de multe ori incapabili să margă mai departe, rămînînd la suprafaţă, căci “e firesc să fie aşa, deoarece, pentru a putea cuprinde şi înţelege aluziile şi referinţele convenţionale sau alegoric, trebuie cunoscut obiectul aluziei sau al alegoriei; şi, în cazul precedent, trebuie cunoscute experienţele mistice prin care a trecut mistul sau epoptul în adevărata iniţiere. Pentru cine are o oarecare experienţă de acest gen, nu există nici o îndoială asupra existenţei, în Divina Comedie şi în Eneida, a unei alegorii metafizico-ezoterice, care acoperă şi dezvăluie în acelaşi timp fazele  succesive prin care trece conştiinţa iniţiatului pentru a atinge nemurirea”.

Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cît de-nfundată
pădure-a fost, încît de-a ei cumplire
gîndind la ea mi-e mintea-ncrîncenată!

Sînt primele două strofe din Divina Comedie, aici în traducerea lui George Coşbuc. Amintim că un cunoscut esoterolog român, Mircea A. Tămaş, într-un frumos studiu despre Dante apărut ca postfaţă la traducerea românească a cărţii lui Guenon Ezoterismul lui Dante, afirma că “Divina Comedie a lui Dante trebuie parcursă, măcar o dată în viaţă, în original. De aceea, vom ilustra prezentul studiu cu citatele în limba italiană, o limbă accesibilă cititorului român”…

Nel mezzo del cammin di nostra vita,
Mi ritrovai per una selva oscura,
Chè la diritta via era smarrita.
Ah! quanto, a dir qual era, è cosa dura,
Questa selva selvaggia e aspre e forte,
Che, nel pensier, rinnova la paura!

În miezul vieţii Dante trebuie să facă o călătorie iniţiatică, drumul începînd într-o pădure întunecată simbol al relativităţii lumii, al vieţii profane, al nopţii ignoranţei, al fricii şi al tenebrelor. Drumul iniţiatic este unul plin de primejdii, încît doar cei cu inima curată şi avînd nobile idealuri pot să treacă dificilele probe. O primă încercare pentru Dante este întîlnirea cu fiara care-l împingea “acolo unde-orice lumină tace”, iar depăşirea obstacolului era de neconceput fără o călăuză:

Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om –am zis- te rog ai îndurare. (…)
Părinte-mi eşti, maestru-mi eşti tu mie,
tu singur eşti acel ce-a dat o viaţă
frumosului meu stil ce-mi e mîndrie.
Vezi fiara m-a întors şi-mi şade-n faţă,
ajută-mi înţeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheaţă.

Apariţia lui Vergiliu, în acel loc şi în acel moment, nu este întîmplătoare:

Pe-alt drum ţi se cădea să fi pornit,
-mi-a zis, văzînd ce plînset mă doboară-
de vrei să scapi de locul ăst cumplit. (…)
Spre-a ta scăpare cred şi judec deci
să-ţi fiu conducător, şi te voi scoate
de-aici, făcînd prin loc etern să treci.

Cufundat în ignoranţa simbolizată de pădurea întunecoasă, poetul are nevoie de o iniţiere autentică pentru a atinge centrul fiinţei, iar apoi vîrful muntelui: “este o mare iluzie a crede că, rătăcit în pădurea obscură, se poate de unul singur, fără un ataşament iniţiatic, să dobîndeşti Paradisul”, scrie Mircea Tămaş.

Ascensiunea către înălţimile sacre ale cunoaşterii este una anevoiasă; din văgăuna obscură pînă pe colina Purgatoriului, iar de acolo pînă în vîrful căreia se află Paradisul terestru se întinde lungul drum al iniţierii. O primă încercare este urcarea colinei, Dante fiind împiedicat de trei fiare, despre care s-a spus că ar reprezenta lăcomia, violenţa şi înşelăciunea, sau desfrîul, trufia şi lăcomia; dar ele pot fi şi embleme ale celor trei lumi pe care Dante trebuie să le asimileze, o sinteză a celor trei trepte iniţiatice, notează Mircea Tămaş. Rătăcit în pădurea sălbatică, singurul drum salvator pentru Dante este coborîrea în Infern, moartea iniţiatică urmată de o nouă naştere, în întregul proces eroul fiind îndrumat de o călăuză iniţiatică, Vergiliu, a cărui scriere Eneida este la rîndu-i o lucrare iniţiatică.

În urma lui Vergiliu, Dante îşi începe călătoria spre Infern “pe drumul aspru şi silvestru” trecînd poarta Infernului:

Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veşnic plîns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiţia mişca pe-al meu părinte;
puterea cea divină m-a durut,
iubirea primă şi suprema minte.

Cînd eu n-am fost, nimic n-a fost creat,
ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată,
să lase-orice speranţă cine-a-ntrat.

Dincolo de această poartă a deznădejdii erau subteranele unde se aflau condamnaţii fără speranţă, nepăsătorii, cei care nu au ales nici o cale de urmat, “îngerii mişei / cari nici fideli Puterii creatoare, / dar nici rebeli n-au fost”. Dar încercările la care este supus cel ce ţinteşte Paradisul nu sînt decît la început. Luntraşul Caron încearcă să-l oprească pe Dante să treacă Aheronul, dar la intervenţia lui Vergiliu în favoarea călătorului aflat sub oblăduirea sa, Dante este trecut pe celălalt mal.

Urmează cele nouă cercuri ale Infernului; în primul -Limbul- Dante îi aşază pe înaintaşii din antichitate, care deşi localizaţi în Infern sînt luminaţi de un foc “ce-n semicerc albea-ntr-o dulce zare”, iar în jurul focului erau patru umbre: Homer, Horaţiu, Ovidiu şi Lucan; în acelaşi cerc, plin de uimire dar şi de mîndrie, Dante îi întîlneşte pe Hector, Eneas, Cezar, Anaxagoras, Platon, Aristotel, Seneca, Orfeu, Avicenna, Ptolemeu, Hipocrat, Saladin, Euclid. Al doilea cerc îl are ca păzitor pe judecătorul Minos (“Grozav aici stă Minos şi rînjeşte, / judeţ el ţine-acolea-n poartă stînd / şi-azvîrle-n Iad precum se-ncolăceşte”), iar în cerc Dante plasează îndrăgostiţii care au păcătuit în dragoste. Al treilea cerc este păzit de Cerber (“Iar Cerber, fiara crudă şi ciudată, / cîineşte latr-aici la ticăloşii / plouaţi etern, trei guri căscînd deodată”), în el aflîndu-se lacomii. În al patrulea cerc, păzit de Pluto, se aflau două cete într-o veşnică dispută: avarii şi risipitorii. Al cincilea cerc este cel al izvorului şi al mlaştinei fetide a Stixului (“Pe cînd pluteam pe-a morţii baltă mare, / ieşi murdar-o umbră-n faţa mea: – Tu cine esti de vii avînd suflare? / – Eu vin -am zis- dar nu voi rămînea”). Al şaselea cerc este al ereticilor, Dante fiind condus în faţa cetăţii Dite, inima împietrită a omului ignorant; “cetatea Dite reprezintă o etapă majoră a călătoriei infernale, desemnînd atingerea unui alt nivel al fiinţei, unde sînt răscolite puternice reacţiuni psihice, puteri tenebroase, simbolizate prin demonii ce se împotrivesc pătrunderii în cetate a drumeţilor”, notează Mircea Tămaş. În cetatea Dite se petrece un moment de cumpănă în care însuşi Vergiliu se dovedeşte neputincios, ceea ce duce la reapariţia fricii şi neîncrederii în sufletul lui Dante, la periclitarea procesului iniţiatic, cele trei Furii încercînd să-l întoarcă pe Dante din drum, dar în cele din urmă Dante care “nu priveşte înapoi”, Vergiliu care îi acoperă ochii ferindu-l de Meduză, şi solul divin care coboară influenţa spirituală înving Furiile şi dracii. Cercul al şaptelea este păzit de Minotaur şi este al mînioşilor, al sinucigaşilor şi al risipitorilor, al violenţilor împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii, împotriva artei, cercul fiind compus din trei brîuri. În cercul al optulea forţele malefice încearcă o ultimă împotrivire prin înşelătorie, călăuze mincinoase, ipocrizie, în cele zece bolgii Dante asistînd la încercări care-l puneau în dificultate pînă şi pe Vergiliu. Ultimul cerc al Infernului aduce o nouă “cădere” a lui Dante urmată de cîteva încercări: puţul Giganţilor, întîlnirea uriaşilor, trecerea prin interiorul unei stînci către o peşteră. (va urma)

După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate.

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului. Alchimia nu s-a bucurat de o apreciere favorabilă unanimă în nici o epocă, şi continuă să plătească un nemeritat tribut unor prejudecăţi care se transmit din timp în timp fără ca puterea discernămîntului să intervină salvator. Greu de explicat unei lumi prea grăbite că aurul alchimiştilor nu era elementul din ceea ce  astăzi numim tabelul lui Mendeleev! Transmutaţia metalelor nu era esenţialul căutărilor alchimiştilor, cei mai mulţi puneau accent pe caracterul simbolic al experienţelor de laborator. Roza-cruce a preluat din alchimie tocmai aceste aspecte ale practicii experimentale, ale filosofiei naturii, ale limbajului simbolic. Despre Divina Comediae a lui Dante Alighieri s-a spus de aproape două veacuri că nu se dezvăluie la prima lectură şi că însuşi Dante ar fi spus că dincolo de sensul literal mai este unul alegoric, versurile sale fiind fără echivoc: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!”.  Astăzi mulţi cercetători văd în opera lui Dante una din sursele rozicrucianismului.

Alte deschideri către enigma rozicruciană vin, în opinia lui Claude Delbos, dinspre istoria ordinului templier, mitologia templieră, dar şi dinspre literatura medievală (Le Roman de la Rose, Le Conte du Graal), toate întregind tabloul în care se regăseşte gradul de Cavaler al Crucii şi Trandafirului, unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de simbolism din gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.