Jacques Thomas propune o abordare a gradului de maestru dintr-o perspectivă deschisă către multitudinea surselor din care se revendică acest grad care încheie parcursul în lojile simbolice şi îl deschide către învăţătura lojilor de perfecţie. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă,ea intrînd în conştiinţa europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meşteşugar genial, este un personaj biblic menţionat în Cartea regilor III şi în Cronici II, în legătură cu construcţia Templului de al Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Odată terminate capodoperele sale, Hiram Abif iese din istorie, dar figura sa intră în legendă, viaţa şi moartea sa se transformă în mit iniţiatic, devin mitul fondator al noii instituţii speculative care se răspîndea cu repeziciune în Europa începutului de veac XVIII. Jacques Thomas reaminteşte un anume proces de decreştinare a masoneriei în secolul al XIX-lea, care nu a deturnat sensul iudeo-creştin al masoneriei, dar l-a făcut mai greu de sesizat; el mai aminteşte un fapt important, care însă se spune mai rar, şi anume că jurămîntul depus de candidat pe Cartea Legii Sacre, fiecare candidat jurînd pe cartea religiei sale, îl priveşte pe mason doar în timpul jurmîntului, restul parcursului masonic fiind ghidat de Biblie. Jacques Thomas face cîteva precizări asupra limbii de origine a Bibliei, asupra stilului şi compoziţiei Bibliei.

Fără a intra în interminabila dispută asupra originilor masoneriei speculative, dacă aceasta este o continuare a societăţilor de constructori sau dacă este o creaţie ex nihilo, Jacques Thomas reaminteşte cîteva din marile curente intelectuale ale Europei în pragul epocii moderne, începînd cu celebrele Old Charges, continuînd cu prezentarea cîtorva elemente din gîndirea lui Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, Johannes Reuchlin, Villard de Honnecourt, Philibert de l’Orme, dar şi a deschiderilor pe care le-a adus în conştiinţa europeană modernă Royal Society şi mişcarea rozicruciană.

Legenda gradului de maestru nu este marcată numai de viaţa şi moartea maestrului Hiram, ci şi de pierderea cuvîntului, cuvîntul pierdut fiind o temă care revine pe parcursul mai multor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, dar şi în alte rituri. Tradiţia spune că numele divin, sub forma scrisă a unei tetragrame, i-a fost revelat lui Moise pe muntele Horeb, iar cînd Moise a cerut lui Dumnezeu să-i spună care este numele său, Dumnezeu i-a răspuns printr-o frază care încă suscită interpretări: Eu sînt Cel ce sînt (Ieşirea 3, 14). În acest nume, El este, Jacques Thomas vede nu numai afirmaţia că Dumnezeu este Fiinţa supremă şi primă, ci “afirmaţia că Dumnezeu este Fiinţa a cărei esenţă este de a fi, în manieră absolută, în vreme ce a celorlalte fiinţe este de a fi aici sau acolo. Biblia nu este un text de metafizică nici de teologie speculativă, dar aici ea întîlneşte doctrina metafizicienilor şi a teologilor care spun că Dumnezeu este Fiinţa a cărei esenţă este identică cu existenţa sa, în vreme ce pentru alte fiinţe esenţa diferă de existenţă”. După aceste consideraţii teoretice, Jacques Thomas face o incursiune în ritualurile masonice ale diferitelor rituri şi grade în care se fac referiri la numele divinităţii şi la cuvîntul pierdut, pentru a încheia cu o digresiune asupra posibilei distincţii între logos şi cuvînt, între concepţiile lui Filon şi Ioan despre cei doi termeni. Volumul se încheie cu citeva anexe în care autorul, pornind de la relativ puţinele cunoştinţe şi de la confuziile care dăinuie în jurul cabalei, prezintă punctele de interes ale cabalei şi influenţa sa asupra spiritualităţii masonice, cabala iudaică şi cabala creştină, dar şi uriaşa contribuţie la redescoperirea cabalei în Renaştere datorată lui Pico della Mirandola şi lui Johannes Reuchlin.

Cartea lui Jacques Thomas este fructul unor îndelungi meditaţii, lecturi şi cercetări (este autor al mai multor cărţi despre esoterism şi masonerie ca singur autor sau în colaborare cu Frederik Tristan, Edouard Maisondieu şi Jean Lhomme) şi este deopotrivă un îndemn la studiu şi la o reflecţie profundă asupra înţelesurilor legendelor altor grade în care masonul este în căutarea cuvîntului pierdut şi regăsit, şi este suficient să amintim aici cubul de agat pe care era gravată tetragrama numelui divin, care apare în ritualul gradului de Maestru Perfect, sau tulburătorul grad al Cavalerului Crucii şi al Trandafirului.

Cu puţin timp în urmă, lui Patrick Négrier i-a apărut o nouă carte: Art Royal et regularité dans la tradition de 1723-1730, éditions Ivoire-Clair, 2009, 380 p. Este vorba despre un model de regularitate, dar autorul ne atenţionează de la bun început că nu vrea să impună un model unic şi absolut al regularităţii masonice, ci un model printre altele, datorită diversificării obedienţelor masonice în decursul istoriei. Patrick Négrier recunoaşte în Constituţiile lui Andreson din 1723 şi în ritul Cuvîntului de mason din 1730 un model de regularitate. Fără a pretinde că face muncă de istoric profesionist, ci doar de filosof preocupat de istoria gîndirii, Patrick Négrier reconstituie istoria creării Marii Loji a Londrei şi folosirea ritului Cuvîntului de mason, raportul acestuia cu Constituţiile de la 1723. Patrick Negrier a mai scris despre ritul Cuvîntului de mason, iar în această recentă carte revine la tema artei memoriei, amintind că în loja scoţiană de la Kilwinning ucenicii şi companionii erau supuşi unor probe în care trebuia să facă dovada stăpînirii artei memoriei cu deschidere morală. Un subiect interesant asupra căruia Négrier face cîteva precizări despre prezenţa referinţei la YHVH în ritualul din 1730, în care el vede o semnificaţie ontologică, nu una teologică, întrucît “implica Marii loji ecumenice şi filosofice a Londrei deconfesionalizarea sa şi în mod deosebit decalvinizarea parţială a acestui rit creat original de presbiterienii din Scoţia”.

Patrick Négrier face cîteva incursiuni în ceea ce am putea numi, fără teamă că exagerăm, “arheologia ritualistică”, urmărind ritualurile începuturilor masoneriei simbolice prin prisma “dezvăluirilor” din cărţile celebre scrise de abatele Pérau, de Samuel Prichard, de Thom Wolson sau din Sceau rompu, publicată în 1745, dar fără autor cunoscut. Chiar dacă aceste lucrări conţin multe exagerări, ele sînt mărturii ale ritualurilor practicate în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Se aminteşte că la acea vreme, în Anglia, nu se punea problema lojilor de perfecţie, gradul de maestru conferind plenitudinea caracterului de mason, ritul Cuvîntului de mason fiind un instrument de perfecţionare morală care permitea în timp un progres intern, “fără complemente de ordin ritualic sub forma gradelor suplimentare”. Patrick Négrier este cunoscut pentru atitudinea rezervată, ca să nu spunem ostilă, faţă de riturile de perfecţie, cu precădere faţă de cel mai răspîndit, şi implicit cel mai puternic, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. El consideră că succesiunea celor treizeci şi trei de grade este oarecum ilegitimă deoarece primele trei sînt preluate, cu puţine excepţii, din ritul Cuvîntului de mason.

A doua parte a cărţii lui Patrick Négrier este consacrată Constituţiilor de la 1723 şi posterităţii lor. Este locul unor interesante consideraţii despre noţiunea de Mare Arhitect al Universului şi despre geometrie, una din cele şapte arte liberale, pe care trebuie să o aibă fiecare întipărită în inimă. Négrier critică interpretarea eronată a lui Désaguliers care, în “Obligaţiile unui francmason”, admitea posibilitatea ca un francmason să nu înţeleagă “arta”, adică să nu interpreteze corect metaforele şi alegoriile, deschizînd calea unei toleranţe excesive. În acelaşi text, Désaguliers vorbeşte şi despre practicarea religiei naturale, indifrent care ar fi denominaţiunile sau confesiunile religioase ale membrilor Matii loji, care era singurul mijloc de a uni persoane cu puncte de vedere opuse.

În finalul cărţii, Patrick Négrier ne dezvăluie cîteva momente din vizita pe care a făcut-o în primăvara lui 2005, la Londra, pentru a se reculege la mormintele lui Robert Moray, Elias Ashmole, Christopher Wren, James Anderson şi Jean-Theophile Désaguliers, cei prin care ritul Cuvîntului de mason, chiar dacă nu va fi practicat în forma originală, va continua să exercite o influenţă spirituală atît timp cît cercetători, istorici şi filosofi vor continua să-l interpreteze şi să se hrănescă din fructele spirituale ale exegezei, atît timp cît în loji fiecare va practica cu credinţă şi convingere ritualul simbolic, atît timp cît fiecare frate va medita în tăcere asupra trecerii timpului, asupra vanităţilor şi îşi va regîndi testamentul filosofic. Patrick Négrier ne anunţă că prin publicarea acestei cărţi, opera sa masonică este în întregime publicată. Să sperăm că noi subiecte vor deveni teme predilecte pentru posibile alte cărţi.