Ritualul gradului de maestru încheie seria gradelor acordate într-o lojă albastră, dar el este urmat într-o frumoasă şi firească succesiune de gradul de maestru secret, primul din seria gradelor lojii de perfecţie, iar ceremoniile puse în operă de  Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România reamintesc în acest fel nu numai o înlănţuire a gradelor prin numerotaţia lor, ci mai presus de toate dovedesc că Ritul Scoţian Antic şi Acceptat dezvoltă o amplă învăţătură simbolică şi ritualistică peste care timpul nu aşază patina, ci dimpotrivă îi dezvăluie nebănuite deschideri către spiritualitate.

În deschiderea ţinutei lojii de perfecţie candidaţilor li se spune că nici un grad nu învaţă o singură lecţie. Această afirmaţie poate fi citită şi într-o altă cheie: nici un grad nu se învaţă într-o singură lecţie! Stau mărturie biblioteci întregi despre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, fără ca aceasta să descurajeze un nou autor să se aventureze în cîmpul cunoaşterii convins că trăirile şi lecturile sale vor duce către noi interpretări ale unui simbolism care nu încetează să ne descopere noi faţete, noi înţelesuri.

Loja este drapată în doliu şi lacrimi, iar membrii lojii sînt cufundaţi în tristeţe, deopotrivă pentru moartea Maestrului Hiram, pentru pierderea cuvîntului, dar şi pentru că umbra apăsătoare a norilor întunericului, ambiţiei , fanatismului şi ignoranţei încearcă să acopere strălucirea inteligenţei creatoare. Insemnele pe care candidaţii le-au primit pe parcursul iniţierii (laurul – simbol al nemuririi şi al virtuţilor apoloniene, măslinul – simbol al păcii, pom binecuvîntat din care erau sculptaţi heruvimii din Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon, şi nu în ultimul rînd cheia de fildeş – cea care deschide calea iniţierii, cea care deschide accesul la o stare, la un lăcaş spiritual, la o treaptă de iniţiere) sînt însă semne ale speranţei că prin răbdare, perseverenţă, sinceritate, devoţiune (cîteva din virtuţile care le sînt amintite în ritual) vor deschide poarta care îi separă de cunoaştere.

Întreaga lecţie a gradului de maestru secret poate fi citită şi ca o pledoarie pentru a evita fructele universale ale vanităţii, care nu numai că ne împiedică să progresăm, dar ne privează de bucuria de fi noi înşine. Tema cuvîntului pierdut vehiculează o filosofie a progresului a cărei învăţătură fundamentală este aceasta: cunoaşterea nu se dobîndeşte decît prin apropriere, prin însuşire personală, rod al unui drum nelipsit de asperităţi şi dificultăţi, de înaintări şi întoarceri. Nu succesul lumesc îl va călăuzi pe cel aflat în căutarea Luminii, a Adevărului şi a Cuvîntului pierdut, ci neobosita strădanie de a nu rămîne la suprafaţa lucrurilor, de a căuta acolo unde alţii demult au plecat considerînd că au găsit ceea ce căutau.

Cuvîntul pierdut este metafora enigmei originilor, metafora discursului latent altul decît discursul manifest, explicit. Este nevoie de o dorinţă de a cunoaşte mai puternică decît limitarea de a primi cu uşurinţă şi fără dificultate. Cineva mai sceptic ar putea să se întrebe pentru ce această pledoarie pentru cunoaşterea masonică, pentru înţelegerea interpretării masonice asupra simbolurilor, cînd echerul şi compasul, cunoştinţele alchimice, noţiunile cabalei sînt cu mult anterioare constituirii corpusul simbolic masonic. De ce? Pentru că francmasonul este un homo symbolicus. Pentru că prin adăugiri şi abandonuri multiple s-a constituit progresiv un corpus simbolic foarte dens a cărui istorie se confundă cu cea a ritualurilor masonice. Istoriografia simbolicii masonice urmează meandrele evoluţiei filosofice a masoneriei, a mişcării de idei în sînul căreia s-a afirmat. Să nu uităm că primele ritualuri ale gradului de maestru secret datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Să nu uităm, deasemenea, fie doar şi pentru adevărul istoric că unii dintre iluştrii noştri înaintaşi aveau o aversiune pentru simbol şi ritual, în vreme ce alţii erau adepţii declaraţi ai redescoperirii mitologiilor şi ai transformării simbolismului într-un element sacru al ritualului şi învăţăturii masonic. Din acelaşi motiv al respectării adevărului să reţinem ca subiect de meditaţie că în secolul al XIX-lea atît spiritualitatea profană, cît şi cea masonică au fost marcate de două mari curente: spiritualismul şi pozitivismul. Dincolo de aceste pendulări, tradiţia masonică a impus simbolismul masonic în dubla sa ipostază: ca element constitutiv al cunoaşterii şi ca element care se pretează interpretărilor moralizatoare.

În faţa simbolului pot fi cel puţin două atitudini masonice: una care să pună accentul pe o hermeneutică analitică privilegiind diferitele conexiuni între simbolurile masonice şi corespondentul lor în tradiţia esoterică, şi o alta care să îl aşază pe cel aflat în căutarea Adevărului pe drumul cunoaşterii pentru că francmasoneria în ansamblu, şi în particular acest grad, sînt un loc al spiritualităţii, al interiorităţii, al sacralităţii. A întrupa spritualitatea şi a însufleţi cunoaşterea – acesta este vastul program la care ne invită învăţătura gradului de maestru secret, şi aceasta se poate face doar pe calea unei neîncetate căutări, aşa cum se amintieşte în ritual: “Moartea se apropie şi o simţi din ce în ce mai aproape, cu fiecare răsuflare. De aceea nu mai zăbovi pe marginea drumului, ci avîntă-te sus pe crestele muntelui, ca nu cumva moartea să te doboare înainte să atingi culmea lui”.

Dar cum vei putea să te avînţi pe creste şi să nu zăboveşti pe marginea drumului? Urmînd calea virtuţilor care au fost prezentate în finalul ceremoniei cu trimitere la cabală – curentul esoteric, mistic şi iniţiatic propriu tradiţiei iudaice, despre care tradiţia spune că a fost primită de Moise odată cu Decalogul. Vocaţia intimă şi ultimă a cabalei este înălţarea spirituală a omului dornic şi capabil de acest nobil ideal. Cabala nu este un discurs, este o metodă, o asceză, un demers, un drum, un proces; ea nu este filosofică şi discursivă, ea este mistică şi iniţiatică, şi este înainte de toate o lectură mistică, esoterică şi iniţiatică a Torei. În practica cabalistică este un joc mental de un foarte înalt nivel care reabilitează gîndirea simbolică, analogică şi metaforică mult timp ignorată de sistemele obsedate de gîndirea discursivă. Există de asemenea un joc intelectual bogat în căutarea sensului textului în termeni de traduceri alternative şi deschise care hrănesc o gîndire filosofică şi metafizică. Nu putem uita jocul spiritual subtil care constă în a confrunta diversele sensuri metafizice căutîndu-le bogăţiile, conexiunile, originalităţile, fecundităţile. În sfîrşit un joc mistic luminos care, dincolo de toate sensurile şi semnificaţiile obţinute, lasă să ghicească în tăcerea şi pacea sufletului, această Lumină a Cunoaşterii inefabile care luminează şi face să strălucească toate aceste sensuri ca faţete ale unui singur diamant.

Cabala este cunoscută şi prin arborele sefirotic, principală temă simbolică a întregii gîndiri cabalistice. Ansamblul celor zece sefirot, care formează arborele sefirotic trebuie văzut ca unitatea dinamică a divinităţii şi nu ca entităţi existînd separat. Cele zece sefirot sînt: Coroana, Înţelepciunea, Inteligenţa, Milostenia, Legea, Splendoarea, Veşnicia, Gloria, Temelia, Împărăţia. Pornind de la arborele sefirotic, în învăţătura gradului de maestru secret regăsim un “arbore” avînd trei coloane (Înţelepciunea, Forţa, Frumuseţea) şi trei triunghiuri grupînd virtuţi (Perseverenţa, Tăcerea, Devoţiunea; Justeţea, Mila, Echitatea; Sinceritatea, Răbdarea, Independenţa). Aceste virtuţi îi vor călăuzi pe cei care cu încredere pornesc pe lungul drum al cunoaşterii.  Ritualul oferă o metodă pedagogică, restul este căutare iniţiatică. Masoneria nu este un expozeu dogmatic, nici un discurs ţinut de la catedră. Metoda iniţiatică trece printr-un ritual care exprimă, sub forma miturilor şi simbolurilor, cheile unei cunoaşteri care rămîne să fie descoperită.

Acest prim pas în loja de perfecţie conduce spre o altă lume, o lume care va produce o mutaţie profundă, căci perfecţiunea nu este nici relativă, nici nu se face prin comparaţie. Perfecţiunea este superlativă sau nu este deloc. Să ne amintim sentinţele care au punctat ritualul căci ele vor ghida paşii în căutarea Adevărului şi a Cuvîntului Pierdut. Drumul perfecţionării este lung şi nelipsit de încercări, dar parcursul său, atît cît îi este îngăduit fiecăruia, oferă reperele Tradiţiei într-o lume care pierde noţiunea de sacru. Iar într-o astfel de lume, prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, prin înlănţuirea celor 33 de grade ale sale, este unul din ultimele metereze ale perfectibilităţii umane.

francmasonul – “un soldat al universalului şi al eternului”

Bogdan Mihai MANDACHE: Naşterea masoneriei simbolice a fost un fenomen complex în care s-au împletit influenţe venind dinspre ordinele cavalereşti, dinspre masoneria operativă, dinspre redescoperirile pe care le-a făcut Renaşterea (hermetism, alchimie, gnoză, cabală, arta memoriei). Dvs. spuneţi că francmasoneria este un creuzet; care sînt elementele din a căror combinare (ars combinatoria) a rezultat un ordin iniţiatic ce se revendică din Tradiţie?

Jean-Jacques GABUT: Eu cred că este vorba de trei curente fondatoare şi de un „transmiţător”; cele trei curente sînt: masoneria operativă de la care a împrumutat simboluri şi ritualuri, asociaţiile religioase monastice şi ordinele cavalereşti, care însă nu trebuie limitate doar la ordinul Templierilor. Exegeza mosonologică recunoaşte rolul de transmiţător jucat de un al patrulea curent sau mai curînd sursă care a venit să irige creuzetul noii masonerii născînde: cel al artei hermetice a memoriei. David Stevenson a arătat importanţa pe care o avea în Scoţia această artă a memoriei, în acelaşi timp cu hermetismul şi alchimia, împreună contribuind la „construcţia hermetico-alchimică” a diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. David Stevenson crede că lojile existente deja în secolul al XVII-lea, lojile unde dominau încă „operativii”, ar fi putut fi într-un anume sens adevărate „temple ale memoriei”. Această artă a memoriei care ne vine din antichitatea greco-romană este o extraordinară disciplină a spiritului care ar fi găsit în practica riguroasă a ritualurilor, impuse drept criterii ale autenticei masonerii, un gen de debuşeu natural, de supravieţuire acceptată. Punîndu-şi problema originii masoneriei speculative, Frances A. Yates, autoarea unei lucrări remarcabile despre arta memoriei, sugera că arta memoriei „ar putea fi sursa reală a mişcării hermetice şi mistice care foloseşte nu arhitectura reală a masoneriei operative , ci arhitectura imaginară sau speculativă a artei memoriei ca mijloc de a transmite învăţăturile sale”. Principiul acestei practici hermetice era fondat pe construcţia unui vast edificiu mental cu numeroase piese care ar trebui vizitate una cîte una într-o ordine precisă şi unde imaginile ar simboliza locuri astfel memorate. Or aceste imagini corespund astăzi simbolurilor masonice şi gradele masonice sînt locurile (loci) artei memoriei, Ritul constituind ansamblul edificiului pe care masonul trebuie să-l viziteze. Fiecare grad al masoneriei scoţiene poate fi astfel considerat ca depozitarul unei părţi a secretului hermetic care transmite Ritul în ansamblu ca o arcă păstrătoare a tradiţiilor iniţiatice cele mai vechi.

Importanţa hermetismului în Scoţia secolului al XVI-lea, interesul pentru arta memoriei dar şi pentru alchimie, se regăsesc în loji unde se face trimiterte la o istorie mitică a meseriei de zidar şi la originile îndepărtate ale Templului lui Solomon şi la tradiţiile iniţiatice egiptene. În secolul al XVII-lea, arată David Stevenson, iese în evidenţă „incoerenta diversitate” a formelor îmbrăcate de francmasonerie. Bazîndu-se pe documente , el arată că în Scoţia s-a folosit prima oară cuvîntul de lojă în sens modern, au apărut primele procese-verbale oficiale, primele exemple de non-operativi aderenţi la loji, primele referinţe la cuvîntul de mason, primele mărturii ale organizării pe grade. În 1600 loja din Edimburg cuprindea non-operativi: notari, clerici, nobili, oameni de la Curte. Printre „protectorii” primiţi ca non-operativi la începutul secolului al XVII-lea, remarcăm două nume care au jucat un rol esenţial în transformarea francmasoneriei: William Schaw căruia îi datorăm Statutele şi primele ritualuri ale noii masonerii, ca şi ample referinţe la arta memoriei; celălalt nume este Sinclair de Rosslincare a avut dorinţa de a transmite o moştenire mistică, esoterică, dezvoltată astăzi în masonerie.

- Aţi parcurs toate treptele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi, ca un fin cercetător, interesat să pătrundă tainele învăţăturii nu să dobîndească în fugă gradele înalte, v-aţi concentrat asupra simbolismului său profund. Un parcurs în timp care i-ar descuraja pe mulţi dintre acei care, ca şi Parceval, nu ar şti să pună întrebarea fundamentală, dar care vă îngăduie Dvs. să cuprindeţi într-o acoladă răspunsul la întrebarea de ce acest rit şi nu altul.

- Se spune într-un ritual al celor mai înalte grade scoţiene că francmasonul trebuie să fie „soldatul universalului şi al eternului”. Această frază, extrem de semnificativă, traduce perfect dubla realizare a căutării iniţiatice şi a căii cavalereşti. Sublimă şi vană utopie, se va spune, şi totuşi sublimă şi exaltată promisiune care face din cavalerul modern un soldat al Binelui, al Adevărului şi al Frumosului. Un soldat al universalului şi eternului, eliberat de contingenţele cadrului şi timpului, scăpînd strîmtelor categorii ale acestei lumi temporare şi tranzitorii, strîmtelor constrîngeri ale duratei şi limitelor arbitrare. El a devenit cu adevărat „Cavaler al lui Dumnezeu şi al Templului său”. Prima calitate cerută viitorului francmason este cea de a fi un „om liber”. Cel ce este sclav al păcatelor sale, al relelor obiceiuri nu se poate consacra unei autentice căutări spirituale; în francmasonerie, omul liber va fi un fidel servitor al echităţii şi justiţiei. Spada omului liber nu este instrument al răzbunării, spada masonului este spada dreptăţii lui Gabriel.

Prin esenţă, prin concepţie şi prin funcţionare, francmasoneria ca şi cavalerismul nu sînt societăţi „democratice”. Iluzia vine din devierile masoneriei secolului al XVIII-lea, cînd voind să se substituie camerei de reflecţie şi chiar de elaboare a legilor, ea pretindea să influenţeze direct puterea temporală, crezînd că acţionează astfel pentru binele noii societăţi. Uitînd însă că a intra într-un Ordin spiritual îi interzicea astfel de acţiuni. Ordinul uita că vocaţia sa nu era decît de esenţă spirituală. El uita misiunea sa de a forma oameni, şi nu de a transforma societatea. Francmasoneria urmăreşte să formeze o elită spirituală, oameni care cu siguranţă nu sînt nici sfinţi, nici supraoameni, ci oameni pe deplin, bogaţi în virtuţi şi avizi de înţelepciune. Ea cere postulanţi calificaţi intelectual, moral şi spiritual, pentru a pretinde iniţierea. Care om cu judecată ar putea pretinde să exercite o putere, sa asume o funcţie în sînul Ordinului, dacă nu este calificat intelectual, moral şi spiritual pentru a o face? În orice caz, prezenţa filiaţiei cavalereşti în francmasonerie este pentru a demonstra că în masonerie ca şi în cavalerism nu poate fi vorba de o pătrundere a metodelor şi concepţiilor care acţionează în lumea profană.

Printre specificităţile care domnesc asupra  Ritului Scoţian Antic şi Acceptat este cea privind finalitatea actelor care nu are nimic a face cu pretinsele obiective asumate de francmasonerie în lumea profană. Asimilarea contra naturii a puterii temporale şi a autorităţii spirituale este la originea acestei regretabile confuzii. Francmasonul nu lucrează în efemer, el nu lucrează pentru el, nici pentru oamenii timpului său, ci pentru oamenii viitorului, pentru lumea viitoare, fără a uita că modelul rămîne Ierusalimul ceresc. Albert Lantoine insista asupra caracterului „non naţional” al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra „universalităţii” sale, calitate esenţială a Ritului. Pluritradiţional în însăşi esenţa sa, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat are o extraordinară capacitate de adaptare la toate societăţile umane. Viziunea universalistă a Ritului ţine în mod incontestabil de noţiunea de Imperiu spiritual şi chiar de Sfînt Imperiu spiritual, cum o amintesc atîtea grade şi simboluri. Şi pe deasupra, acest Vultur bicefal care ne aminteşte mai întîi că în acest Sfînt Imperiu noi trebuie să unim Orientul cu Occidentul. Sigur, pentru a-l construi, noi nu avem decît arme spirituale, cele care nasc din Credinţă, din Speranţă şi din Iubire, cele care se află în Adevăr, Dreptate şi Echitate. Cea a Luminii pe care am primit-o şi pe care trebuie la rîndul nostru să o răspîndim în lume.

afirmarea priorității absolute a căutării inițiatice

- Sînteţi autorul unui documentat studiu despre relaţiile tensionate între francmasonerie şi marile religii monoteiste, cu accent pe respingerea francmasoneriei de Biserica romano-catolică. Care a fost geneza acestui conflict?

- Mai întîi vreau să afirm că sînt credioncios, creştin în sensul larg al termenului, iudeo-creştin prin tot ceea ce originile noastre spirituale au în comun, catolic în sensul cel mai „universal” al rădăcinilor sale greceşti, situîndu-mă în acest vast curent ecumenic cel mai autentic, în respectul scrupulos al tuturor credinţelor şi religiilor. Credinţa mea în Isus nu exclude deloc să  onorez Islamul, să admir subtilitatea profundă a Panteonului hindus şi să fiu profund sensibil la compasiunea lui Budha. Francmasoneria adevărată primeşte toate religiile; ea le venerează pe toate.

Reîntoarcerea la ritual, afirmarea priorităţii absolute a căutării inţiatice, cercetarea simbolică, primordialitatea spiritualului asupra temporalului au marcat toate obedienţele din ultimii 50 de ani. Conceptul eronat de „mason liber într-o lojă liberă” îi face încă pe unii să confunde puterea temporală  şi autoritatea spirituală îndepărtîndu-se prin aceasta de adevărata vocaţie masonică: a face oameni autentic iniţiaţi. Mai sînt care confundă gîndirea liberă cu „libera gîndire”; timpul urii şi al atacurilor a trecut, în masonerie ca şi în Biserică, chiar dacă integriştii îşi mai fac auzit cîntecul de sirenă. Nu îl ascultă decît cei surzi şi orbi, cei care refuză lumina pură a iubirii sau cei care rămîn insensibili la muzica sferelor de care vorbea Pitagora.

Am căutat să acopăr lipsa unui studiu complet asupra relaţiilor între franmasonerie şi Biserică, am căutat să tratez realitatea faptelor cît mai complet şi mai ales cît mai obiectiv posibil; apoi am urmărit problema acestor raporturi pe planul doctrinelor, nu contrapunînd creştini cu masoni, ci Biserica cu Ordinul. Nu am trecut sub tăcere erorile grave ale unor fraţi, mai ales confuzia între masonerie şi Biserică. În secolul al XIX-lea mulţi visau o Biserică superioară celorlalte, o Biserică universală şi transcendentă, uitînd că francmasoneria nu poate pretinde aşa ceva, neavînd nici dogmă nici credo nici  doctrină. Francmasoneria nu este nici o religie nici deasupra religiilor, ci alături de acestea.

Cît priveşte geneza conflictului, contrar la ceea ce se afirmă cu lejeritate privind prima condamnare pontificală a masoneriei, prin bula In Eminenti (1738), voi reaminti că masoneria operativă a făcut la rîndul ei obiectul suspiciunilor şi condamnărilor. Conciliile din Rouen (1189) şi Avignon (1326) interzic confreriile de zidari, datorită secretelor şi utilizării unor ritualuri; acelaşi tratament şi în cazul companionajului condamnat în 1655 de profesorii de la Sorbona. Clement al XII-lea prin bula In Eminenti face prima condamnare oficială a francmasoneriei, printre motive: secretul, jurămîntul, reunirea oamenilor de religii diferite. Astăzi chiar istoricii Bisericii recunosc că lojile erau compuse la acea vreme aproape în totalitate de catolici, de cele mai multe ori buni catolici! Părintele Benimeli susţine, după îndelungi cercetări în arhivele vaticane, că adevărata problemă a înfruntării între Roma şi Masonerie îşi are centrul la Florenţa, primordiale fiind motive de securitate de stat şi redarea prestigiului Tribunalului ecleziastic din Florenţa, cînd tronul ducatului Toscana era liber. Cauza primei condammnări pontificale a fost procesul de la Florenţa, aşa cum afacerea de la Napoli va motiva mai tîrziu intervenţia lui Benedict al XIV-lea, care în Providas (1751) reînnoieşte condamnarea făcută de predecesorul său, fără noi argumente. Vîrful condamnărilor pontificale este atins de enciclica Humanum genus (1884) a papei Leon al XIII-lea. A fost ultima care a dezvoltat o lungă şi subtilă argumentaţie contra francmasoneriei; indirect a încurajat o literatură delirantă despre complotul iudeo-masonic!

- Cum au fost primite în lumea masonică aceste condamnări ce ameninţau cu excomunicarea, mai ales că aţi afirmat că aproape în totalitate membrii lojilor erau catolici practicanţi?

- În loji nu erau numai catolici fervenţi, ci şi preoţi în dispută cu Roma. În epoca primelor condamnări, fraţii care doreau să intre în Ordin trebuia să treacă pe lîngă titlurile şi calităţile profane şi religia căreia aparţineau. Jurămîntul se presta cu mîna pe Biblia deschisă la Evanghelia după Ioan, iar atmosfera la acea vreme vreme era religioasă. Nu numai că masonii celebrau pe cei doi sfinţi Ioan, în iunie şi în decembrie, că participau la serviciile funerare pentru fraţii trecuţi la Orientul etern, sau că a doua zi după sf. Ioan de vară organizau un serviciu religios în amintirea celor trecuţi cu ani în urmă la Orientul etern, dar şi actele filantropice masonice se exercitau cel mai des prin intermediul instituţiilor ecleziastice. Filantropia era în epocă una din principalele activităţi ale lojilor.

Loja era locul ideal pentru a lucra în comun; ea era deja, a rămas şi astăzi. Nu era nici un „salon futil”, nici un club, nici o societate de gîndire unde se întîlnesc oameni care gîndesc în maniera aproape identică, nici o reuniune publică şi contradictorie. Loja lucrează în tăcere, în respectul comun al tuturor membrilor, în ascultarea aprofundată a oratorului chiar dacă nu toţi gîndesc la fel cu el. Nu este dorinţa prostească de linguşire sau glorie deşartă. Nu este timp de pierdut în frivole flecăreli. Disciplina masonică a fost totdeauna un preţios atu care se măsoară în fructele lucrării desăvîrşite, în îmbogăţirea fiecăruia din această liberă confruntare de idei.

În timpul masoneriei operative fiecare lojă avea un capelan, „primii străini de meserie” admişi în lojă. Cu apariţia masoneriei speculative, clericii care cereau admitera în Ordin erau tot mai numeroşi; loja din Angers număra mai mulţi clerici decît laici, în loja l’Union cauchoise două treimi din membri erau clerici, la Sens din 50 de membri 20 erau clerici. În repertoriul general al clericilor prezenţi în loji în secolul al XVII-lea, părintele Benimeli identifică 1935 de nume repertoriate în lucrarea sa Archives secretes du Vatican; dintre aceştia 61 erau arhiepiscopi, episcopi, vicari generali, lor adăugîndu-se doi cardinali. Pentru ce atîţia clerici francmasoni? Pentru a înţege e nevoie de a ne raporta la climatul epocii dominate de dorinţa de a dizerta, de a filosofa, de a se reuni în cluburi unde umanismul secolului al XVI-lea recăpăta forţă şi vigoare şi înclina către un universalism mai vast, mai tolerant şi mai deschis. Pe de o parte se lărgea cîmpul cunoaşterii raţionale, pe de alta iraţionalul şi miraculosul continuau să fascineze. De aici două curente ale masoneriei secolului al XVIII-lea, unul raţionalist – dar nu ateu! – orientat către Lumini, celălalt „iluminist”, pasionat de ştiinţele oculte ( în fapt ştiinţe foarte vechi şi redescoperite), curent fondat pe intuiţie mai mult decît pe raţiune şi care caută mai multă Lumină decît „Luminile”.

- Dincolo de această imagine care poate părea  idilică, dar care dă seamă de o realitate a începuturilor masoneriei, realitate mai puţin cunoscută, de altfel exacerbarea conflictelor atrage un public mai larg, după ce aţi studiat întreg dosarul problemei, după ce aţi discutat cu clerici venind dispre orizonturi religioase diferite, consideraţi că Biserica şi Ordinul pot lucra împreună?

- E multă vreme de cînd oameni clarvăzători şi sinceri cred că pentru Biserică şi francmasonerie nu există decît o singură cale posibilă: cea a colaborării voluntare şi a edificării cetăţii temporale şi spirituale. A lucra împreună la ameliorarea şi la progresul societăţii umane, fără a neglija dimensiunea spirituală, aş spune chiar spiritualistă a omului şi a destinului său. Ca şi Biserica, francmasoneria recunoaşte întîietatea Spiritului. Bineînţeles, a lucra împreună presupune ca şi unii şi ceilalţi să uite vechii demoni ai discordiei. Pentru mason viaţa are un sens. Omul are un sens. O concepţie materialistă este fundamental de neconciliat cu sensul omului. Nu poţi să te reclami deopotrivă din Sartre şi din Teilhard de Chardin, din Nietzsche şi din sfîntul Francisc de Assisi. Dintotdeauna francmasoneria este, prin idealurile şi aspiraţiile sale, prin esenţa sa, în opoziţie radicală cu o viziune pesimistă şi negatoare. Ea este infinit mai aproape de iubirea şi viziunea universalistă a unui Teilhard de Chardin sau Francisc. Ea lucrează mai întîi pentru umanitate, ca toate religiile. Şi ca acestea, de asemenea, de la construcţia templului Omului, ea merge către edificarea templului lui Dumnezeu.

Jean-Jacques Gabut (născut pe 9 august 1934, la Chalon-sur-Saone), a făcut studii de drept, dar optat pentru cariera jurnalitică, domeniul în care a început să lucreze de la 20 de ani. A lucrat ca reporter, şef de serviciu şi redactor-şef pentru grupurile „Progres”, „Dauphine Libere” şi „Lyon-Matin”; de asemenea a condus două posturi de radio: „Happy Radio” şi „Fun Radio”. A predat  la Şcoala franceză a ataşaţilor de presă şi la Universitatea Jean Moulin din Lyon. A făcut parte din marele juriu  al concursului de absolvire a Şcolii naţionale de la Saint-Cyr. A fost preşedinte şi animator al mai multor asociaţii cu scop umanitar sau filantropic sau cu caracter civic. Pentru îndelungata activitate publicistică, de formator al unor generaţii de jurnalişti, pentru activitatea civică, dar şi pentru cea de fost combatant în Algeria, Jean-Jacques Gabut a primit mai multe distincţii ale Republicii Franceze: Cavaler al Legiunii de Onoare, Ordinul Naţional al Meritului, titular al Crucii Combatantului, madalia comemorativă a Algeriei, medalia Recunoştinţei Naţiunii, medalia de onoare a Adunării Naţionale, medalia de aur a Senatului. Autor a numeroase conferinţe, studii ( în revistele Historia, Temoin, Points de vue initiatiques) şi cărţi despre esoterism, francmasonerie, tradiţii iniţiatice, istoria religiilor. Dintre cărţile sale amintim: Lyon magique et sacré, histoires et mystères d’une ville, éditions de Borée, 1994; La magie traditionnelle, éditions Dangles, 1999; Les survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du rite écossais ancien et accepté, éditions Dervy, 2004; Eglise, religions et franc-maçonnerie, éditions du Cerf, 2005; Les symboles de la franc-maçonnerie, éditions Dervy, 2008.

calea privilegiată către Cunoaștere

Bogdan Mihai MANDACHE: Una din tendinţele erei post-moderne, marcată de un avînt fără precedent al tehnicii, este încercarea de redescoperire a vechilor tradiţii, a esoterismului începuturilor; cu siguranţă este vorba şi de o încercare de a compensa ariditatea unei vieţi în care mijloacele tehnicii iau locul comunicării, a căutării dincolo de suprafaţa lucrurilor. Pe acest fundal se vorbeşte tot mai mult de iniţiere, de un trecut care de cele mai multe ori nu poate fi dovedit; miraculosul exercită o forţă de atracţie nebănuită. Proliferează false ordine cavalereşti, se acordă titluri lipsite de orice acoperire, totul într-o vădită căutare de legitimitate a Tradiţiei. Dincolo de aceste căutări sortite nu numai eşecului, ci şi ridicolului, mai există ordine iniţiatice tradiţionale?

Jean-Jacques GABUT: Pentru mine, francmasoneria este un ordin iniţiatic şi tradiţional fondat pe fraternitate. Ordin înseamnă că francmasoneria nu este o societate oarecare de obedienţă profană. Cuvîntul ordin o leagă în mod automat de vechile ordine religioase cu care francmasoneria operativă era în contact strîns ( îndeosebi  Ordinul Templului, Ordinul Benedictinilor sau al Cistercienilor, cel al Ospitalierilor Sfîntului Ioan, cel al Sfîntului Lazăr de Ierusalim). Aceasta înseamnă deopotrivă că acest ordin, universal şi atemporal, este de esenţă „indefinibilă şi absolută” şi că el depăşeşte totalmente lumea lucrurilor tranzitorii şi trecătoare.

Cu siguranţă, prin „iniţiere” francmasoneria se situează pe un plan de autentică spiritualitate, dar se distinge net de religii pentru că nu impune nici o dogmă nici o „Revelaţie”. Temenul de ordin defineşte mai bine ceea ce este masoneria decît termenul britanic de „Craft”, care trimite mai mult la „meserie” şi care nu ţine seamă de toate aporturile vechilor tradiţii (religiile misterelor, alchime, cabală, hermetism creştin) care fac din francmasonerie o „arcă păstrătoare” a Tradiţiei primordiale. Ceea ce atrage astăzi tinerii către francmasonerie este caracterul său de cale privilegiată către Cunoaştere, de spiritualitate deschisă şi de căutare liberă, distingîndu-se de religii prin absenţa dogmelor sau a adevărurilor impuse.

Esoterismul pe care îl vehiculează îi dă tocmai acest caracter de cale privilegiată, dar de cele mai multe ori el este descoperit de iniţiat după intrarea sa în Ordin. Ritualurile nu sînt, fără îndoială, un element atractiv a priori.  Minunatul instrument pe care îl reprezintă şi incontestabila lor utilitate nu sînt descoperite de noii fraţi decît a posteriori.

Cît despre pretinsa influenţă în mediile politice şi sociale, aceasta a pierdut mult din atracţie, chiar dacă unele obedienţe o revendică în folosul lor. Această influenţă care a constituit o adevărată „deviere” a Ordinului la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în timpul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, este din fericire considerată din nou în francmasonerie ca un fenomen care ţine doar de angajamentele individuale ale fraţilor şi nu de angajamentul obedienţelor şi chiar mai puţin al Ordinului în ansamblul său.

- Sînteţi autorul unei lucrări bine primită despre originile cavalereşti ale masoneriei speculative. Studiind cavalerismul, despre care se ştie bine că nu ne-a lăsat multe informaţii, dar şi începuturile masoneriei, cufundată şi ele în negura timpurilor, v-aţi aflat în faţa…exactitudinii pseudo-adevărului, a efemerului. V-aţi apropiat de ce spunea Unamuno: nu avem intuiţia eternului întrucît îl căutăm în istorie!

- A reuni cavalerismul şi masoneria într-un studiu global, este a priori straniu. Ce raporturi pot fi între arta constructorilor şi arta războinicilor, distrugător prin esenţă, chiar dacă este transcendat de un ideal spiritual? Şi totuşi cine nu vede că în cavalerism ca şi în masonerie, istoria este neputincioasă în a determina originile, în a justifica evoluţiile şi comportamentele, să precizeze obiectivele fundamentale?

Probe scrise? Nu există sau sînt foarte puţine. Ce cavaler, dacă exceptăm genialele afabulaţii ale lui Cervantes, a scris despre trecutul său cavaleresc? Care mason al începuturilor a povestit experienţa sa iniţiatică înaintea metamorfozei masoneriei moderne sub semnul Luminilor şi cu viziunea impusă de neo-umanism? Istoricul lumii profane nu se interesează niciodată de aspectele „exterioare” ale istoriei. Cel mai des el ignoră schema filosofică ce se ascunde în spatele vălului istoric. Istoricul masoneriei nu face decît să urmeze aceeaşi cale. Recent profesorul scoţian David Stevenson a avut curajul să denunţe „ghettoul” istoriei masonice şi prejudecăţile istoricilor tradiţionali, arătînd că în spatele vălului pe care l-a ridicat se ascund încă multe mistere.

Aceste mistere sînt cele care mă interesează, mistere pe care le putem pătrunde nu prin metoda clasică de investigare în arhive – ele sînt cvasi-inexistente! – ci prin raţionament analogic, prin intuiţie, prin coroborări între fapte certe, reale, dar şi între realităţi mai subtile, atingînd rituri şi mituri, simboluri, gîndirea subterană esoterică, „piatra ascunsă” a înţelepţilor. Nu pretind să fac operă de istoric; eu fac apel în adevăr la realităţi spirituale care depăşesc cel mai adesea conceptele de timp şi spaţiu, realităţi care, dincolo de formele cunoscute şi repertoriate de istorie, desenează ca o arhitectură secretă. O tramă nevăzută unind gîndurile prin mituri.

Ordinul masonic în transcierea sa în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat” nu s-a născut ex nihilo în secolul al XVIII-lea. Nu este creaţia, mai mult sau mai puţin ingenioasă, mai mult sau mai puţin stranie, a creierelor înceţoşate practicînd un sincretism abscons. Dimpotrivă este, şi o pot atesta, de la gradul 1 la cel de-al 33-lea, o construcţie spirituală fondată pe armonie şi frumuseţe. O construcţie răbdătoare, inteligentă, aducînd celor care îi trăiesc etapele, o viziune uimitoare, exaltantă a lumii şi a creării sale de Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului. Mulţi factori, multe influenţe s-au conjugat pentru a ajunge la acest magnific edificiu.

S-a vorbit de influenţa operativă sau corporativă; de cea a masonilor de Meserie, strămoşi indirecţi ai Masoneriei oficiale din secolul al XVIII-lea  şi este adevărat că este reală, că ea este profundă, pentru că masonii zis „speculativi”au reluat toate simbolurile, toate ritualurile şi toate instrumentele îndepărtaţilor lor companioni.

S-a vorbit de asemenea de influenţa religioasă şi este adevărat că aceasta s-a manifestat de-a lungul secolelor pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Biblia nu a încetat să inspire ritualuri, să furnizeze referinţe, cuvinte de trecere, mituri şi legende ale diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Nimeni însă nu a încercat să expliciteze şi să analizeze în profunzime cel de-al treilea curent inspirator al masoneriei scoţiene: curentul cavaleresc.

adevăratul secret al Templului: gnoza specific templieră

- Aminteaţi că ordinul cavaleresc nu a lăsat multe urme scrise, evident sub forma mărturiilor directe, căci despre ordinele cavalereşti s-a scris mult, inclusiv în epocă. Ne aflăm în prezenţa unei împletiri între istoric şi mitic din care analistul lucid trebuie să deceleze ceea ce este credibil de fabulos. Dacă instituţii iniţiatice de dată mai nouă revendică pentru o anume legitimitate în ochii contemporanilor un trecut îndepărtat, putem vorbi cu certitudine de o anume filiaţie şi în ordinea ritualistică?

- Unde s-a născut cavalerismul? În adevăr originile sale nu au încetat să fie subiectul unor controverse. Dacă pînă de curînd s-a admis că originile sale existau în sînul triburilor germanice, acum cunoaştem mai bine cavalerismul druidic născut în inima civilizaţiei celtice şi care a dat naştere cavaleriei mitice a regelui Arthur şi a Mesei Rotunde, cea a căutării Graalului. Dar pînă acum s-a studiat foarte puţin o altă formă de cavalerism care a cunoscut un mare avînt în vechea Persie, el inspirîndu-se din învăţătura spirituală a zoroastrismului. Cavalerismul germanic poate fi strămoşul unei prime forme războinice şi feudale, cavalerismul celtic apropiindu-se mai mult de misiunea sa: de a apăra văduva şi orfanul, de a proteja săracii, pe cei slabi, oprimaţii, de a se supune legilor onoarei şi probităţii. Cînd s-a produs fuziunea între cele două ordine nu ştim; cavalerismul mistic al Mesei Rotunde a avut viaţa cea mai lungă inspirînd ordinele cavalereşti născute pentru a  apăra pelerinii şi a apăra Pămîntul Sfînt. Despre cavalerii din secolele al XII-lea şi al XIII-lea s-a spus că ar fi „arhetipurile de războinici înalt spiritualizaţi” (Leon Gautier), „vîrful ierarhiei în ordinul uman” (Victor-Emile Michelet), „una dintre cele mai frumoase bijuterii ale spiritului uman” (Paul Arfeuilles).

Victor-Emile Michelet vorbea de un secret care ar veghea asupra ordinului cavalersc; nu ţinea de organizarea ordinului, de ceremonial, de ritualul a cărui finalitate este de ordin pur moral. Secretul stă în originile mitice ale ordinului, în legenda lui Merlin, a lui Arthur şi a Mesei Rotunde, în misterul sîngelui lui Isus şi al celui care l-a cules Iosif din Arimathia, personaj de un straniu mister. Iosif ar fi adus Graalul şi ar fi încredinţat cavalerilor păzitori ai Mesei Rotunde acest vas sacru conţinînd lichidul iniţierii, acest vin al tuturor căutărilor iniţiatice pe care îl regăsim în cina din Cana, în ambrozia vechilor zei greci, în soma vechilor perşi. Acest vin de care tuturor căutătorilor Cunoaşterii le este sete, dar pe care puţini ştiu să-l găsească. În căutarea din ciclul arthurian, nici Gauvain, nici Perceval nu-şi vor atinge scopurile pentru că nu ştiu să pună întrebarea fundamentală. Singur Galaad va şti, el este modelul tipului de călugăr-cavaler. Nici Lancelot, nici Gauvain, nici Perceval nu vor ajunge la ţelurile lor căci ei nu urmăresc decît o căutare terestră. Galaad nu încarnează nici frumuseţea, nici forţa, nici măcar credinţa, el încarnează deasupra tuturor mila, fără de care, spunea sfîntul Pavel, toate operele lumii sînt zadarnice.

Ce au descoperit cavalerii cruciaţi în îndepărtatele pămînturi ale Orientului? O altă lume cavalerească, care le-a precedat-o pe a lor cu cîteva secole. Cu mult înaintea lui Francisc I, regele Cyrus al II-lea a fost un rege-cavaler. Cavaleria călugărilor-soldaţi a fost mai mult o moştenitoare decît o novatoare. Înţelegem acum mai bine ce au putut învăţa şi descoperi cavalerii cruciaţi în Orient, şi nu numai de la cavalerii Islamului ci şi de la creştinii orientali, nestorieni, gnostici, mistici ce deţineau secrete ignorate de occident. Henri Corbin vorbea de „cavaleri incognito” atingînd aici poate inima enigmei existenţei unui cavalerism esoteric ascuns, un cavalerism ceresc evocat de altfel în căutarea Graalului. Henri Corbin era cu adăvărat persuadat că a existat o filiaţie între esoterismul islamic şi esoterismul occidental datorită ordinelor cavalereşti. El vorbea de acelaşi spirit eshatologic care anima cele două curente gîndind că există poate o „imaginaţie” – în sensul de idei-imagini – comună, întîlnindu-l în acest sens pe René Guénon care vorbea de Tradiţia primordială. Se poate vorbi de acelaşi spirit eshatologic, cu atît mai mult cu cît temelor lăncii şi spadei, esoterismul şiit adaugă referinţe explicite la simbolismul păsării Phoenix, la soare şi lună. Phoenixul, pasărea focului, pasăre alchimică prin excelenţă, care se consumă şi renaşte este legătura între Orient şi Occident, şi a devenit mai tîrziu un simbol central al gradului de Cavaler Roza-Cruce al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

La început simplificate, ritualurile cavalereşti au devenit în timp mai bogate, în cele din secolele XII-XIV aflîndu-se elemente preluate în ritualurile iniţiatice ale francmasoneriei tradiţionale de rit scoţian. În schimb, dispariţia progresivă a vechilor ordine a făcut ca ordinele subzistente astăzi să devină simple „cluburi creştine” foarte închise care nu cunosc decît un ritual foarte epurat în care sensul sacrului a dispărut în cea mai mare parte. Oraţia lui Guillaume Durand este revelatorie pentru caracterul iniţiatic al intrării în Ordinul cavaleresc. Evocîndu-i pe Ioan Botezătorul, pe David şi pe Iuda Mecabeul, ceremonialul cere să se acorde noului cavaler forţe „pentru a apăra credinţa şi dreptatea”, care să îi permită o sporire a credinţei sale, a speranţei sale şi a milosteniei sale exaltîndu-i virtuţile sale de umilinţă, de perseverenţă şi de supunere. Toate acestea le regăsim în ritualurile înaltelor grade scoţiene de la al patrulea la cel de-al 30-lea grad. Dar mai ales i se cere cavalerului să se dezbrace de vechiul om cu manierele sale de a acţiona şi să îmbrace haina omului nou, care este fraza cheie a oricărui proces iniţiatic.

- Dintre ordinele cavalereşti cel care se bucură de o atenţie deosebită, fie şi datorită devierilor din ultimul secol, sau prezenţei explicite în gradul de cavaler Kadosh, este cel al templierilor. Care este rolul acestui ordin în constituirea masoneriei speculative?

- Este important a înţelege, contrar unor idei răspîndite, că Templul nu a fost singurul ordin cavaleresc susceptibil a întreţine, pe pămîntul sfînt, legături privilegiate cu toate mişcările esoterice orientale. Este indubitabil că Templierii au jucat un rol cheie, un rol de neînlocuit – alături de masonii operativi cu care nu au încetat să colaboreze pe şantiere – în schimburile făcute în Orient. Templierii rămîn, mai mult decît alţii, în centrul cercului concentric de unde s-au propagat în Occident atîtea curente esoterice noi ieşite din tradiţiile hermetice şi gnostice adunate în creuzetul oriental. Aceasta se datorează acestui esoterism care va găsi în inima ordinului un teren  de primire favorabil. Este sigur că nu toţi templierii erau „iniţiaţi” şi că doar unii dintre ei aveau acces la secrete pe care ordinul le vehicula în sînul său. Secrtete născute din schimburi instaurate cu iniţiaţi orientali, oricare ar fi fost apartenenţa lor şi unde se confruntau curente creştine, gnostice sau din Islamul esoteric.

Cavalerismul sufist a fost unul dintre ele. Acest adevăr a fost însă recent descoperit de regretatul Henri Corbin; tratatul de artă cavlerească sufi Futuwah, scris de Al Sulami, iniţiat persan din secolul al X-lea, arată cu clariatate că atît în Occident cît şi în Orient, iniţierea cavalerească avea raporturi strînse cu iniţierea spirituală propriu-zisă. Este un hazard că arta gotică a construcţiei s-a dezvoltat începînd cu 1140 în Occident sub influenţa Templului, inaugurînd o completă bulversare a artei arhitecturii stăpînite de masonii operativi şcoliţi în Orient?

În osmoza produsă pe Pămîntul Sfînt un rol important l-a jucat Gormond de Picquigny, patriarhul latin de Ierusalim, care ar fi primit, după un ritual al celui de-al 17-lea grad „Cavaler al Orientului şi al Occidentului”, jurămintele cavalerilor fondatori ai ordinului Templului. Confreriile orientale au avut intense contacte cu templierii şi masonii operativi occidentali. Confrerii religioase la început, corporaţiile orientale existente încă din secolul al IX-lea, s-au transformat în confrerii iniţiatice prezentînd uimitoare asemănări cu regulile şi structurile Ordinului masonic aşa cum există el în Occident.

Adevăratul secret al Templului este de a fi disimulat în sînul Ordinului, doar pentru iniţiaţi, o adevărată gnoză specific templieră. Astăzi este bine cunoscută veneraţia lor pentru sfîntul Ioan şi faptul că îi sărbătoreau pe cei doi sfinţi Ioan la cele două solstiţii. La solstiţiul de iarnă ei celebrau Lumina necreată şi la solstiţiul de vară ei aprindeau focurile pentru a exalta Lumina Lumii. Paul Naudon scria că putem gîndi că francmasoneria de origine templieră ar fi deţinătoarea, în suprapunerile alchimice şi hermetice ale simbolismului său, a unei moşteniri templiere. Fără a vorbi de un esoterism comun, regăsim în Masonerie şi ordinul Templului, acelaşi cult al adevărului, al echităţii, al dreptăţii, aceeaşi sete de generozitate, de modestie, de toleranţă, aceeaşi ucenicie a stăpînirii de sine.

Reveniţi peste cîteva zile pentru a citi şi partea a doua a interviului.

Aricolele grupate în acest volum au fost scrise inițial pentru revista “Etudes traditionnelles”, dar au fost refăcute și redispuse pentru a da unitate volumului și a contura un domeniu despre care scriu mulți fără a-l stăpîni; ceea ce remarca Guenon la vremea sa este la fel de actual și acum: nu aprecierile, fie ele și negative, ale celor “din afară” fac rău, cît părerile eronate ale celor “dinăuntru”, adică ale celor ce-și arogă pretenția ca aparțin unor ordine inițiatice! Guenon este tranșant în privința inițierii, aceasta fiind de neconceput în afara unei organizații și a unei “calificări” pe care trebuie să o dovedească inițiabilul, posibilități inerente naturii proprii a individului și care sînt materia primă asupra căreia va trebui să se efectuaze lucrarea inițiatică: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmisiunea unei influențe spirituale, transmisiune care ne se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație”, iar pentru a fi regulară respectiva organizație trebuie să fie depozitara unei influențe spirituale.

Cartea lui Rene Guenon aduce extrem de utile precizări despre condițiile inițierii, despre regularitate, despre transmisiune inițiatică, despre secret, rituri, ritualuri, mistere, simboluri, inițiere sacerdotală și inițiere regală, transmutare și transformare, operativ și speculativ, inițiere efectivă și inițiere virtuală,roza-cruce și rozicrucieni, hermetism  într-o succesiune care redă inițierii un loc în lumea modernă. Întreaga argumentație aduce în prim plan noținea de interioritate, de transformare lăuntrică, în care cărturarul francez încă mai credea. Părăsise una din ultimele organizații care asumau inițierea, masoneria, pe care nu a reușit să o refondeze, dar nu și speranța că omul modern poate ieși de sub tirania cantității. Și acest volum, ca și altele traduse sau încă nu, ne dovedesc că ne aflăm în fața unei opere și a unui gînditor pe care îl îmbrățișezi total sau îl respingi. A fost probabil unul din ultimii purtători de cuvînt ai Tradiției, a redșteptat interesul pentru Principiile eterne și universale.