La originile creştinismului,  gnoza şi gnosticismul erau cunoscute doar din scrierile celor care le respingeau (Irineu, Iustin, Ipolit), care ofereau  însă ample citate din adversarii care trebuia respinşi. Pentru o bună perioadă de timp a fost singura sursă documentară. Totul pînă în 1945, cînd la Nag Hammadi, în Egipt, a fost descoperită o adevărată bibliotecă gnostică, semn că o întreagă comunitate gnostică folosea aceste texte. Care este însă raportul gnozei şi gnosticismului cu creştinismul? Ştiam din cartea despre Guenon ca Jean Borella nu era adeptul teoriei unui esoterism creştin, căci revelaţia creştină era accesibilă tuturor şi nu numai unui grup de iniţiaţi, unei elite secrete, deşi admitea că gradul de înţelegere a parabolelor era diferit. Teza lui Jean Borella că prin adevărata gnoză trebuie înţeleasă o cunoaştere a lui Dumnezeu, interioară şi salvatoare, îi impune o dublă misiune: a arăta prin ce creştinismul realizează adevărul gnozei, şi să identifice eroarea gnosticismului şi să precizeze devierea pe care a făcut-o de la gnoza adevărată. Jean Borella înţelege prin gnoză o cunoaştere interioară şi salvatoare; este limpede că gnosticismul nu pretinde să ajungă la o astfel de cunoaştere tocmai pentru că neagă prezenţa luminii necreate în inima tenebrelor. “Dimpotrivă adevărata interioritate trebuie să asume exterioritatea; cu siguranţă ea trebuie să o depăşească în glorie, dar transfigurînd-o, şi deci de asemnea desăvîrşind-o. Totul este spus în această axiomă: numai mai marele poate vrea mai puţinul. Numai Dumnezeu, Absolultul şi Infinitul “pot” relativul şi finitul”, scrie Jean Borella.

Studiul său debutează cu cîteva problem generale ale gnozei, continuă cu gnosticii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea (Hegel, Ruyer, Guenon, Schuon) şi se încheie cu un eseu filosofic despre gnoza creştină în esenţa sa. În acest din urmă studiu, Jean Borella expune cîteva din avatarurile tremenului gnoză, tradus imprecis din greacă (gnosis= gnoză, cunoaştere) fapt ce a generat multe neînţelegi, de multe ori gnoza fiind sinonimă cu erezia. La capătul periplului său prin evoluţia conceptului de gnoză în filosofia modernă, Jean Borella aminteşte cercetările lui Henry Corbin şi convingerea acestuia că “Gnoza nu este nici ideologie, nici o cunoştere teoretică contrastînd cu credinţa. Ea este înţelepciune şi este credinţă, Pistis Sophia. Ea nu se limitează la gnosticismul primelor secole: este o gnoză iudaică, o gnoză creştină persistînd de-a lungul secolelor, o gnoză islamică, o gnoză budistă”.

Cartea lui Jean Borella dedicată unui subiect deloc comod, apărută  în momentul în care Papa Benedict al XVI-lea amintea că gnoza autentică este o dezvoltare a credinţei, este pledoarie pentru o reaşezare a discuţiilor despre gnoză şi se încheie în chip fericit cu un imn închinat sfintei gnoze, cu autor necunoscut, din care cităm doar două versuri: “căci nu există viaţă fără gnoză / nici gnoză adevărată fără viaţa adevărată”.

Cînd se vorbeşte insistent despre esoterism ca de o “nesăbuinţă” faţă de raţiunea teologică, cînd Consiliul pontifical pentru cultură şi Consiliul pontifical pentru dialog interreligios acuză esoterismul ca matrice a New Age, cînd esoterismul şi-a căpătat locul în cetatea academică, cînd un teolog ca Hans Urs von Bathasar vorbeşte despre “repatrieri” biblice şi creştine ale esoterismului, este limpede că teologii atenţi la discursul lumii nu se pot mărgini la a perora în van despre incompatibilitatea esoterismului cu lumea creştină. La originea demersului lui Jerome Rousse-Lacordaire sînt cîteva “verdicte” cuprinse în documentul pontifical Isus-Cristos, purtător de apă vie: o reflecţie creştină despre New Age.

În acest document elaborat de cele două Consilii pontificale mai sus amintite, New Age este văzut ca o variantă contemporană a esoterismului occidental, matricea esenţială a gîndirii New Age bazîndu-se pe tradiţia esoterico-teosofică: ” o tradiţie care s-a răspîndit din plin în cercurile intelectuale europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se regăseşte îndeosebi în franc-masonerie, spiritism, ocultism şi teosofie, care aveau în comun un gen de cultură esoterică. În această viziune a lumii, universurile văzut şi nevăzut sînt legate între ele printr-o serie de corespondenţe, analogii şi influenţe, între microcosmos şi macrocosmos, între metale şi planete, între planete şi diferitele părţi ale corpului uman, între cosmosul văzut şi şi domeniile nevăzute ale realităţii. Este posibil de a se iniţia în misterele cosmosului, ale lui Dumnezeu şi ale eului printr-un parcurs spiritual de transformare. Dar  adevăratul scop este gnoza, forma cea mai înaltă a cunoaşterii, echivalentul salvării, care cere o cercetare a tradiţiilor cele mai vechi şi cele mai înalte ale filosofiei ( numită în manieră incorectă philosophia perennis) şi ale religiei (teologia primordială), şi o doctrină secretă (esoterică) conţinînd cheia tuturor tradiţiilor „exoterice” accesibile tuturor. Învăţăturile esoterice sînt transmise de la maestru la discipol urmînd un program de iniţiere progresivă”. Pornind de la viziunea reductivă pe care o are documentul pontifical despre philosophia perennis, profesorul jerome-Rousse Lacordaire întreprinde o temeinică analiză asupra evoluţiilor filosofiei şi teologiei occidentale din Renaştere pînă în zilele noastre.

O primă parte a demersului teologului francez este despre perenitate şi unitate, despre reînnoirea creştinismului, luînd în discuţie larga deschidere spirituală operată de Şcoala florentină cu Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, cu redescoperirea platonismului şi neoplatonismului, şi mai ales a tezaurului hermetismului – Corpus hermeticum. După ce reaşază philosophia perennis în termeni adecvaţi şi nu dogmatici discursului  despre istoria culturii, autorul continuă demersul cu un subiect nu mai puţin controversat: magia, aşa cum au înţeles-o renascentiştii, ca făcînd parte din ordinea naturală. Ultima secţiune a acestei prime părţi este despre cabală, subiect privit cu multă circum-specţie (!) de autorii documentului pontifical. Sînt aduse în prim plan căutările renascentiste pentru a aduce cabala în aria de înţelegere creştină. Citind această primă secţine a cărţii lui Jerome-Rousse Lacordaire mi-am amintit admirabila lucrare a lui Eugenio Battisti Antirenaşterea, apărută în traducere românească la Editura Meridiane, în 1982.

O secţiune care va stîrni controverse este cea despre rupturi şi identitate în creştinism, secţiunea în care se vorbeşte despre apariţia masoneriei speculative. Masoneria avea să atragă de la apariţia sa critici şi respingeri din partea Bisericii Catolice, iar ultimul document pontifical, la care Jerome-Rousse Lacordaire face repetate timiteri, nu schimbă tonul, dimpotrivă menţine vechi confuzii. Pentru a da curs şi unui alt punct de vedere, teologul francez face succinte dar elocvente precizări asupra iniţierii şi secretului masonic, subiecte care stîrnesc controverse; am amintit deja că autorul este bun cunoscător al ritualurilor “primitive” ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, iar aici aduce în atenţie un ritual din 1765 al gradului de Cavaler al Crucii şi Trandafirului. Tot în această secţiune pot fi citite cu real folos pagini despre esoterismul secularizat şi despre Rene Guenon, gnoză şi identitate creştină.

Ultima secţiune este consacrată fomelor de gîndire esoterică şi perspectivelor teologice. Este locul pentru a “dezvălui” cauzele acuzelor venite dinspre curia papală; de la bun început s-a văzut în philosophia perennis posibila sursă pentru o  philosophia christiana care să-şi aibă rădăcinile în sursele antice, ceea ce ar fi dus la apariţia unui corpus relativ independent de autorităţile ecleziastice.

Pledoaria lui Jerome-Rousse Lacordaire este pentru a trece de la apologetica negativă la dialog, în climatul pe care îl cerea Papa Paul al VI-lea al, cel al clarităţii, dulceţii şi încrederii atît în virtutea propriului cuvînt cît şi în capacitatea de a primi de la interlocutor, privind către orizontul diversităţii drumurilor care duc către credinţă.