Astăzi sînt cunoscute şi practicate în masonerie Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Ritul Scoţian Rectificat, Ritul Francez Modern, Ritul Francez Tradiţional, Ritul Scoţian Standard, Ritul York, Ritul Memphis-Misraim, Ritul Emulation, Ritul Ioanit, Ritul Operativ al lui Solomon. Acesta din urmă este cu siguranţă cel mai nou, fiind practicat în cadrul Marii Loji l’Ordre Initiatique Traditionnel de l’Art Royal. Inutil să amintim că fiecare rit crede că este mai aproape de Tradiţie, de profunzimea esoterică şi că este mai în măsură decît altul/altele să asigure progresul individual pe calea perfecţiunii! Recent doi autori francezi, doi masoni, o femeie şi un bărbat (Monique Amiot şi Xavier Tacchella), întrucît ordinul masonic în care lucrează este unul mixt, au publicat o trilogie despre Ritul Operativ al lui Solomon: Le Rite Opérativ de Salomon; 1. Apprenti, des Tenèbres à la Lumière; 2. Companion, du speculatif à l’operatif; 3. Maître, de la Mort à la Vie; Paris, Editions Maison de Vie, coll. “Franc-maçonnerie initiatique”, 2011. Este vorba de o trilogie cu caracter monografic, fiecare grad fiind prezentat cu precădere în ceea ce are specific.

De la Tenebre la Lumină. Una din specificităţile Ritului Operativ al lui Solomon este galeria, locul unde profanul întîlneşte membri ai atelierului; se deosebeşte de trecerea sub bandou prin aceea că profanul îi vede pe fraţii şi surorile care îl înconjoară, răspunde unor întrebări, dar întreabă la rîndul său, la final ambele părţi decizînd asupra continuării parcursului sau a îndrumării profanului spre o altă obedienţă. O altă specificitate este “cariera”, un loc la adăpostul oricărei perturbări profane, loc al instrucţiei unenicilor. Referinţele la alchimie sînt prezente în toate riturile, dar Ritul Operativ al lui Solomon are o trimitere explicită că lucrează “la realizarea Marii Opere”, care în alchimia speculativă înseamnă lucrul aspra omului însuşi. Ritul Operativ al lui Solomon se distinge şi prin cele şapte principii şi prin cele şapte obligaţii; principiile sînt: respectul celorlalţi şi demnitatea de sine; libertatea de conştiinţă; înţelegerea reciprocă şi toleranţa mutuală; iubirea fraternă şi prietenia; încrederea absolută şi devotamentul exemplar; dreptate pentru fiecare şi echitate pentru toţi; perfecţionarea individuală şi ameliorarea colectivă. Obligaţiile pentru care jură ucenicul sînt: să lucreze întru Gloria Marelui Arhitect al Universului şi la realizarea Marii Opere; respectul faţă de fraţi şi surori; unilinţa cu care se supune legilor universale; lucrul în folosul umanităţii; îndepărtarea îndoielilor şi incertitudinilor; loialiatea faţă de Ordin, supunerea faţă de regulile sale; păstrarea tăcerii asupra secretului masonic. Un alt element specific este cultivarea oralităţii, atît în instrucţia gradului, cît şi în conferinţele/planşele susţinute în lojă, urmărindu-se prin aceasta cultivarea spontaneităţii, a minimului recurs la textul scris, ceea ce nu înseamnă nicidecum cultivarea spontaneităţii lipsite de reflecţie, sau a improvizaţiei goale de conţinut. Acest prim volum al trilogiei prezintă şi elementele simbolice ale gradului de ucenic (cabinetul de reflecţie cu simbolismul său, decorurile lojii, în mare parte identice cu ale altor rituri, mai puţin prezenţa unui centru  pe tabloul lojii, un punct în jurul căruia se construieşte totul, un axis mundi.

De la speculativ la operativ. La începuturile masoneriei, gradul de companion era ultimul, dar odată cu apariţia masoneriei speculative a devenit unul intermediar, între cel de ucenic şi cel de maestru. Companionajul medieval revendica o  moştenire mitologică şi se plasa sub patronajul lui Solomon, al lui Soubise şi al lui Maitre Jacques. Legăturile companionajului cu masoneria speculativă constituie un subiect controversat şi nu este locul unei discuţii despre această temă. Atît în arta construcţiei, în general, cît şi în francmasonerie, piatra cubică este elementul/simbolul esenţial, autorii amintind o frumoasă butadă: un trecător vede trei lucrători făcînd acelaşi lucru şi îi întreabă ce fac; primul răspunde că îşi cîştigă existenţa, al doilea că taie o piatră, iar al treilea spune “construiesc o catedrală”. Acesta din urmă era un Companion! Simbol al perfecţiei, piatra cubică este emblema Companionului, autorii prezentînd succesiv simbolismul şi prezenţa pietrei cubice în cele mai practicate ritualuri, cît şi în cel căruia îi este închinată trilogia. Autorii insistă asupra ceremoniei de trecere de la ucenic la companion, căutînd să surprindă specificitatea Ritului Operativ al lui Solomon: accentul pus pe simbolismul culorilor, etimologia operativă a gradului, instrucţia gradului cu o amplă prezentare a geometriei, cea care dă iniţiala literei G, despre care se glosează fără a se insisita asupra semnificaţiei prime a literei G.

De la Moarte la Viaţă. Dacă altădată masoneria speculativă cuprindea doar două grade, de la Constituţia lui Anderson, din 1723, parcursul masonic se încheie, în lojile albastre, cu gradul de maestru. dar gradul de maestru încheie un parcurs şi deschide un altul, cel în care adevăratul cuvînt este A servi; şi nu este vorba în principal de a continua “urcuşul” pe scara gradelor diferitelor rituri, ci de a pune în operă mitul hiramic, de a fi alături de ceilalţi fraţi din lojă în parcursul lor masonic! Rit compozit prin excelenţă, Ritul Operativ al lui Solomon adună tradiţii şi simboluri ale mai multor rituri în încercarea de a fi cît mai aproape de sensul prim al masoneriei. Accederea la gradul de maestru este urmarea asiduităţii în lojă, dar şi a cunoştinţelor pe care trebuie să le dovedească aspirantul, cunoştinţe despre primele două grade, despre statutele fondatoare ale ordinului, despre regulile spirituale. Sigur, o carte despre gradul de maestru cuprinde referiri la legenda lui Hiram, autorii prezentînd atît aspecte care ţin de ritual (psihodrama uciderii maestrului şi aflarea mormîntului, cele cinci puncte ale perfecţiei, cuvîntul sacru, semnificaţia cifrei şapte), cît şi referinţe biblice sau literare, aici evident un loc aparte ocupîndu-l relatarea plină de farmec literar pe care a făcut-o Gerard de Nerval. În ansamblul ei, trilogia scrisă de Monique Amiot şi Xavier Tacchella oferă o lectură plăcută asupra simbolismului şi semnificaţiilor gradelor de ucenic, companion şi maestru, utilă tuturor celor interesaţi de spiritualitatea masonică, indiferent de ritul pe care îl practică.

Shibboleth este cuvîntul de trecere la gradul de calfă/companion în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, ca şi în alte rituri, despre care ritualurile se mărginesc a spune că semnifică spicul de grîu prezent de altfel şi în planşa lojii calfelor. Universitarul şi autorul de literatură masonică Philippe Langlet propune o analiză istorică, biblică, filologică şi simbolică în măsură să lumineze aspectele acestui cuvînt: Schibboleth. Le blé du ciel. Etude complète d’un mot de la franc-maçonneerie universelle, Bonneuil-en-Valois, Editions de La Hutte, collection “Franc-maconnerie”, 2010, 106 p. Dintre cărţile lui Philippe Langlet amintim: Des Rits maçonniques. I. Vécu initiatique et Franc-Maçonnerie, Dervy,1997; Des Rits maçonniques. II. Des outils pour changer, Dervy, 1998; Les plus belles prières des Franc-Maçons, Dervy, 2006; Les textes fondateurs de la Franc-Maçonnerie, Dervy, 2006.

Evocînd ipotezele avansate de Pierre Guillaume (speculativii ar fi preluat din bagajul teoretic al operativilor) şi de Andre Kervella care se întreabă de ce speculativii au adoptat un cuvînt care în scrierile vetero-testamentare apare o singură dată şi consideră că adoptarea sa nu a fost un gest deliberat, Philippe Langlet, dimpotrivă, crede că împrumutul cuvîntului a fost una deliberată şi că a fost folosită în optica transformării spirituale pe care o promova masoneria speculativă. Cuvîntul Shibboleth apare într-un ritual din 1744, apoi în celebra divulgare L’Ordre des Franc-Maçons trahi (1745): “Care este cuvîntul de trecere al Ucenicului? Tubalcain. Cel al Companionului? Shibboleth”. În timp unele ritualuri au folosit explicaţii mai ample, amintind episodul biblic în care este folosit acest cuvînt: “Atunci a adunat Ieftae toţi oamenii din Galaad şi s-a bătut cu Efraimiţii şi au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiţi, zicînd: “Voi sînteţi nişte fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim şi Manase”. Şi au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiţi şi cînd vreunul din Efraimiţi zicea: “Îngăduie-mi să trec”, atunci oamnii din Galaad îi răspundeau: “Nu cumva esti Efraimit?” Acela răspundea: “Nu!” Ei însă îi ziceau: “Zi Şibbolet”; el însă zicea: “Sibbolet”, că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau şi-l junghiau acolo la vadul Iordanului. Şi au căzut în vremea aceea din Efraimiţi patruzeci şi două de mii” (Cartea Judecătorilor 12, 4-6). Într-un studiu din 1986, despre Paul Celan, filosoful francez Jacques Derrida scria că “Efraimiţii erau cunoscuţi pentru incapacitatea de a pronunţa corect schi din schibboleth care devenea pentru ei, din acel moment, un nume impronunţabil”. Ph. Langlet citează şi alţi exegeţi, istorici sau cercetători ai limbilor semitice care au analizat “pronunţia defectuoasă”, “speech defect”, dar nuanţează arătînd că Biblia comportă mai multe grade de lectură, şi că “respectul discursului constă tocmai în a nu-l percepe în literalitatea sa. Dacă discursul de suprafaţă ne expune o incapacitate de a pronunţa un sunet, este necesar de a nu uita că Biblia, aşa cum am primit-o după secole de scriere şi de rescriere, a fost concepută pentru a preda lecţii, nu pentu a relata evenimente istorice, chiar dacă ea se întemeiază uneori pe astfel de evenimente care, rescrise, devin propriu-zis mitice. Esenţialul nu este totuşi niciodată acolo”.

Philippe Langlet face utile comparaţii între diferite traduceri ale Bilbiei de la sf. Ieronim pînă la Martin Luther pentru a vedea cum au evoluat explicaţiile asupra cuvîntului shibboleth. Sf. Ieronim, la începutul secolului al V-lea introducea explicaţia cuvîntului (“sebboleth quod interpretatur spica“), pe care o va relua şi Wycliff la 1382, în prima traducere în engleză a Bibliei. În 1534, Martin Luther va explica shibboleth ca însemnînd spic de grîu (eher am Korn), adăugînd şi sensul de frontieră (landstrass). Într-o notă marginală a Bibliei de la Geneva din 1560 se arată că shibboleth înseamnă “cădere de apă” sau “spic de grîu”. Toate marile dicţionare biblice moderne reţin ambele sensuri ale cuvîntului: spic de grîu şi cădere/torent de apă, ambele trimiţînd la o dinamică, la o mişcare, la un flux de energie. Din această perspectivă, shibboleth este un cuvînt de trecere suficient sieşi; el evocă grîul şi abundenţa, este simbol al hranei spirituale; evocă deopotrivă cursul de apă, calm sau rapid, vertical sau orizontal, evocă trecerea care este o probă ontologică; cursul de apă poate evoca cursul evenimentelor din viaţa umană. A trece de cealaltă parte înseamnă a traversa pe partea unde totul este calm şi pace. “Ceea ce separă exilul de regat este fluxul. Pentru a traversa fluxul, trebuie articulat cuvîntul bun , sau a articula cuvîntul în mod corect , sau a spune cuvîntul în întregime. Condiţia noastră de umanitate ne face să-l pronunţăm rău, sau să articulăm un alt cuvînt. Noi îl avem, totuşi, noi ştim care este cuvîntul, dar nu îl putem spune. Este ca într-un vis în care omul vrea să se mişte şi nu o poate face întrucît corpul este prea greu. Rămîne imobil în somnul său şi în visul său, dar urlă pentru a se putea mişca. Dacă noi trebuie să mergem mai departe, prin instrucţia Maestrului care este în noi, şi prin propriile eforturi, pentru a trece fluviul/fluxul, va trebui să-l pronunţăm bine. Metoda este în limbaj. Limbajul este înrădăcinat în gîndire. Metoda este în gîndire”, afirmă Ph. Langlet.

Studiul profesorului Philippe Langlet este un exemplu de abordare a unei teme masonice despre care s-a scris puţin; impresionează abundenţa de informaţii şi analiza întemeiată pe lecturi şi comparaţii, nu pe speculaţii lipsite de temei şi, în cele din urmă, de orizont.

Cartea ucenicului debutează cu o frumoasă incursiune în înţelesurile noţiunii de iniţiere, termen tot mai frecvent folosit, şi paradoxal, tot mai puţin înţeles tocmai printr-o folosire abuzivă, nejustificată. Or iniţierea este cheia de boltă a masoneriei regulare: “este important a preciza că funcția primă a unei Loji masonice este de a practica ritualuri inițiatice și de a consacra toate eforturile sale inițierii”, subiectele profane fiind destinate altor medii şi spaţii. Tradiţia iniţiatică este cea care hrăneşte o lojă, adică ansamblul forţelor creatoare în care spiritualitatea se recreează permanent. Un univers iniţiatic populat de simboluri, care creează, pentru a relua cuvintele lui Ramsay, un limbaj cînd mut, cînd elocvent, graţie căruia se recunosc membrii confreriei. Marie-Madelaine Davy spunea că diferenţa dintre oameni se reduce la prezenţa sau absenţa experienţei spirituale, iar omul spiritual nu se instruieşte decît prin simboluri, iar cînd vrea să dea seamă de experienţa sa inefabilă, în mod necesar face recurs la simboluri. Pentru Pierre Dangle “ritualul este cel care dă corp spiritualului şi reanimă ansamblul forţelor creatoare”.

Pierre Dangle continuă făcînd sugestive prezentări unor noţiuni care mai suscită interpretări sau generează confuzii: Marele Arhitect al Universului (cu trimiteri la motivaţia pastorului Frederic Desmons, din 1877, de a elimina din ritualurile Marelui Orient referirile la Marele Arhitect ; Pierre Dangle aminteşte că în Tradiţia constructorilor, modelul şi simbolica Marelui Arhitect sînt esenţiale, în afara lor construcţiile fiind iluzorii), Cabinetul de reflecţie care îl învaţă pe candidat vigilenţa şi perseverenţa, Ritualul de iniţiere făcut să nască deopotrivă un iniţiat şi un ucenic, Pavajul mozaicat şi cei trei stîlpi, cele Trei Mari Lumini şi instrumentele ucenicului, piatra brută (“piatra brută asupra căreia lucrează franc-masonul nu este numai el însuşi, ea este de asemenea un element care poartă secretul construcţiei, şi această construcţie este de origine cerească. Această piatră brută, atît de modestă în aparenţă, nu conţine ea întreaga armonie a templului?”), Tăcerea ucenicului indisociabilă de practica uceniciei şi de deschiderea către sensibilitatea iniţiatică, Secretul, care nu este voinţă de a ascunde, ci un aspect fundamental al demersului iniţiatic. Acest prim volum al trilogiei evocă lumea simbolică a căii iniţiatice pe care o urmează ucenicul în căutarea Adevărului, Frumuseţii şi Înţelepciunii, reluînd neîncetat călătoria spre Orient, spre Lumină, spre realitatea iniţiatică.

Cartea companionului pleacă de la considerentul încetăţenit că în ciuda faptului că este un grad esenţial, gradul de companion/calfă este puţin cunoscut, în mod cu totul eronat fiind perceput ca o trecere de la ucenic la maestru, ceea ce formal este adevărat, dar nu înainte de a sonda profunzimile ritualului acestui grad. Pierre Dangle vorbeşte despre o tradiţie a companionajului şi face un recurs la istorie creionînd o succintă evoluţie de la arhitecţii şi constructorii antichităţii la cei medievali, privilegiind în acest parcurs confreriiile pitagoreice, meritele lui Numa Pompilius şi Vitruviu, instituţia monastică apuseană şi tradiţia construcţiilor. Acest volum al lui Pierre Dangle este structurat în patru secţiuni.

Arta de a trasa şi secretele sale este un bun prilej de a pătrunde în cîteva taine ale geometriei, una din cele şapte arte liberale, cu ajutorul căreia se pot înţelege raporturile imuabile care susţin lumea creată. „Geometria sacră este ştiinţa formulării şi a construcţiei a tot ceea ce ţine de sacru. Obiectul său este de formula informulabilul, de a descrie imaterialul, imuabilul, intangibilul într-o formă care arată dar nu trădează”, afirmă Pierre Dangle, într-o sensibilă pledoarie pentru cunoaşterea lumii constructorilor medievali, deţinătorii secretelor geometriei sacre, secrete încrustate în piatra catedralelor medievale. Dar practica geometriei sacre este de neconceput în afara numărului de aur şi a divinei proporţii, prin care constructorii au găsit calea de a sacraliza timpul prin manifestarea arhitecturii sacre, „calea constructorilor care care nu construiesc pentru a construi ci pentru a manifesta în piatră percepţia lor asupra eternităţii”. Această incursiune teoretică este ilustrată cu scurte analize a unor motive care se găsesc la Chartres, Notre-Dame de Paris, Strasbourg, Vezelay, Angouleme.

În simbolurile companionului reîntîlnim pledoaria pentru legătura dintre companionaj, tradiţie iniţiatică şi Principiul creator-Marele Arhitect al Universului, referiri la prezenţa stelei ca simbol al magilor, al pelerinilor medievali, dar şi în tradiţia companionică, o binevenită analiză a semnificaţiei funiei cu noduri folosită pentru a măsura:”Funia de măsurat este simbolul legăturii unind spaţiul şi timpul ceresc cu spaţiul şi timpul terestru. Este un instrument indispensabil pentru a transpune pe pămînt ordinea din cer stabilind proporţiile juste făra care nu s-ar obţine decît dezordine şi haos”, afirmă Pierre Dangle, amintind frumoasa spusă a lui Iov:” Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?”

Călătoriile companionului sînt mijloacele prin care acesta, participant activ la construcţia Templului, trebuie să exploreze alte spaţii, să bată la alte porţi, să treacă obstacole, pe parcursul acestor probe trecînd la cunoaşterea profundă a numerelor, trecînd de la trei la cinci: “Prin simbolul lui Cinci, companionul poate percepe misteriosul mariaj al ternarului cu dualitatea, legătura subtilă existînd între elemente aparent ireconciliabile şi totuşi complementare”. Un alt element esenţial al tradiţiei constructorilor este căutarea capodoperei; astăzi acest termen se aplică aproape în totalitate unei opere de artă deosebit de frumoasă sau foarte reuşită din punct de vedere tehnic. Pentru companioni, capodopera era munca pe care o îndeplinea un companion în călătoriile sale, observaţiile pe care le făcea în turul său asupra unor elemente artistice desăvîrşite, dar mai greu de observat pentru neiniţiaţi. „Paradoxul Companionului ţine de faptul că el trebuie să realizeze o operă personală care va face din el o fiinţă comunitară pe planul Operei. Realizarea capodoperei trece prin căutarea conştientă, voluntară a adevăratei personalităţi, a puterii sale de creaţie, pentru a descoperi curînd că această personalitate trebuie să fie oferită Operei”.

Toate încercările definesc lupta companionului, cel care porneşte „în căutarea cunoaşterii, a Vebului-Lumină care creează, animă şi ordonează universul, cosmosul şi lumile”. Artizan al materiei, companionul trebuie să cucerească spiritul subtil care animă toate elementele universului, în încercări în care va dovedi deopotrivă forţă şi umilinţă, forţă şi iubire, forţă şi detaşare, sensibilitate, magia participării la armonia universală, urmărirea neabătută a căii cunoaşterii: “Ca orice demers iniţiatic, companionajul este o înaintare. Drumul Companionului nu are capăt în sensul profan al termenului, ci o finalitate care înseamnă a fi în căutare”. Şi acest al doilea volum pune accent în materialul ilustrativ pe imagini sugestive din catedralele   franceze. Spre deosebire de primul volum, în care Pierre Dangle ne introduce în lumea simbolismului primului grad al masoneriei speculative, acest al doilea volum pune accent pe companionaj şi mai puţin pe ritualul companionului din masonerie.

Ca volum, Cartea maestrului este mai concisă, explicaţia autorului fiind că însuşi termenul de maestru este puţin ambiguu sugerînd capătul unui proces, or cine poate afirma, fără urmă de îndoială, că a atins desăvîrşirea? În adevăr, reţinerea lui Pierre Dangle ţine tot de trecutul lojilor de constructori în care era un Maestru, companioni şi ucenici. Autorul subliniază însă că „gradul de maestru oferă, în adevăr, un cîmp mitic extrem de vast şi coerent. El marchează o relativă ruptură cu gradele de Ucenic şi de Companion, în măsura în care nu pune accent pe o tehnică de construcţie, pe o meserie, ci pe o apropiere mitică a cunoaşterii. Prin gradul de maestru, franc-masoneria iniţiatică se leagă astfel de adevăratele tradiţii care, în opinia noastră, constituie rădăcinile sale fundamentale”.

Misterele gradului de maestru se înrădăcinează în mitul morţii maestrului, subiect comun mai multor tradiţii culturale. În masoneria speculativă este vorba despre trădarea şi uciderea maestrului Hiram de trei companioni dornici să ajungă maeştri înainte de vreme. Cea mai frumoasă descriere literară a mitului lui Hiram o face Gerard de Nerval în volumul Călătorie în Orient în povestirea Makbenah din ciclul „Nopţile Ramazanului”. Subiectul îi prilejuieşte lui Pierre Dangle o incursiune în evoluţia temei maestrului asasinat, atît în tradiţia occidentală (Maître Jacques, Maître d’Oeuvre Renaud de Montauban), cît şi în alte tradiţii culturale: Egipt-mitul lui Osiris, Babilon-creearea lumii din părţi ale corpului lui Tiamat, Japonia-din corpul divinităţii Ukenoche s-au născut toate speciile vegetale şi animale, India-elemente ale lumii materiale născute din corpul lui Purusha. După interpretarea curentă a mitului lui Hiram, odată cu moartea Maestrului s-a pierdut şi cuvîntul, prin moarte pierzîndu-se şi secretul: „Dacă cuvîntul este pierdut fără speranţa de a-l regăsi, iniţierea nu este posibilă. Sîntem astfel, cu cuvîntul pierdut, în inima problemei transmiterii iniţierii”.

De la camera de mijloc la opera alchimică este drumul pe care se angajează maestrul, o cale a transmutării, pentru a folosi un termen alchimic. Maestrul este cel care conferă lojii capacitatea de a se plasa în lanţul neîntrerupt al comunităţilor de constructori; pe şantierul lojii el este cel care stabileşte proporţiile şi raporturile armonioase. Materia primordială este purtătoarea unor potenţialităţi creatoare care renasc permanent ; opera alchimică este cea pe care o realizează loja în gloria Principiului creator, a Marelui Arhitect al Universului. „Iniţierea la gradul de Maestru ne invită la un festin de lumină, cu condiţia să nu căutăm să luăm ceva pentru noi înşine, ci să devenim noi înşine de calitatea unei “hrane sufleteşti” (în sensul celei de care vorbea Dionisie Areopagitul) oferită luminii”.

Trilogia lui Pierre Dangle aduce cîteva puncte de vedere care necesită aprofundări şi are meritul că deschide dialogul cu alte orizonturi culturale în care pot fi găsite elemente care, chiar dacă nu au influenţat direct spiritualitatea masonică, pot oferi puncte de ancorare în tradiţii şi pot oferi un cadru mai larg de interpretare.