Pentru că ce povestim noi nu sînt amănunte,
Fiind noi ai Crucii Rose fraţi:
Avem masonicul cuvînt şi viziune,
Noi lucruri viitoare putem întocmai povesti.

Primele cercetări asupra influenţelor şi posibelelor filiaţii apar în Germania secolului al XVIII-lea şi au fost expuse de J.G.Buhle şi au fost reluate în Anglia de Thomas de Quincey: “Cititorul va găsi că toate misterele francmasoneriei, aşa cum există pretutindeni în lume, după trecerea a mai bine de două secole, se află aici (adică în cartea lui Buhle-n.n.) pe deplin lămurite. Lucrurile au plecat de la o farsă jucată de un tînăr extrem de talentat, pe la începutul secolului al XVII-lea, dar pentru un scop mai elevat decît urmăresc, de obicei, farsele”. Evident tînărul talentat nu era altcineva decît Johann Valentin Andreae, iar farsa era relatarea despre Fraternitatea Rosicruciană, pe care Buhle o socoteşte ca fiind la originea masoneriei speculative. Thomas de Quincey era convins că atunci cînd a fost transplantat în Anglia, rosicrucianismul a devenit francmasonerie, afirmînd că “francmasoneria nu este nici mai mult, nici mai puţin decît un rosicrucianism modificat de cei care l-au strămutat în Anglia”.

De Quincey considera că Robert Fludd era răspunzător pentru transplantarea rosicrucianismului în Anglia şi pentru transformările ulterioare. Fără a-i împărtăşi ideile întrutotul, Frances Yeats reţine ca deschizătoare de noi orizonturi pentru istoria ideilor contactele dintre Germania şi Anglia şi transplantul curentelor de gîndire între cele două ţări. Se ştie că doi dintre primii “acceptaţi”, Robert Moray şi Elias Ashmole erau adepţi al rosicrucianismului. Cu rezerva specifică istoricului care îşi conturează discursul după fapte şi dovezi istorice şi documentare, evitînd capcana legendelor, Frances Yeats este tranşantă:”fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mişcarea rosicruciană!” Roland Edighoffer, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai fenomenului rosicrucian, scria: “Acţiunea spirituală, socială şi culturală a lui Andreae arată că mitul rosicrucian nu era nici un simplu exerciţiu literar, nici un ludibrium, cum l-a calificat apoi autorul, din motive diplomatice. El este, în fapt, o expresie deosebit de reuşită a eforturilor desfăşurate de Andreae pentru a se opune secularizării culturii. Atît în domeniul vieţii individuale, cît şi în organizarea societăţii şi în cercetarea ştiinţifică, regenerarea, trăită simbolic în procesul unei alchimii spirituale, îi apărea ca fiind cheia salvării omului şi a întregii creaţii”. Aproape că face unanimitate ideea că suprema întruchipare a mitului rosicrucian în masoneria speculativă o reprezintă gradul al 18-lea: Cavaler al crucii şi al trandafirului, cavaler al vulturului şi al pelicanului şi al ordinului lui Heredom, din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. La vremea constituirii sale, gradul a l8-lea era considerat nec plus ultra în masoneria gradelor înalte.

Simbolismul gradului de Cavaler al crucii şi al trandafirului nu s-a schimbat de la creearea sa, dar există unele diferenţe de nuanţe  în funcţie de obedienţa în care este practicat. Cele mai multe Supreme Consilii îi dau un sens apropiat de creştinism şi văd în simbolul trandafirului pe cruce una dintre reprezentările patimilor lui Isus, în vreme ce altele, invocînd evitarea oricărui dogmatism şi respectarea libertăţii de opinie, merg către o laicizare a ritualului şi văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseţii, a iubirii. Revenim la întrebarea lui Goethe: “Aşadar, cine a împletit trandafirul cu crucea?” Alături de cerc, centru şi pătrat, crucea este unul din cele patru simboluri fundamentale, fiind, prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol. În opinia lui G. De Champeaux şi S. Sterckx “crucea are, în consecinţă, o funcţie de sinteză şi de măsură. În ea se întîlnesc cerul şi pămîntul. În ea se amestecă timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical, niciodată tăiat, al cosmosului legat de centrul originar. Dintre toate simbolurile, este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al celui care este, prin chiar natura sa permanentă, aducere laolaltă a universului, şi comunicare între pămîn şi cer, de sus în jos şi din jos în sus”. Simbol abstract din antichitatea cea mai îndepărtată şi pe o arie geografică extinsă, crucea a căpătat noi valenţe în tradiţia creştină, condensînd în această imagine patimile şi mîntuirea lui Isus, Chiril al Ierusalimului arătînd că “Dumnezeu Şi-a desfăşurat mîinile pe cruce spre a îmbrăţişa marginile lumii întregi şi, de aceea, muntele Golgota este creştetul lumii”. Crucea este însă şi simbolul slavei veşnice, pe care o evocă Dante în Paradisul:

Căci sus străfulgera Cristos
şi pilde n-am să-i dovedesc prin ele-
Dar cei ce-şi poartă crucea-ntru-Cristos
mă vor ierta că-mi scap din mîini unealta,
cînd fi-vor să-l zărească pe Cristos.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului crucii şi al trandafirului este trandafirul, floare ale cărei origini antichitatea le leagă de moartea lui Adonis, ale cărei picături de sînge au dat naştere trandafirilor roşii. De atunci, trandafirii au devenit simbol al iubirii care învinge moartea şi al renaşterii. Referindu-se la metamorfozele eroului din Măgarul de aur, Hans Biedermann observă că “în procesul de iniţiere psihică ce ne este descris aici, după moartea şi “coborîrea în infern” care urmează, trandafirul este marca renaşterii spirituale sub auspiciile iubirii divine – dar a unei divinităţi carea apare sub aspectul său feminin (…). De asemenea, nu trebuie să surprindă că creştinismul avea să reia această temă a trandafirului pentru a-l dedica Fecioarei Maria”. În simbolistica creştină trandafirul roşu va reprezenta sîngele lui Isus care a curs de pe cruce. Întrucît cu rosicrucianismul iniţial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Charbonneau-Lassay semnala existenţa unui tipar de ostie pe care se poate vedea cum sîngele ce picură din rănile Mîntuitorului se transformă în trandafiri; nu trebuie omis faptul că se fac apropieri între forma trandafirului şi potir, şi implicit Graalul în care a curs sîngele lui Isus. Un simbol al suferinţei tragice şi al morţii (crucea) devine prin cele patru braţe îndreptate în cele patru zări – emblema nesfîrşitului, se uneşte cu un simbol al regenerării, al purităţii, al cunoaşterii şi iniţierii (trandafirul); ceea ce este fragil este legat de ceea ce este nemuritor, “trandafirul pe cruce este o picătură de sînge care renaşte”, spunea Jean Pierre Bayard.

Un simbol major al Cavalerului crucii şi al trandafirului este pelicanul, unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanităţii. Una dintre cele mai răspîndite credinţe despre pelican este aceea că îşi ucide puii şi îi învie , stropindu-i cu propriul sînge. Pelicanul este, în mod explicit, simbol al patimilor, de aceea îl găsim în numeroase invocări în litaniile medievale: “Pie Pelicano, ora pro nobis”. Toma de Aquino introduce mitul pelicanului în imnul Adorati pentru oficierea sfîntului sacrament:

Evlaviosule Pelican, Doamne Isuse,
Curăţă-mi necurăţenia cu sîngele tău,
Din care o picătură ar mîntui
Lumea întreagă de toate păcatele

Acelaşi simbolism şi la Angelus Silesius: “Trezeşte-te, creştine mort şi vezi, Pelicanul nostru te stropeşte cu sîngele său şi cu apa din inima sa. Dacă o primeşti cum trebuie, vei fi pe loc viu şi sănătos”.

Într-o relatare a legendei Cavalerului crucii şi al trandafirului, în care vede o transpunere a patimilor Mîntuitorului, Paul Naudon arată că “după reconstrucţia Templului, masonii şi-au neglijat lucrările. Ei au abandonat preţiosul edificiu pe care l-au înălţat cu atîta trudă. Marele Arhitect al Universului a decis să manifeste Gloria sa, abandonînd Triumful şi ridicînd, prin Geometria sa superioară, un Templu spiritual, a cărui existenţă nu ar fi depins de acţiunea oamenilor şi care ar fi existat pentru veşnicie. Aceasta a fost cînd piatra unghiulară a Edificiului a fost aruncată de lucrătorii de la fundarea Templului şi pe care trandafirul masonic, sacrificat pe crucea înălţată în vîrful unui munte, se va înălţa la ceruri prin trei echere, trei triunghiuri şi trei cercuri”. Într-o clipă, masoneria umană fusese distrusă, vălul rupt, tenebrele acopereau pămîntul, instrumentele rupte, coloanele prăbuşite, steaua înflăcărată stinsă, cuvîntul fusese pierdut, din piatra cubică se prelingeau sînge şi apă. De menţionat că atmosfera descrisă de Paul Naudon, privind distrugerea templului şi abandonarea lucrărilor, prezentă în ritualul Cavalerului crucii şi al trandafirului este asemănătoare climatului pe care îl exprimă evangheliştii în relatările despre moartea lui Isus: “Şi iată, catapeteasma templului s-a sfîşiat în două, de sus pînă jos, şi pămîntul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51).

Cînd Cavaleri ai Orientului şi ai Occidentului doresc să primească iniţierea şi să ajute la căutarea Cuvîntului pierdut, Athirsata, conducătorul capitolului, le răspunde astfel: “voi ne găsiţi îndureraţi, într-o stare de deznădejde şi de disperare. Un întuneric apăsător învăluie pămîntul, semănînd dezordinea şi doliul. Forţa domneşte pretutindeni şi este suverană absolută. Cuvîntul, odinioară atît de puternic, nu mai este în stare să-i convingă pe oameni. Ei au devenit nişte rebeli ai raţiunii, ai justiţiei şi ai adevărului. Ei nu mai ascultă decît vocea faptelor şi a pornirilor josnice. În atmosfera aceasta de cataclism al inteligenţei, lucrările noastre au fost perturbate, muncitorii nu se mai recunosc, uneltele sînt împrăştiate, lumina ce alunga întunericul s-a stins, cuvîntul s-a pierdut”. Într-un templu drapat în negru, trimitere evidentă la atotputernicia întunericului ce stăpîneşte o lume în care steaua arzătoare a adevărului este eclipsată, dar trimitere şi la prima fază a operei alchimice, nigredo, Athirsata îi îndeamnă pe candidaţi să pornească în căutarea Cuvîntului pierdut. Pentru aflarea acestuia, candidaţii vor călători în întuneric timp de trei zile, cifră simbolică, adevărata vîrstă a Cavlerului Rosa-Cruce fiind de 33 de ani; aceste călătorii sînt o trimitere la pelerinajele atît de răspîndite în lumea creştină medievală. De cele mai multe ori, experienţele pelerinilor nu descriu o geografie terestră, ci o geografie cerească, un “mundus imaginalis”, o lume proprie sufletului unde se produce teofania; este înainte de toate un pelerinaj interior. Avînd asupra sa un toiag, asemenea păstorului care îşi conduce turma, pe parcursul peregrinărilor sale simbolice, candidatul descoperă trei coloane pe care sînt înscrise cele trei virtuţi teologale: “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, speranţa, caritatea” (I Corinteni 13, 13).

Întrucît cuvîntul nu a fost găsit, iar cele trei constelaţii ale Credinţei, Speranţei şi Caritate au dispărut, întunericul fiind biruitor, Cavalerul Orientului şi al Occidentului, acoperit cu o pînză de sac, semn al umilinţei, porneşte din nou în căutarea Cuvîntului pierdut. În timpul acestei noi călătorii simbolice, templul este decorat în roşu, trimitere la încheierea operei alchimice, rubedo. “Cuvîntul regăsit este noua tetragramă I.N.R.I., semnificînd că legea cea nouă, cea a lui Isus, a înlocuit-o pe cea veche, că vechea dreptate biblică este de acum depăşită şi sublimată de iubire”, afirmă Fernand Kessis. După ce piatra cubică, udată cu sînge şi cu apă, se preschimbă în trandafir, este prezentată semnificaţia cristică şi alchimică a acronimului I.N.R.I. : Isus din Nazaret Regele Iudeilor, sau Igne Natura Renovatur Integra.

Simbolismul acestui grad a stîrnit numeroase controverse care sînt departe de se fi stins. Să amintim că în vremurile noastre, teologul dominican Jerome Rousse Lacordaire consideră că ritualurile “arată că este vorba de un grad de inspiraţie net creştină: locurile simbolice sînt Calvarul şi mormîntul lui Isus; cuvîntul este pierdut la moartea lui Isus, şi lucrările au ca vocaţie să îl regăsească la capătul unei călătorii simbolice în timpul căreia candidatul este ghidat de credinţă, speranţă şi caritate, care sînt coloanele Legii noi”. Teologul dominican nu pregetă să vadă în ritualul Cavlerului crucii şi al trandafirului o imitatio Christi passionis.

Rosa- Cruce! De aproape patru veacuri face obiectul cercetărilor serioase şi a publicităţii nemăsurate, atrage atenţia gînditorilor gravi, alimentează credulitatea populară, suscită curiozitatea erudiţilor. Rosicrucianismul – pansofie, alchimie, proiect de reformă – a fost pentru esoterismul veacului al XVII-lea, ceea ce a fost cabala creştină pentru esoterismul veacului precedent. Avîntul cu care s-a răspîndit rosicrucianismul, ca şi resurgenţa din zilele noastre arată odată în plus că Trandafirul şi Crucea nu şi-au pierdut din puterea sugestivă, că există o latenţă rosicruciană. De vreme ce epoca noastră este traversată de o criză nu mai puţin profundă decît cea de la începutul secolului al XVII-lea, este cu putinţă ca răspunsurile pe care le aşteptă să fie înscrise în filigran în mesajul primilor rosicrucieni.

Un universitar aplecat asupra mitului ştie că dincolo de orice risc, fascinaţia mitului nu poate rămîne fără întrebări. Autoarea aminteşte valul de egiptomanie care a cuprins Occidentul, simplii cititori sau privitori tv neînţelegînd mai nimic dintr-o înşiruire de reverii aflate departe de obiectivitate. Nici masoneria care se revendică dintr-un trecut fabulos, nedovedit istoric, nu scapă aceloraşi obsesii. Nici nu avea cum, atît timp cît aducea în prim plan mitul: un mijloc de a transmite ceea ce limbajul cotidian nu putea comunica.

Volumul se deschide cu o incursiune în lumea mitului, o privire generală asupra mitului de la Platon la Eliade, Durand şi Dumezil. Dacă miturile platoniciene erau destinate să facă înţeleasă o gîndire filosofică, în timp mitul a devenit un frumos ornament hrănit din literatura greco-romană; mitul ne spune altceva decît un adevăr ştiinţific sau istoric, adevărul său este de un alt ordin şi se adresează intuţiei şi imaginarului: “Mitul, şi aici este fără îndoială trăsătura sa cea mai importantă şi raţiunea sa de a fi, caută să rezolve, prin povestire, probleme esenţiale şi existenţiale, în sensul filosofic al acestor doi termeni”, afirmă Simone Vierne. Mitul indică totdeauna o cale unde căutarea trebuie să fie cea a unei lumini, alta decît cea naturală. Simone Vierne arată că atît simbolul cît şi ritualul sînt de o complexitate apropiată celei a mitului. “Simbolul dă de gîndit” spunea marele filosof francez Paul Ricoeur, iar “a gîndi” trebuie luat în sens foarte larg, incluzînd atît raţiunea cît şi imaginarul, filosofia şi metafizica cît şi studierea sacrului. Marca distinctivă a ritualurilor, cu precădere a celor iniţiatice, este secretul; secretul previne pericolul că odată căzut în mîinile tuturor poate fi o “armă mortală, în sensul real şi spiritual al adjectivului: căci forţa simbolului permite toate manipulările – cum s-a văzut de exemplu cu svastika şi miturile germanice”. Astăzi miturile sînt binecunoscute, ceea ce poate preveni derapaje cum au fost cele amintite de Simone Vierne, dar în iniţieri el ia valoarea sa sacră şi sensul religios doar prin trecerea probelor necesare şi secrete.

Secretul francmasonilor se intitulează unul din capitolele cărţii, nu fără o uşoară ironie, trăind într-o lume în care spaţiul public este invadat de intimitate, în mod cu totul paradoxal; dacă secretul masonic nu poate  fi “păstrat ca aurul la Fort-Knox”, răspîndirea sa către toate azimuturile nu poate duce decît la  banalizare. Este drept că “secretul masonic” a permis naşterea unor fantasme, dar un ordin iniţiatic nu trebuie să coboare în stradă! Iniţiere, ce cuvînt frumos, căruia însă mulţi… iniţiaţi nu-i atribuie înţelesul profund! Latinescul initium înseamnă început, în vreme ce termenul grec predispune la un joc mai subtil al interpretărilor: télétè, termenul care desemnează ceremonia de iniţiere, este fondat pe rădăcina telos, care înseamnă desăvîrşire. Dar “a fi la capăt” se poate aplica şi vieţii; grecii, aminteşte Simone Vierne, iubeau în verbul teleo şi “ajungerea la perfecţiune” şi “a ajunge la capătul unei călătorii”. Plutarh afirma: “Iată pentru ce există o atît de strînsă analogie între cuvintele greceşti care înseamnă a muri şi a iniţia.” Iniţierea, afirmă Simone Vierne, este cea care permite, într-o anumită măsură, surmontarea morţii fizice care este ineluctabilă, este cea care permite fiinţei umane să ajungă la o perfecţiune dincolo de normele destinului: “transformarea se situează pe un plan personal, pe o căutare etică, filosofică, metafizică, o viziune asupra lumii care caută să nu se mulţumească cu o gestionare a vieţii sub unghiul pur practic al cotidianului. A intra în francmasonerie, înseamnă a concepe că există deopotrivă o lume profană şi o lume sacră. În prima, se desfăşoară viaţa de toate zilele, unde oamenii trebuie să facă faţă problemelor comune, pe care în mod evident este necesar să le înfrunte. În a doua, ceremonii specifice se străduiesc să transforme fiinţa umană, cu limitele sale, într-o altă fiinţă, capabilă să le depăşească. Dar aceste două lumi nu pot fi separate ca printr-o împrejmuire: a intra în francmasonerie nu înseamnă a intra în mănăstire. Iniţiaţii trebuie să se străduiască să transpună în lumea profană principile sale.”

Ca orice societate, francmasoneria nu s-ar fi putut menţine fără a-şi fi fondat filosofia şi transmiterea rituală pe mituri, întrucît “semnificaţia mitică este deopotrivă mai generală şi mai profundă, cu o valoare mai univesală decît expresiile particulare ale diverselor ritualuri. [...] Unul din rolurile esenţiale pe care îl joacă mitul este nu numai de a pune o ordine semnificativă în acest haos (se  va recunoaşte formula ordo ab chao), ci de asemenea de a organiza legătura între toţi francmasonii din toate obedienţele, o legătură care nu a fost niciodată aservită vicisitudinilor timpului sau locului, căci este dincolo de cronologie şi dincolo de geografie. Din acest punct de vedere, francmasoneria este unul din mijloacele care ne-a fost transmis, de cîteva secole, pentru a oferi fiecăruia posibilitatea de a depăşi condiţia sa umană, de a accede la o transcedenţă.” Simone Vierne face cîteva relevante trimiteri la istoria mitică a originilor ordinului (pentru unii Adam, pentru alţii Noe, pentru unii Constantinopolele anului 1090, pentru alţii companionajul medieval; evident, exemplul mitic cel mai des invocat este Templul lui Solomon, cu întreg simbolismul său. Alte modele mitice despre care s-a scris mult sînt Egiptul şi Babelul. Construcţia Templului este un arhetip al francmasoneriei, are o valoare simbolică şi o semnificaţie esenţială care ţin de construcţia “templului interior”, de transpunerea în plan personal a virtuţilor necesare construcţiei Templului.

Un capitol în care erudiţia Doamnei Simone Vierne se manifestă în deplinătata sa este cel despre mitul iniţiatic, despre una dintre problemele esenţiale şi existenţiale care s-au pus de la apariţia lui homo sapiens. Toate iniţierile sînt o coborîte către origini, către un timp al începuturilor; miturile iniţiatice trebuie să aducă viitorilor iniţiaţi posibilitatea de a opera o transmutaţie care va aduce schimbări în activitatea şi comportamentul lor. Mitul masonic, cel al maestrului Hiram,  apare ulterior naşterii masoneriei speculative; este vorba de o dramă mitică, un ritual al morţii şi al renaşterii, o interpretare, specifică francmasoneriei, a mitului iniţiatic, prefigurat în simbolurile primelor două grade.

Moartea şi renaşterea simbolice ale lui Hiram, urmate de pedepsirea ucigaşilor săi în primele grade ale lojilor de perfecţie, marchează primii paşi ai unei căutări spirituale. Parcursul oricărui iniţiat se face gradual, sperîndu-se că totdeauna el vrea să meargă mai departe: “Aventura masonică, deci, este o căutare jalonată de probe, ca orice aventură profană, dar aceste probe au înainte de toate o valoare simbolică, implicînd o participare activă de ordin spiritual.” Orice căutare implică o călătorie şi o aventură, Simone Vierne amintind călătoriile din primele două grade în diferitele ritualuri care se practică astăzi, pentru a insista pe călătoriile simbolice pentru găsirea trupului maestrului Hiram, călătorii pe care le vor relua cei nouă sau cei cincisprezece maeştri în ritualurile gradelor înalte; nu mai puţin încărcat de simbolism este căutarea în subteranele Templului lui Solomon, acolo unde maeştri vor găsi cubul de agat pe care este gravat Numele inefabil. Împărţite pe diverse clase, gradele înalte oscilează între referinţe biblice şi imaginarul cavaleresc; Gilbert Durand spunea că pot fi reperate 320 de titluri cavalereşti în diversele rituri care se practică. În ritualurile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat se conferă cîteva grade care au în titulatură denumirea de cavaler, ele prilejuind ceremonii pline de fast dar şi de o profundă învăţătură esoterică: Cavaler al Orientului şi al Spadei, Cavaler al Ierusalimului, Cavaler al Occidentului şi al Orientului, Cavaler al Crucii şi al Trandafirului, Cavaler al Soarelui, Cavaler Kaddosch. În aceste grade cu o anumită influenţă cavalerească regăsim şi unele elemente care amintesc de celebrul Ordin al Templierilor, condamnat de Papa Clement al V-lea şi de regele Filip cel Frumos; aceste trimiteri sînt mai evidente în ritualul gradului de Cavaler Kaddosch, deşi desele reveniri asupra ritualului vor să estompeze vizibilitatea referinţei la martirajul templierilor şi al Cavalerului Jacques de Molay. Unul din ansamblurile mitice definitorii pentru cultura occidentală este mitul cavalerilor Mesei Rotunde şi mitul căutării Graalului, care nu sînt prezente decît aluziv în ritualurile gradelor înalte.

Elementele numeroase şi complexe, ritualurile, legendele şi simbolurile puse în mişcare de diversele rituri, nu se pot reduce la o lectură unică: “O lectură mitocritică cum este cea a acestei cărţi permite o interpretare care, fără a se pretinde în nici un fel unică, oferă un punct de vedere suficient de suplu şi deschis pentru a nu risca dogmatismul. [...] Francmasoneria, în expresia sa ca şi în idealul său, face parte din aceste mari teritorii mitice, a căror exploatare nu poate înceta vreodată.”

O carte fascinantă, pasionantă şi erudită, despre un teritoriu universal, cel al mitului, şi despre miturile fondatoare ale francmasoneriei.

După loja de perfecţie, urmează ceea ce mulţi consideră unul din corpusurile ritului scoţian antic şi acceptat plin de frumuseţe ritualică şi de o complexă învăţătură: Capitulul Crucii şi al Trandafirului. Primul din seria gradelor capitulare este cel de Cavaler al Orientului, al Sabiei şi al Vulturului.

În timpul urmaşilor regelui Solomon, Ierusalimul este cucerit de babilonienii conduşi de Nabuconodosor, Templul este distrus, iar evreii sînt duşi în captivitate, de unde după 70 de ani, la îndemnul lui Zorobabel, Cyrus, regele Babilonului,  îi va elibera pentru a le îngădui reconstruirea Templului lui Solomon. Legenda acestui grad se regăseşte în Cartea întîi a lui Ezdra şi în Cartea lui Neemia, ambele relatînd eliberarea iudeilor din robia babiloneană: “Toate regatele pămîntului mi le-a dat mie Domnul Dumnezeul cerului şi mi-a poruncit să-I fac locaş la Ierusalim în Iuda. Aşadar, aceia dintre voi, din tot poporul Lui, care voiesc – fie cu ei Dumnezeul lor – să se ducă la Ierusalim în Iuda şi să zidească templul Domnului Dumnezeului lui Israel, a Acelui Dumnezeu Care este în Ierusalim” (Ezdra, 1, 3-4).

Cu gradul al 15-lea, Cavaler al Orientului, se deschide seria gradelor cavalereşti, dar şi o lungă discuţie asupra supravieţuirii ordinului cavaleresc prin masonerie. Istoricii apreciază că, în ciuda unei opinii larg răspîndite, instituţia cavalerismului este dinaintea Evului Mediu, originile ei găsindu-se în Roma antică.Nu trebuie abandonată nici pista amplu şi temeinic argumentată de Henri Corbin în ceea ce priveşte cavalerismul islamic. Este însă pe deplin adevărat că perioada de glorie a cavalerismului se situează în Evul Mediu, perioada cea mai fecundă fiind în secolele XI, XII şi XIII, cînd cavalerii contractau o fraternitate de arme şi jurau să se apere mutual; în acea epocă glorioasă a cavalerismului acesta a fost influenţat spiritul fecund de asociere şi de creştinism care va orienta morala acestui corp de elită luptător către apărarea văduvelor, a săracilor şi a orfanilor, şi a tuturor celor care nu se puteau proteja ei înşişi. Cavalerismul va exercita o imensă influenţă asupra claselor elevate din societatea medievală, pregătirea viitorului cavaler implicînd pe lîngă o bună pregătire fizică, şi o aleasă educaţie morală şi intelectuală; la capătul acestui drum deloc uşor, urma ceremonia consacrării, masoneria speculativă preluînd cîteva elemente pe care le-a introdus în ritualurile de consacrare.

Cavalerismul a influenţat profund moravurile epocii şi conduita socială. Dintre virtuţile comportamentului cavaleresc trebuie amintite loialitatea, oroarea de minciună şi de perfidie. Cavalerii care aspirau la o mai deplină perfecţiune religioasă se consacrau apărării “pămîntului sfînt” şi se puneau în serviciul pelerinilor care vizitau aceste locuri. Aceasta a fost originea Ospitalierilor Sfîntului Ioan al Ierusalimului şi al Templierilor. Într-un ritual de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sînt prezentate obligaţiile Cavalerului Orientului: “A iubi, a adora pe Dumnezeu; sinceritatea în toate lucrurile, fuga de minciună, şi a avea oroare de defăimători; a ajuta fraţii în nevoile lor, chiar de a le preveni; a iubi oamenii în general dar îndeosebi fraţii; a fi un riguros observator al legilor şi statutelor francmasoneriei: iată obligaţiile, datoriile şi virtuţile”.

Din aceste virtuţi şi datorii decurg temele filosofice ale acestui grad: exilul, captivitatea, eliberarea, victoria asupra opresiunii şi a opresorilor, voinţa de a triumfa asupra obstacolelor, de a surmonta adversitatea şi toate formele de eşec, vigilenţa, libertatea, egalitatea, fraternitatea, continuitatea între primul şi al doilea templu, reînnoirea alianţei. Dintre aspectele din ritual care pot deveni subiecte de meditaţie, analiză şi dezbatere voi aminti două. Mai întîi acele iniţiale L.D.P. care trimit la un faptul istoric privitor la revenirea iudeilor din captivitate, iar pentru a trece Eufratul era nevoie de liberté de passage (liberatea de a trece):

- Care este numele unui Cavaler mason?

- Cel de mason foarte liber.

- Pentru ce foarte liber?

- Pentru că masonii care au fost aleşi de Solomon pentru a lucra la Templu, au fost declaraţi liberi şi scutiţi de toate impozitele pentru ei şi descendenţii lor.După distrugerea templului de Nabuconodosor ei au fost duşi în captivitate. Dar bunătatea regelui Cyrus le-a dat permisiunea să reconstruiască  un al doilea templu sub Zorobabel şi i-a pus în libertate. Din acea epocă noi purtăm numele de masoni liberi.

Această libertate de trecere corespunde unei libertăţi de mişcare şi  de acţiune; fiecare mason trebuie să fie atent să  nu fie captiv al unei lumi în care nu regăseşte valorile care îl definesc. Libertatea regăsită după 70 de ani de exil este intim legată de reconstrucţie, de altfel fiecare prizonier care este eliberat începe un ciclu de reconstrucţie animat de speranţă într-un nou ciclu. Această libertate regăsită este legată de o luptă care cere a forţa trecerea şi a combate. Zorobabel nu va ceda tentaţiilor lui Cyrus de a-i dezvălui secretele artei regale în schimbul eliberării prizonierilor; el îşi păstrează libertatea de conştiinţă şi obţine eliberarea captivilor.

Un al doilea aspect, legat de cel prezentat, este podul cu inscripţia L.D.P., construcţie care permite trecerea de pe un mal pe celălalt; loc de trecere, podul poate fi şi simbolul unităţii, al medierii. Trecerea podului poate oferi multiple posibilităţi de interpretare, putem vedea  Cavalerul Orientului ieşind victorios din încercările la care a fost supus, obţinînd prin aceasta “libertatea de trecere” pe plan fizic cît şi spiritual.

Şi acest grad, ca şi cele care alcătuiesc seria gradelor capitulare, arată că în succesiunea gradelor sale Ritul Scoţian Antic şi Acceptat este una dintre cele mai frumoase şi armonioase construcţii spirituale ale lumii moderne, el aducînd fiecărui adept o eliberare progresivă a fiinţei sale, dînd loc unei perfecţionări spirituale şi morale. Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică tradiţională, prin înlănţuirea celor trezeci şi trei de grade ale sale este unul dintre ultimele metereze respectînd perfectibilitatea umană.

După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate.

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului. Alchimia nu s-a bucurat de o apreciere favorabilă unanimă în nici o epocă, şi continuă să plătească un nemeritat tribut unor prejudecăţi care se transmit din timp în timp fără ca puterea discernămîntului să intervină salvator. Greu de explicat unei lumi prea grăbite că aurul alchimiştilor nu era elementul din ceea ce  astăzi numim tabelul lui Mendeleev! Transmutaţia metalelor nu era esenţialul căutărilor alchimiştilor, cei mai mulţi puneau accent pe caracterul simbolic al experienţelor de laborator. Roza-cruce a preluat din alchimie tocmai aceste aspecte ale practicii experimentale, ale filosofiei naturii, ale limbajului simbolic. Despre Divina Comediae a lui Dante Alighieri s-a spus de aproape două veacuri că nu se dezvăluie la prima lectură şi că însuşi Dante ar fi spus că dincolo de sensul literal mai este unul alegoric, versurile sale fiind fără echivoc: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!”.  Astăzi mulţi cercetători văd în opera lui Dante una din sursele rozicrucianismului.

Alte deschideri către enigma rozicruciană vin, în opinia lui Claude Delbos, dinspre istoria ordinului templier, mitologia templieră, dar şi dinspre literatura medievală (Le Roman de la Rose, Le Conte du Graal), toate întregind tabloul în care se regăseşte gradul de Cavaler al Crucii şi Trandafirului, unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de simbolism din gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Succesiunea gradelor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat este o temă care a preocupat mulţi cercetători ai fenomenului masonic în încercarea de a surprinde logica unei succesiuni dincolo de diversitate sau chiar de o aparentă incoerenţă.  De-a lungul vremii, eminenţi cunoscători au descifrat sensuri ascunse ale ritualurilor, înţelesuri nebănuite ale învăţăturii celor 33 de grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. De la Albert Pike, care a reformulat ritualurile şi a dat noi interpretări simbolismului profund pe care îl vehiculează ritualurile pînă la Jean-Pierre Bayard, care în Trente-trois reia istoria şi spiritualitatea gradelor, mai pot fi invocate multe nume care au marcat cercetarea masonologică. De curînd acestor nume li s-a adăugat încă unul, cel al lui Michel Cugnet care ne înfăţişează fructul cercetării personale bazate pe lectură şi deopotrivă pe ceea ce a trăit în cei mai bine de 20 de ani de cînd s-a alăturat membrilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat: La Quete du Chevalier dans le Rite Ecossais Ancien et Accepte; I- Du Maitre Secret au Souverain Prince Rose-Croix; II- Du Grand Pontife au Souverain Grand Inspecteur General du 33 et dernier degre, Editions du Chevron, 2005-2008, La Chaux-de-Fonds, Elveţia. Michel Cugnet mai scrisese pînă la apariţia acestei cărţi cîteva volume (Deux siecles et demi de Franc-maconnerie en Suisse et dans le Pays de Neuchatel; Origine et histoire du Rite Ecossais Ancien et Accepte en Suisse; Qui se cache derriere la franc-maconnerie?, şi participase şi la două volume colective: La Franc-maconnerie a Fribourg et en Suisse du XVIII au XX siecle; Elie Ducommun, Prix Nobel de la Paix 1902, Grand Maitre de la Grande Loge Suisse Alpina).

Înainte de a întreprinde o prezentare a fiecărui grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Michel Cugnet aprofundează sursele spirituale ale gradelor înalte, o lume în care se întîlnesc legende biblice, personaje mitice sau istorice, esoterismul Renaşterii, Roza-Cruce, Bruno, John Dee, Robert Fludd, alchimia, mitul templier. Michel Cugnet consideră că trei curente tradiţionale constituie principalele surse ale Ritului: curentul tradiţional care îşi are sursa în Vechiul şi Noul Testament; curentul Roza-Cruce sau hermetic; curentele cavaleriei orientale şi occidentale. Peste acestea s-au suprapus elemente venind dinspre creştinismul oriental, doctrine iniţiatice orientale, mişcări esoterice musulmane. Michel Cugnet îşi structurează volumul pe două mari secţiuni De la Maestru secret la Suveran Prinţ de Roza-Cruce (gradele 4-18) şi De la Mare Pontif la Suveran Mare Inspector General (gradele 19-33).

De la maestru secret la Suveran Prinţ de Roza-Cruce dezvăluie parcursul iniţiatic al celui ce a retrăit moartea maestrului Hiram, pedepsirea ucigaşilor Maestrului Arhitect, ascunderea numelui inefabil (Adonai), căutările cavalereşti ale cavalerului Orientului, ale Prinţului Ierusalimului, ale cavalerului Orientului şi Occidentului, culminînd cu frumoasa legendă a Prinţului de Roza-Cruce încărcată de un bogat simbolism care naşte încă multe interpretări despre sacrificiul de sine, despre unirea alchimică a cerului cu pămîntul, despre Phoenix şi omul transfigurat.

De la Mare Pontif la Suveran Mare Inspector General urmăreşte traseul gradelor filosofice şi administrative, trecerea de la iniţierea regală la iniţierea sacerdotală, de la “micile mistere” la “marile mistere”, de la posibilităţile stării umane la cele supraumane, de la “paradisul terestru” la “paradisul ceresc”, pentru a relua distincţiile pe care o făcea Rene Guenon în Autorite spirituelle et pouvoir temporel. Ca şi în primul volum, Michel Cugnet urmăreşte pas cu pas succesiunea gradelor, cititorul fiind captivat de descrierea ritualurilor şi de învăţătura gradelor care nu se ritualizează, a aşa numitelor grade intermediare. Accentul cade pe ritualurile gradelor de Cavaler al Şarpelui de Bronz (25) şi Cavaler al Soarelui (28). Ne amintim că Albert Pike, reformatorul ritualurilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, în celebra lucrare Morals and Dogma, acorda gradului de Cavaler al Soarelui un rol deosebit. De prezentări ample beneficiază în cartea lui Michel Cugnet şi gradele de Cavaler Kadosh şi Sublim Prinţ al Secretului Regal.

Întreg parcursul urmărit de Michel Cugnet dezvăluie, atît cît o poate face descripţia unui ritual, simbolistica şi învăţătura fiecărui grad, şi este însoţit de o frumoasă şi elocventă iconografie. Cartea lui Michel Cugnet este o convingătoare pledoarie pentru depăşirea crizei interioare şi a obscurităţii în aşa fel încît printr-un îndelung proces alchimic, prin concentrare şi meditaţie asupra sinelui, candidatul la iniţiere să descopere cu adevărat lumina şi mai tîrziu sensul transcendent  pe care îl incumbă simbolismul gradelor pentru a rezona spiritual cu ansamblul de învăţături şi trăiri pe care îl caută şi îl găseşte Cavalerul.

Manifestele fondatoare ale rozicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis și Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz) au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau lecturate și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și reforma generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale, într-un adevărat proces de renovatio a lumii occidentale. Fără a intra în detalii istorice care nu-și au locul aici, voi aminti doar că rozicrucianismul inițial a fost urmat de o vastă mișcare în secolul al XVIII-lea în care se remarcă sistemele Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Aur de Sistem Vechi. Dacă Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Sistem Vechi au dispărut strivite poate de apăsarea unui ideal din care prea puțin se implinise, se apreciază că rozicrucianismul inițial a supraviețuit într-unul dintre gradele masonice cele mai frumoase și mai încărcate de simboluri.

Una dintre controversele care animă dezbaterile istoricilor gîndirii moderne este cea privind posibila filiație sau influență între rozicrucianism și francmasonerie; unii istorici afirmă că odată ajuns în Anglia, rozicrucianismul a devenit francmasonerie, în timp ce alții consideră că francmasoneria a preluat, în unul din gradele sale, teme ale rozicrucianismului.  Este cert că la un moment dat zidăria operativă s-a transformat în zidărie speculativă, ocupîndu-se cu interpretarea morală sau mistică a clădirii; de aceea istoricii care evită capcana legendelor afirmă că fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mișcarea rozicruciană. Unul dintre cei mai avizați istorici și comentatori ai fenomenului rozicrucian, Roland Edighoffer, spunea că în acest caz ne aflăm în fața unei istorii deopotrivă vizibilă și subterană și că “Roza-Cruce pare să semene cu un iceberg: toate scrierile despre ea formează partea vizibilă, în timp ce esențialul rămîne ascuns în oceanul misterului”. Punctele de convergență între francmasonerie și rozicrucianism  sînt: idea fraternității și a ajutorului dezinteresat, a toleranței, cu un arier-plan religios și creștin marcant în epocă, o curiozitate metafizică cu nuanțe de alchimie, cabală, hermetism.

La vremea constituirii sale, gradul al 18-lea, Cavaler al crucii și  trandafirului era considerat nec plus ultra al Ritului Scoțian Antic și Acceptat; în anul 1765 a fost instalat la Lyon Capitulul “Cavaleri ai vulturului negru Roza-Cruce”, considerat a fi cel mai vechi capitul cu existență sigură. Simbolismul gradului de Cavaler Roza-Cruce nu s-a schimbat de la crearea sa, dar există diferențe de nuanță în funcție de obediența în care este practicat. De altfel, evoluția ritualului este un subiect de dispute, lucru lesne de înțeles dacă avem în vedere că primul ritual practicat datează din 1765, el purtînd o puternică amprentă creștină, într-o epocă în care adepți ai altor religii nu făceau încă parte din frățietate. Cercetări de dată recent arată fără putință de tăgadă că primele ritualuri țineau mai curînd de un creștinism al începuturilor decît de deschiderea către frați aparținînd tuturor confesiunilor.

Tradițiile esoterice împrumută limbajul simbolic prin care învățăturile și practicile lor codifică fondul comun emblematic și alegoric al culturii în care se dezvoltă; acest fond cultural, la rîndul său, întreține strînse raporturi cu tradițiile religioase. Simbolul devine o miză, validitatea interpretării semnînd legitimitatea instituției. Gradul de Cavaler al crucii și trandafirului practicat pentru început de masoneriile europene se înscrie în această problematică. Împrumutînd tematica patimilor lui Isus, simbolica pe care o pune în operă va da naștere unor interminabile discuții. Cele mai multe Supreme Consilii dau acestui grad sensul tradițional, văzînd în simbolul trandafirului pe cruce una din reprezentările patimilor lui  Isus, în vreme ce altele merg către o laicizare a ritualului și văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseții, a iubirii. Este momentul să ne remintim întrebarea lui Goethe: “Așadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”. Alături de centru, cerc și pătrat, crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale, fiind prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol; în ea se întîlnesc cerul și pămîntul, timpul și spațiul; dintre toate simbolurile crucea este simbolul universal, totalizator, este aducerea laolaltă a universului, comunicarea între cer și pămînt.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului Crucii și al Trandafirului este trandafirul, care în mitologia greacă era simbol al iubirii care învinge moartea și al renașterii; simbolul va fi preluat în creștinism și apoi în alchimie, unde trandafirii albi și roșii trimit la un sistem dual, la albedo și rubedo, două din operațiile alchimice, opera la alb și opera la roșu. Întrucît cu rozicrucianismul inițial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Un simbol al suferinței tragice și al morții (crucea) devine prin cele patru brațe îndreptate în cele patru zări emblema nesfîrșitului; el se unește cu un simbol al regenerării, al purității, al cunoașterii și inițierii (trandafirul).

Într-o relatare a legendei masonice a gradului al 18-lea, Paul Naudon, cunoscut exeget al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, arată că “după reconstrucția Templului, masonii și-au neglijat lucrările. Ei au abandonat prețiosul edificiu pe care l-au înălțat cu atîta trudă. Marele Arhitect al Universului a decis să manifeste Gloria sa, abandonînd triumful și ridicînd prin Geometria sa superioară, un Templu spiritual, a cărui existență nu ar fi depins de acțiunea oamenilor și care ar fi existat pentru veșnicie. Aceasta a fost cînd piatra unghiulară a edificiului a fost aruncată de lucrătorii de la fundarea templului și pe care trandafirul masonic, sacrificat pe crucea înălțată în vîrful unui munte, se va înălța la ceruri prin trei echere, trei unghiuri și trei cercuri”. Într-o clipă, masoneria umană fusese distrusă, vălul rupt, tenebrele acopereau pămîntul, instrumentele rupte, coloanele prăbușite, steaua înflăcărată stinsă, cuvîntul pierdut, în timp ce  din piatra cubică se prelingeau apă și sînge.

Cînd cavalerii Orientului și Occidentului doresc să primească inițierea și să ajute la căutarea Cuvîntului pierdut, Athirsata le răspunde: “voi ne găsiți îndurerați, într-o stare de deznădejde și de disperare. Un întuneric apăsător învăluie pămîntul. Forța domnește pretutindeni, cuvîntul nu mai este în stare să convingă. În atmosfera acesta de cataclism al inteligenței, lucrările noastre au fost perturbate, muncitorii nu  se mai recunosc, uneltele sînt împrăștiate, cuvîntul s-a pierdut”. Pentru aflarea cuvîntului pierdut, candidații vor călători trei zile, pe parcursul peregrinărilor lor simbolice descoperind cele trei virtuți teologale: credința, mila și speranța; după ce aceste constelații dispar din nou, cavalerii Orientului și al Occidentului pornesc în căutarea cuvîntului pierdut. La capătul căutărilor lor cuvîntul este regăsit: el este acronimul I.N.R.I., interpretat fie ca Isus din Nazaret Regele Iudeilor, fie ca Igne Natura Renovatur Integra (Natura este în întregime reînnoită prin foc). Noua revelație, precizată prin deviza Cavalerilor Crucii și ai Trandafirului, Credință, Speranță, Milă, este suficientă pentru a defini filosofia gradului, în același timp cu înalta misiune a masonilor, artizani ai unui progres care trebuie să ducă la fraternitatea universală. În interpretarea alchimică a acronimului I.N.R.I., focul este  verbul divin, dar și gîndirea care regenerează și transfigurează natura umană și o ridică la nivelul de natură divină; astfel se deplasează accentul de pe mesajul evanghelic către înțelegerea cuvîntului pierdut și regăsit ca știință, ca gnoză accesibilă inițiaților.

Discuția despre simbolismul pur esoteric sau despre simboluri inspirate de o anume religiozitate este amplificată în cazul gradului de Cavaler al Crucii si al Trandafirului de prezența în unele ritualuri a ceremoniei cinei, a agapei sau a sărbătorii din joia sfîntă, tot atîtea ocazii de a face un paralelism facil cu mitul creștin, și nu voi insista acum asupra acestui subiect mai nimerit dezbaterilor din capitulele de Roza-Cruce. O ceremonie specifică acestui grad este stingerea și reaprinderea luminilor, în care rînd pe rînd sînt stinse cele șapte lumînări ale sfeșnicului, apoi reaprinse fiecare gest fiind însoțit de rostirea unei sentințe morale; în încheiere, Athirsata afirmă că:”ignoranța, superstiția și fanatismul se retrag, puțin cîte puțin dintr-o lume care nu trebuie să le mai aparțină. Minciuna dispare și în locul ei apare Adevărul. Iubirea și libertatea aprind din nou făclia Filosofiei. Cuvîntul viață a fost regăsit. Duceți-vă acum, Cavalerilor, gîndiți și comportați-vă corespunzător acestui Cuvînt. Toate speranțele vă sînt îngăduite”.

Din legendele gradelor anterioare am văzut că învățătura masonică este prezentată sub forma unor alegorii în spatele cărora se află mituri fondatoare ale umanității care, prin adaptarea la specificul învățăturii masonice, devin mituri fondatoare ale masoneriei. Nu altfel stau lucrurile cu învățătura Cavalerului Crucii și al Trandafirului. Un teolog dominican contemporan, Jerome Rousse-Lacordaire vede în gesturile rituale ale gradului nici mai mult nici mai puțin decît o imitatio Christi passionis; dar respectînd valoarea creștină a simbolurilor în jurul cărora gravitează ritualul gradului 18, trebuie să vedem dincolo de posibile apropieri profunzimea învățăturii pe care o transmite acest grad. Încă de acum aproape două veacuri, Ragon spunea că “filosoful nu vede în emblemele religioase decît o pictură sublimă a fenomenelor care prezintă cerul”. Existența unui fond simbolic comun nu trebuie nicidecum să ducă la nedorite confuzii între dogmă și simbol; esența învățăturii masonice este interpretarea morală a simbolului. Trandafirul și Crucea nu și-au pierdut din valoarea și puterea lor sugestivă, în profunzimea spiritualității noastre existând o latență rozicruciană. De vreme ce epoca noastră este traversată de o criză nu mai puțin profundă decît cea de la începutul secolului al XVII-lea, este posibil ca răspunsurile pe care le așteaptă să fie înscrise în filigran în învățăturile Cavalerului Crucii și al Trandafirului.