În prefața cărții, Michel Saint-Gall mărturisește că a avut multe controverse cu André Benzimra ( aminteşte că după o discuţie pasionantă i-a spus lui André: “Sîntem, tu şi eu, în total dezacord, mai puţin asupra esenţialului”) pe subiectul prezenței elementelor cabalistice în filosofia masonică, în ritualuri sau în templul masonic, pornind și de la simpla observație asupra multitudinii curentelor ce se revendică din cabală, curente care ”adeseori inspiră oameni care nu cunosc nimic despre ea, dar proiectează asupra curentelor sale imaginația lor, dorințele lor, temerile lor, speranțele lor. Acesta a fost cazul ocultiștilor francezi și englezi de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea.” Michel Saint-Gall consideră că André Benzimra scapă acestui păcat prin faptul că a îmbrățișat curentul cabalistic spaniol și provensal ceea ce îl ferește de rătăciri și căutări inutile. Care ar fi șansa autorului  din perspectiva prefațatorului? Aceea de a oferi o nouă deschidere, o nouă interpretare a simbolurilor, obiectelor, decorurilor, miturilor dintr-o altă perspectivă, pentru că pericolul viziunii monolitice nu este de neglijat, nimic mai periculos decît omul unei singure cărți, mai ales că masoneria se vrea și este un creuzet în care se confruntă, se conciliază și chiar se unifică opinii, metode și doctrine diverse.

André Benzimra explorează templul masonic într-o manieră originală, fără a se depărta de substanța spiritualității masonice, folosind cabala drept ghid al călătoriei sale în templul masonic. Deși autorul ne anunță că lectura cărții poate începe cu orice capitol, fiecare capitol putînd fi citit independent, vom face scurte precizări urmînd succesiunea capitolelor, ele dezvăluind un anume traseu. Templul este perceput ca o ureche, aluzie la faptul că inițiatul face legămîntul tăcerii și al ascultării, locuitorul templului devenind urechea însăși; în templu omul îşi regăseşte echilibrul fiinţei, deopotrivă spiritual şi fizic; André Benzimra face diverse asocieri între cele trei părţi anatomice ale urechii şi Templu: urechea exterioară care cuprinde pavilionul este “sinonimă” intrării în Templu, celor două coloane Jakin şi Boaz şi vestibulului, imobilitatea pavilionului regăsindu-se în cele două coloane de bronz cu silueta lor hieratică; urechea mijlocie este asemănătoare unei caverne, grotă cu două ieşiri, una spre lumea aceasta, cealaltă spre grădina Edenului, asemenea Heykhalului care are două uşi, una spre vestibul, cealaltă spre Debir; urechea internă este locul tăcerii, Debirul, Sfînta Sfintelor fiind locul în care sălăşluieşte principiul nemanifestat al Cuvîntului divin.

Ucenicia începe în camera de reflexie acolo unde candidatul trece proba pămîntului, acolo unde confuzia, obscuritatea şi ignoranţa trebuie să lase loc clarităţii, explicaţiei, iluminării, acolo unde se desparte de viața profană; caverna/peştera/cabinetul de reflecţie sînt la jumătatea drumului între tenebrele venite din măruntaiele pămîntului şi claritatea luminii, între noaptea ignoranţei şi primele raze ale Cunoaşterii. Este locul unde celebra formulă VITRIOL îi deschide candidatului drumul spre alchimia interioară, spre metamorfoză, o metamorfoză în care candidatul caută piatra care trebuie tăiată, este piatra care va fi așezată în colțul de nord-est; piatra ascunsă nu este aurul filosofal, aşa cum nepotrivit se crede, ci  este Schethiyah, Piatra fundamentală, cea pusă la fundarea Lumii, cea amintită în Bahir: este o piatră care serveşte de fundament pentru toate lucrurile, iar destinul ei este să treacă de la punctul cel mai de jos al lumii la punctul cel mai înalt. În virtutea analogiei inversate care se leagă între lucrurile de jos şi principiile lor, Piatra fundamentală în edificiul sefirotic este cea pusă la sfîrşit, cea care este cheia de boltă. Construcţia Templului nu este o reconstrucție materială, ci căutarea pietrei filosofale, a pietrei care este în interiorul fiecăruia.

André Benzimra face o frumoasă paralelă între Arborele vieţii şi Templul masonic: “Apărut de pe bolta cerească, firul cu plumb coboară către pavajul mozaicat şi contrastele sale: el ia naştere în aurul stelei polare şi se sfîrşeşte în plumb, mutaţie în mod inversat a operaţiilor alchimice. Această coborîre este omologă Căderii prin intermediul căreia Arborele Vieţii se schimbă în Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului. Din cauza acestei Căderi, cei trei stîlpi nu sînt decît vlăstare fără strălucire, arbori morţi: înaintea deschiderii lucrărilor, nici un foc nu îi animă. Dar iată că lucrările se deschid: de îndată, deasupra pavajului mozaicat căruia i-a anulat dualităţile, se desfăşoară Tabloul lojii unde se înscriu instrumentele reintegrării, adică ale ascensiunii către Steaua Polară. (…) Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea redevin vlăstarele vii, imagine şi asemănare a Arborelui Vieţii: Înţelepciunea se deşteaptă pentru a prezida construcţia edificiului; Forţa recapătă vigoare pentru a le susţine; Frumuseţea îşi recapătă strălucirea şi le împodobeşte”. O dată admis în Templul Masonic, inițiatul descoperă o lume în care decorurile, simbolurile, semnele sînt vehicule ale învățăturii masonice: coloanele Înțelepciunii, Forței și Frumuseții, așezarea membrilor lojii în templu, sensul în care se circulă, aprinderea și stingerea lumînărilor aflate pe cele trei coloane, așezarea echerului și a compasul pe Cartea legii sacre, universalitatea limbajului. André Benzimra afirma pe baza textului biblic că adevăratul Cuvînt transcende întrega dezvoltare istorică în virtutea eternității sale, iar această referință la limbaj și la Babel are o explicită trimitere la construcția masonică a Templului lui Solomon, distrus de două ori. Al treilea templu, de ordin spiritual, nu va mai fi niciodată distrus; dar pentru construcția sa nu este nevoie de un nou Turn Babel? Nu va duce din nou la confuzia limbilor? Nu, pentru că în vreme ce vechii constructori și-au pierdut nădejdea de a se înțelege și au sfîrșit prin a se separa ”franc-masonii se apropie unii de alții, fiecare căutînd să transmită Fratelui său ceea ce a înțeles și să se îmbogățească el însuși cu gîndirea celuilalt”.

Iată, așadar, cum o carte la a cărei lectură am purces cu un anume scepticism ajunge să dezvăluie aspecte ale spiritualității masonice din perspectiva arborelui sefirotic, prin observații de finețe și prin rafinate trimiteri la texte religioase și filosofice, care  conturează pașii către inițierea și realizarea spirituală a celor care aflîndu-se totdeauna între echer și compas tind să devină piatra unghiulară.

Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim) este una din figurile renascentiste complexe, trecînd cu mult dincolo de clişeele cu care generaţiile mai vechi erau învăţate în a privi exclusiv antagonic o Renaştere aurorală după un Ev Mediu întunecat. Lucrurile erau departe de a fi atît de simple, Evul Mediu lăsînd catedrale în piatră şi în spirit de care s-ar mîndri multe epoci, după cum, Renaşterea, are şi o componentă Antirenaştere în care regăsim elemente de alchimie, magie, hermetism care, într-o primă lectură, erau trecute sub tăcere. Paracelsus este una din acele figuri complexe care dau dimensiunea reală a Renaşterii. Cunoscut mai mult pentru lucrări de alchimie, una dintre ele, Ars Alchimica, publicată de Editura Herald, Paracelsus este şi autorul multor tratate de medicină; unul dintre acestea a văzut lumina tiparului tot la Editura Herald: Opus Paramirum, Principiile artei medicale; traducere, note şi îngrijire ediţie: Alexandru Anghel; cuvînt introductiv: Franz Hartmann; coll.” Quinta essentia”, 2010, 176 p. Evident, într-o lume în care medicina foloseşte tot mai mult progresul tehnologic, nici un medic nu se va apropia de tratatele lui Paracelsus pentru a-şi trata bolnavii după indicaţiile renacentistului elveţian, dar citindu-le va înţelege preocupările înaintaşilor pentru a găsi explicaţiile unor boli, ca şi căile de vindecare. “Cititul nu te poate face medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică. (…) Eu am intrat pe uşa Naturii: lumina ei şi nu lampa unei farmacii mi-a luminat calea”, scria Paracelsus în căutările sale de a descoperi principiul vieţii, şi acesta era Archaeus, o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă: “Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atît timp cît rămîne în acesta”. Multe din formulările lui Paracelsus sînt memorabile ele arătînd intenţia sa de a cunoaşte cauzele şi modurile de tratare, căci boala “nu-şi schimbă starea pentru a fi compatibilă cu cunoştinţele medicului, ci medicul trebuie să fie lămurit asupra cauzelor care provoacă boala”, el insistînd pe relaţia medicului cu Natura, cea care provoacă dar şi vindecă bolile. La rîndul lor acestea sînt de mai multe feluri: boli provocate de influenţe astrale; boli provocate de impurităţi; boli provocate de starea anormală a funcţiilor fiziologice; boli care au la bază cauze psihologice (dorinţe, pasiuni, gînduri dezordonate şi vicii) şi o imaginaţie morbidă; boli care îşi au originea în cauze spirituale. Omul este supus unor tentaţii şi rareori rezistă, rupe echilibrul, şi atunci are loc “adulterul”: trupul intangibil îl solicită peste măsură pe cel natural. De multă vreme umanitatea este într-o stare de “adulter”, încălcîndu-şi mai toate promisiunile şi legămintele!

Termenul de cabală continuă să exercite o fascinaţie deosebită, atît în rîndul celor care îi cunosc sensul profund, cît mai ales pentru cei care îi atribuie puteri miraculoase şi care aşteaptă uimitoare revelaţii. Şi aceasta în ciuda faptului că în ultimii ani au apărut traduceri ale unor lucrări temeinice în măsură să arate rolul şi importanţa cabalei, care este mai mult decît doctrina mistică a religiei evreieşti, mai mult decît o tradiţie esoterică, este Cuvîntul divin, este de obîrşie şi de natură divine. Mulţi se vor întreba “de ce cabala creştină?” Cabala creştină a apărut în Renaştere, într-o perioadă de redescoperire a neoplatonismului, şi începuturile i se datorează lui Pico dela Mirandola, fiind înţeleasă ca interpretare a temelor cabalei în contextul dogmelor creştine, sau ca interpretare a doctrinelor creştine pe baza metodelor cabalei. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au fost marcate de o vie influenţă a cabalei asupra filosofiei, teologiei şi ştiinţelor naturale, scrierile unor mari personalităţi (  Johannes Reuchlin, Cornelius Agrippa, Paracelsus, Robert Fludd, Jakob Böhme) conţinînd elemente ale interpretărilor cabalistice. Una din cărţile fundamentale în acest sens este Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth, apărută în 1677; partea a doua a tratatului a apărut cîţiva ani mai tîrziu (1684) şi cuprinde şi un tratat al lui  Franciscus Mercurius van Helmont, Adumbratio Kabbalae Christianae, carte recent tradusă în româna – Kabbala Creştină – la Editura Herald, colecţia “Quinta essentia”, 2010, 160 p., traducere şi îngrijire ediţie: George Scrima. Este vorba de un dialog între un cabalist şi un filosof creştin, cartea, ediţia originală, apărînd în contextul acţiunii de convertire a evreilor la creştinism; de altfel, în debutul dialogului cabalistul îi spune filosofului creştin că dincolo de deosebiri trebuie găsită metoda de a expune dogmele, aşa încît fiecare să înţeleagă doctrina celuilalt; cei doi discută despre stările universului, cauza primă, lumină şi infinit, arborele sefirotic, Tetragrammaton, fiinţele create, preexistenţa sufletelor, persoanele divinităţii, căderea sufletelor, restituirea sufletelor. Amplul dialog prilejuieşte celor doi incursiuni în doctrinele iudaică şi creştină, în Zohar şi în Vechiul şi Noul Testament, iar cititorilor, prin modalitatea dialogică, o apropiere de conţinutul celor două doctrine. Ernst Benz spunea că atît cabaliştii evrei care voiau să facă un pas spre creştinism, cît şi cabaliştii creştini ajungeau într-o zonă de conflict deschis cu doctrinele tradiţionale ale religiei lor. La nivel teoretic este posibil să existe o zonă de contact, nu de conflict, o zonă neutră în care cabala să fie recunoscută ca un domeniu al căutărilor filosofice, filologice şi teologice.

Pînă la mijlocul secolului al XX-lea studiile despre Renaştere se cantonaseră într-o viziune exclusiv luminoasă, o privire unilaterală în care primau descătuşarea cercetării ştiinţifice, arta eliberată de apăsarea dogmelor bisericeşti, literatura care aborda subiecte pînă atunci tabu. Era cea mai comodă privire asupra unei epoci; la fel se întîmplase şi cu studiile despre Evul Mediu văzut ca o epocă apăsătoare, strînsă în chingile unor concepţii religioase care guvernau întreaga lume a creaţiei spiituale. Doar că amîndouă epocile erau de o uimitoare complexitate şi a fost nevoie de trecerea dincolo de prejudecăţi pentru a vedea şi luminile medievale şi antirenaşterea. În deceniul al şaselea al veacului trecut, trei cărţi apărute într-un interval scurt aveau să determine o nouă interpretare asupra Renaşterii: Daniel Pikering Walker, Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella; Eugenio Batistti, Antirenaşterea; Frances Yeats, Giordano Bruno şi tradiţia hermetică. Ultima carte amintită, după ştiinţa noastră, încă nu şi-a aflat un traducător şi un editor în limba română; cea de a doua, a lui Eugenio Batistti, a fost tradusă şi publicată la Editura Meridiane în 1982. Prima dintre ele, cea a lui D. P. Walker a apărut recent în limba română datorită lăudabilului efort al Editurii Herald de a constitui o bibliotecă în limba română pentru cei intersaţi de esoterism, alchimie, numerologie, într-un cuvînt de Tradiţie. Cartea lui D. P. Walker a apărut în traducerea Mariei Genescu, în colecţia “Cultură şi civilizaţie”.

Studiul lui D. P. Walker gravitează în jurul concepţiei lui Ficino despre magie, a influenţelor acesteia asupra contemporanilor şi urmaşilor, ca şi a reacţiilor adverse din partea celor care nu credeau în magie, în supranatural. În opera lui Ficino se găsesc numeroase referiri la practici magice, de multe ori acestea fiind prezentate sub forma unor sfaturi medicale. D. P. Walker ne propune o incursiune în ritualuri magice, amintind influenţele egiptene şi orfice în gîndirea lui Ficino, ca şi neîndoielnica influenţă dinspre platonism. În evoluţia neoplatonismului florentin un loc aparte îl ocupă prezenţa lui Gemistos Plethon la Conciliul de la Florenţa din 1438-1439, gînditorul bizantin determinînd o mai mare aplecare a florentinilor către Platon şi Plotin, către hermetism. “Imnurile şi ritualurile lui Plethon, la fel ca şi cele ale lui Ficino, nu au drept scop producerea unui efect obiectiv asupra divinităţii interpelate, ele vizează numai transformarea subiectivă a celui ce se roagă, mai ales în ce priveşte imaginaţia”, scrie D. P. Walker. O secţiune amplă şi plină de substanţă este cea despre teoria generală a magiei naturale, urmată de prezentarea concepţiilor celor care erau favorabil magiei, cît şi a celor care o condamnau. Sigur, magia lui Ficino, şi nu numai a lui, nu a avut succes la public, dar ea a fost privită cu simpatie sau încorporată în poziţiile filosofice ale multor contemporani, D. P. Walker amintindu-i pe Trithemius, Agrippa, Paracelsus, Jacques Gohory, Pomponazzi, Francesco Giorgi, Tyard, La Boderie şi Fabio Paolini. Agrippa al cărui tratat De Occulta Philosophia tocmai a fost publicat la Editura Herald, în trei volume, în traducerea Mariei Genescu, este singurul autor, anterior lui Paolini şi Campanella, care a făcut o prezentare completă a teoriei lui Ficino despre magia astrală în tratatul amintit care “poate fi considerat un tratat neoplatonic, atît prin terminologie cît şi prin tema metafizică subiacentă”. Condamnările magiei lui Ficino au venit din partea lui G. F. Pico, Johann Wier, Thomas Eraste, Jean Bodin, Del Rio, considrat un grup omogen, evanghelici de frunte care credeau că întreaga magie era demonică şi iluzorie. Ultimele capitole sînt despre urmaşii lui Ficino: Telesienii, adică Telesio şi cei influnţaţi de acesta, şi Campanella. Renaşterea efectivă a magiei lui Ficino poate uşor sesizată în viaţa şi în opera lui Campanella. Filosofia acestuia era dominată de noţiunea de spirit şi se preocupa în chip deosebit de magia astrologică, el plasînd în centrul sistemului său astrologic Soarele, centru al iubirii, care va absorbi Pămîntul, centrul urii: “Pentru Campanella, spiritus mundi este Soarele vizibil, ce devine astfel corpul lui anima mundi şi domină toate celelalte planete”.

Cartea lui D. P. Walker arată locul gîndirii magice în Renaştere şi deschide noi perspective în a înţelege complexitatea unei epoci a cărei măreţie încă se dezvăluie.

După propria mărturisire, domeniile de activitate sînt sistemica, noetica şi mistica. Este fondator al grupului Maran, specializat în situaţii complexe şi restructurări. Este profesor-invitat al mai multor universităţi, formator şi conferenţiar pe teme de actualitate economică şi revoluţie noetică.

Este autor a mai multor volume în care abordează subiecte de mare diversitate; dintre cărţile sale amintim: L’Age de la connaissance. Principes et reflexions sur la révolution noétique au 21eme siècle, M2 Editions, 2005; Introduction aux sciences de la complexité, Ed. Maran, 2007; Aux sources de la kabbale et de la Mystique juive, Ed. Dangles, 2007; Philosophie maçonnique, Ed. Oxus, 2008; Que vaut une idée? Introduction a l’economie immaterielle, Edi. Pro, 2008; Pensée hebraique. Une philosophie du kabbalisme au delà du rabbinisme, Ed. Dangles, 2009; Journal d’un Orateur de Loge. La vie interieure d’une loge maçonnique au quotidien, presenté et commenté par Marc Halévy, Ed. Dangles, 2009.

Templul transcende pe toţi cei ce lucrează

Bogdan Mihai MANDACHE: – Domnule Mark Halevy sînteţi autorul mai multor cărţi despre masoneria speculativă. Cum credeţi că s-a produs trecerea de la operativ la speculativ? Prin rupturi sau prin tranziţie şi evoluţie?

Mark HALEVY: – Această trecere nu este bine cunoscută nici de istorici. Locul său: Marea Britanie. Epoca: secolul al XVII-lea. Arta gotică şi marile şantiere  sacre se ofiliseră, lojile operative erau lipsite de ocupaţie. Totdeauna au existat “intelectuali” în lojile operative care ţineau registrele de socoteli şi intendenţa logistică a şantierelor. Ceea ce a fost nou, a fost atragerea de noi membri, purtători ai unei căutări spirituale care, din punct de vedere profesional, erau total străini de meseriile şantierului. Luptele religioase din acea epocă explică poate în parte interesul pentru căutarea unui loc privilegiat şi discret cum erau lojile masonice. Cazul binecunoscut al alchimistului Elias Ashmole (1617-1692) este simptomatic pentru situaţia amintită.

- Putem vorbi de o filosofie, de o înţelepciune masonică?

- Fără îndoială. Dar nu este vorba de un sistem doctrinal. Ar trebui probabil să punem “filosofie” şi “înţelepciune” la plural. În cartea mea Philosophie maçonnique, am încercat să descopăr, în spatele acestei pluralităţi, convergenţe, fundamente, stîlpi de susţinere care să poată exprima, din punct de vedere filosofic, ceea ce uneşte toţi fraţii regulari dincolo de sensibilităţile şi stilurile particulare ale diverselor rituri. Bineînţeles, ritul scoţian rectificat este mai cristic. Dar dincolo de aceasta, vedem bine iubirea de viaţă, de spirit, de operă, de efort, toate întinse către acest Mare Arhitect al Universului ai cărui lucrători tereştri sîntem. Dacă ar trebui să rezum într-un singur cuvînt aş spune cu plăcere că Francmasoneria este o metafizică a depăşirii de sine prin operă: Templul transcende pe toţi cei care lucrează. Este vorba de o filosofie a sublimării  ego-ului prin şi în acest şantier improbabil care se construieşte în inimile noastre, spiritele noastre şi în sufletele noastre pentru a primi şi a face să germineze lumea care va veni.

- Pentru ce aţi ales să depăşiţi hermeneuticile analitice în remarcabila dvs. sinteză Philosophie maçonnique?

- Cred că hermeneutica analitică ce constă în a căuta un sens fiecărui elment simbolic al unui rit este o capcană. Ea duce la erudiţie, la etalarea de cunoştinţe care trec alături de cunoaştere, de gnoză în sensul grec al termenului (care nu este gnosticismul maniheian care a devenit în Egiptul elenistic). Gîndesc că orice apropiere  analitică ţine de partea stîngă a creierului, raţional şi logic, în vreme ce secretul francmasoneriei ţine de partea dreaptă a creierului care este holistică, globală, anagogică.

Ciocanul, ca obiect simbolic separat, poate face legătura între un plin de semnificaţii: ciocanul lui Hephaistos grec sau al lui Sucello gal sau al lui Thor german oferind conexiuni variate şi bogate, dar sterile. Nu este vorba de a lua ciocanul celor trei demnitari ca atare, ci mai curînd de a le pune în relaţie intimă cu ceea la ce servesc în lojă, cu celelalte obiecte şi gesturi şi cuvinte pe care le pune în scenă ritualul.

Într-o manieră mai generală, este esenţial de a distinge erudiţia simbolistă de munca simbolică. Nu este vorba de a redacta pentru a nu ştiu cîta oară un dicţionar de simboluri, ci de a pune aceste simboluri în operă, împreună, ca un tot organic, în serviciul unei căutări iniţiatice şi spirituale globale.

Simbolica masonică este un sistem complex în sensul plin al termenului, un sistem viu, integru, organic, din care emană proprietăţi emergente inaccesibile hermeneuticii analitice. “Secretul” masonic nu este în aceste simboluri, ci este în interacţiunea sistemică între simbolurile sale.

- Cabala a avut o influenţă notabilă în genealogia masoneriei moderne? Care este vocaţia cabalei?

- Cabala este o metodă hermeneutică foarte sofisticată care fondează mistica evreiască şi care se aplică textului ebraic al Tora. Este vorba de a părăsi sensul literal sau alegoric sau omiletic al acestor texte pentru a găsi sensul “secret”, sensul esoteric. Cabala este esoterismul evreiesc. Am schiţat opiniile mele despre acest subiect în cartea Aux sources de la Kabbale et de la mystique juive.

Întîlnirea între cabală şi francmasonerie ţine de logica spirituală britanică a secolului al XVII-lea. Dincolo de războaiele religioase şi de luptele evanghelice, devenise esenţial de a reveni la surse, la textul ebraic al acestei Biblii care fonda întreaga cultură anglicană, catolică şi protestantă. Cabala oferea un mijloc de a pătrunde acest text fără a intra într-o perspectivă specific evreiască. Cel puţin să o credem! Cabala şi-a făcut intrarea sa în masonerie în vîrful picioarelor. Mai ales la nivelul “gradelor înalte” şi în mod deosebit în acest grad sublim care este Arcul Regal care se construieşte pe ideea decriptajului mistic al numelor evreieşti ale lui Dumnezeu.

Cabala a oferit francmasoneriei o metodă hermeneutică structurată care îi lipsea. Ea i-a adus un acces mai autentic la texte care descriau fundamentul însuşi al paradigmei masonice care este Templul lui Solomon şi, în spatele lui, mult mai profund chiar, descrierea Tabernacolului, care îi este un avatar original.

- Care este vocaţia masonică? Ce înseamnă în opinia dvs. demers iniţiatic, transmisie şi înaintare progresivă?

- Etimologic, vocaţia masonică, este cea care “cheamă” (vocare în latină) masonii. Vocaţia masonică este de a fi o dinamică spirituală şi iniţiatică în căutarea unei conexiuni forte, intense, profunde cu realitatea realului.

Ce este iniţierea autentică?

Pasărea zboară fără a gîndi că zboară: ea resimte fiecare din penele sale şi vîntul şi traiectoria şi toate inflexiunile în sînul cărora se strecoară fără a analiza nimic. Totul este de învăţat, nimic nu poate fi predat. Putem arăta luna cu degetul unui copil, dar trebuie ca acel copil să privească luna, nu degetul.

Ce este deci de transmis? În mod sigur nu aceste cunoştinţe care se uzează şi nu ating niciodată esenţialul. Cît despre Cunoaşterea care transcende aceste cunoştinţe, ea este indicibilă, inefabilă, incomunicabilă. Atunci?

Rămîne a învăţa să mergi, mai întîi. Şi aceasta, nimeni nu o poate preda. Pasărea trebuie să înveţe singură să zboare. Spiritul uman trebuie să înveţe singur să meargă. Tot ceea ce se poate şi trebuie făcut: a scoate pasărea în afara cuibului. Părăseşte grădina Edenului, aceasta i s-a spus lui Adam. Părăseşte arca ocrotitoare, i s-a spus lui Noe. Părăseşte casa tatălui tău, i s-a spus lui Abraham. Părăseşte ţara sclaviei, i s-a spus lui Moise.

Rămîne de ales un drum, apoi. Care? Sînt atîtea drumuri posibile. Dar ce contează, este îngăduit totdeauna, nu contează în ce moment, să se bifurce. Drumul nu este niciodată determinat, dar este totdeauna ireversibil. Nici un pas nu poate fi şters. Fiecare pas este o ucenicie, chiar un pas fals. Viaţa nu are destinaţie, dar nu există viaţă fără intenţie. Şi fiecare poartă propria intenţie, propria vocaţie, propria grînă. Drumul nu are importanţa prevăzută alta decît încrederea în sine – care nu este nici orgoliu nici aroganţă – şi primirea necunoscutului domină fiecare pas. Nu este nici un drum pre-trasat, nici un drum predestinat. Trebuie să vrei să înaintezi, să vrei să urmăreşti intenţia şi să desăvîrşeşti vocaţia. Nu există viaţă fără voinţa de a trăi Viaţa. Nu există viaţă fără voinţa de depăşire de sine.

Francmasoneria posedă fabuloase instrumente spirituale

- La începutul acestui secol s-a pus întrebarea dacă masoneria mai are viitor, dacă nu-şi trăieşte sfîrşitul. Care va fi viitorul francmasoneriei?

- Cei din vechime o ştiau dintotdeauna, tot ceea ce trăieşte se articulează în jurul a patru modalităţi, patru poli modali, ar trebui scris, fiecare legat de un element tradiţional. Un corp, mai întîi, legat de pămînt, unde o structură de organe care permit acţiunea în sînul lumii. O inimă, apoi, legată de foc, unde înfloresc pasiunea şi sensibilitatea. Un intelect, legat de apă, unde se contopesc gîndirea şi raţionalitatea, conceptele şi ideile. Un suflet, în fine, legat de aer, unde ancorează sensul şi căutarea, unde se ating relativul şi absolutul, instantaneul şi atemporalul.

Francmasoneria, pentru că este un vast organism viu, nu scapă acestei scheme. Ea are un corp viu, mai mult sau mai puţin în bună sănătate, unde fiecare mason este o celulă, unde fiecare lojă sau Mare Lojă sînt organe care dau viaţă organismului. Ea are o inimă pasionată unde se ţes căldura fraternă şi lumina ritualurilor. Ea are un intelect unde se elaborează corpul său de doctrină, statutele şi regulamentele sale. Ea are un suflet, în sfîrşit, un suflet colectiv care o animă profund. Inima unei loji ar fi Soarele (focul) Oratorului şi al Primului Supraveghetor; intelectul său ar fi Luna (apa) Secretarului şi al Secundului Supraveghetor; corpul său ar fi Pavajul mozaicat (pămîntul) pe care îl înconjoară maeştrii. Sufletul său ar fi atunci sub protecţia Venerabilului, a celor trei mari lumini (aerul): Volumul Legii Sacre, Echerul (care aminteşte rigoarea intelectului) şi Compasul (care anunţă vîrtejurile inimii).

Despre acest Suflet masonic doresc să dizertez în cele ce urmează. Ce animă francmasoneria? Care este sensul său? Prin ce este un loc al sacrului, adică al întîlnirii între relativ şi absolut, între instantaneu şi atemporal? Sau, altfel şi mai curajos spus, există o mistică masonică? Şi, dacă nu este încă, ar trebui una pentru a înfrunta viitorul şi imensa ruptură paradigmatică pe care el ne-o rezervă?

Francmasoneria “modernă” este cea care a fost iniţiată la Londra în 1717, noul altoi grefat pe vechiul trunchi al meseriilor medievale. Ea se naşte în plin secol al Luminilor din care se reclamă, de altfel, fondatorii săi, Theophile Desaguiliers, în frunte. Această masonerie “modernă” aparţine deci din plin modernităţii, erei moderne care este această perioadă de o jumătate de mileniu care merge între căderea Constantinopolului şi descoperirea Americii…şi se închide sub ochii noştri, după bătăliile de la Verdun şi Yser şi în marea revoluţie noetică actuală.

Masoneria “modernă” aparţine “modernităţii” şi va muri odată cu ea nu va resuscita sufletul său, dacă ea nu-şi va da un sens dincolo de idealurile învechite ale Modernităţii şi Luminilor. Astăzi în toate obedienţele, francmasoneria este un loc al fraternităţii (inima) şi al reflecţiei (intelect). Ea nu este decît extrem de puţin spirituală (suflet) şi deloc mistică (Modernitatea şi Luminile obligă la aceasta). Şi aici este imensul său punct slab actual în această lume unde căutarea sensului şi căutarea Sensului reiau o poziţie centrală pentru aceşti indivizi care fabrică deja ziua de mîine. Astăzi, nicăieri “cum” nu mai satisface, este nevoie de “pentru ce”. Dacă francmasoneria nu devine în mod explicit şi prioritar un loc al Sacrului şi al Sensului, iniţiaţii autentici vor dezerta.

Francmasoneria, după rădăcinile sale medievale, posedă fabuloase instrumente spirituale. Ea se înscrie într-o metaforă incredibil de bogată prin rituri şi simboluri. Această metaforă centrală afirmă implicit un credo spiritual şi mistic, metafizic şi filosofic care, contrar religiilor instituite, converge perfect cu aspraţiile şi valorile noii noastre paradigme umane postmoderne. Acest credo ţine de cîteva sentinţe pe cît de simple pe atît de bogate:

* Lumea este un şantier al unui Templu în construcţie.
* Finalitatea acestui Templu este Gloria Marelui Arhitect al Universului.
* Acest arhitect incognoscibil animă întreg şantierul, dar nu trasează nici un plan.
* Riturile şi simbolurile masonice le relevă iniţiaţilor vocaţia lor de constructori.
* Sensul vieţii oricărui iniţiat este de a lucra la acest Templu pe şantierul lumii.

Această formulare, probabil imperfectă, traduce ideea centrală că francmasoneria, mai mult decît o instituţie umană, este şi trebuie totdeauna să devină sufletul unui proces de perfecţionare a omului şi a lumii. Locul unei perfecţionări interioare, departe de false străluciri şi de aparenţe, departe de tentaţiile puterii sau ale confortului. Un loc al depăşirii umanului, un loc de joncţiune între relativ şi absolut, între instantaneu şi atemporal. Un loc sacru al Sensului şi al plenitudinii. Prin francmasonerie omul regăseşte divinul în el. Sufletul francmasoneriei poartă în el sufletul uman în întregime.

Viitorul francmasoneriei va fi mistic sau nu va fi deloc. Dacă ea nu părăseşte Modernitatea şi “Luminile”, ea va muri cu ele. Dacă ea nu părăseşte valorile învechite ale umanismului şi derivele sale egalitariste şi materialiste, ea se va scleroza tot mai mult şi va dispărea. Ea va duce cu sine moştenirea sa spirituală pentru că cei care o au în responsabilitate, continuă să-şi piardă capul cu nimicurile satisfacţiei de sine şi cu hedonismul ambiant.

- Unde se situează francmasoneria în raport cu diversele post-isme contemporane: post-umanism, post-raţionalism, post-revoluţionarism?

- Pentru a o spune dintr-un cuvînt, francmasoneria nu are “viitor” decît în postmodernitate, în clara conştiinţă că idealurile “Luminilor” au dat faliment.

Post-umanism: omul nu este măsura tuturor lucrurilor; omul nu este nici centrul, nici scopul, nici vîrful universului. Umanitatea nu este decît un moment al Vieţii, ea nu este decît o ustensilă în mîinile Marelui Arhitect pentru a construi, cu El, lumea care vine, pentru a purta Viaţa, pentru a zămisli Spiritul. Pe şantierul catedralei gotice, nu lucrătorul este cel care contează, ci edificiul sacru. Masonul tăietor în piatră nu este decît un mijloc, nu un scop. De altfel, el nu semnează operele sale; anonimatul este regula…şi ea trebuie să rămînă şi în lojile noastre. Ego-ul uman nu are nici un loc. Omul nu capătă valoare, semnificaţe şi justificare decît prin ceea ce face, şi nu prin ceea ce este.

Post-raţionalism: raţionalitatea are limitele sale. Esenţialul nu este accesibil prin nici un raţionament. Trebuie să învăţăm să depăşim – fără a o nega – raţiunea raţionantă. Noi ştim să raţionăm; trebuie de urgenţă să învăţăm să rezonăm, să intrăm în rezonanţă cu realul cu ajutorul intuiţiei, anagogiei, simbolului, ritualisticii.

Post-revoluţionarism: singurul Mesia de aşteptat va veni din interiorul fiecăruia dintre noi. Nu este, nu va fi niciodată vorba de un Mesia exterior: nici Ştiinţă, nici Stat, nimic. Salvarea se construieşte din interior. Fericirea de asemenea. Singura revoluţie de făcut este din interior: a depăşi ego-ul şi fantasmele sale, şi a se pune în serviciul Vieţii şi al Spiritului.

Adevărul nu este în răspuns, ci în căutare

- Ce înţelegeţi prin “viitorul francmasoneriei va fi mistic sau nu va fi deloc”?

- Orice căutare spirituală vizează uniunea sinelui cu fundamentul  celor două părţi ale trăirii noastre: conştiinţa noastră interioară şi lumea noastră exterioară. Este vorba de a ieşi din Mine şi a rămîne în imensitatea Realului. A fi în afara eului este sensul etimologic al lui “extaz”, din latinescul ex-stare: a fi afară. Finalitatea misticului este de a intra într-un extaz definitiv, în ceea ce creştinii au numit uneori unio mystica. Acest extaz definitiv poartă mai multe nume. Fiecare tradiţie spirituală i-a dat un nume. Pentru cabală, este devequot; pentru budism, este nirvana; pentru hinduism, este moksha; pentru taoism, este ming; pentru zen, este satori; pentru creştinsm ar putea fi iubirea în calitate de comuniune universală, de comuniune cosmică, de comuniune divină. Puţin sau mult, toate aceste cuvinte desemnează acelaşi lucru: eliberarea misticului, ieşirea sa din lumea aparenţei şi a iluziei, şi intrarea sa radicală în real. Conceptul de eliberare este central şi se regăseşte în toate tradiţiile.

În cartea Facerea, versetul 12, 1, Domnul a zis către Avram: “Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta Eu”. Acest verset rezumă ceea ce toate tradiţiile afirmă în ceea ce priveşte procesul de eliberare spirituală. A ieşi din pămîntul său: a se elibera de spaţiu şi de ego, a practica disoluţia voluntară a tuturor frontierelor şi a tuturor limitelor. A ieşi din neamul tău: a se elibera de timp şi de memorie, a practica uitarea voluntară a tuturor cunoştinţelor şi a tuturor normelor. A ieşi din casa tatălui: a se elibera de formă şi de frică, a practica abolirea voluntară a tuturor formelor de sclavie şi a tuturor idolilor.

Să revenim la propoziţia noastră: “toată căutarea spirituală urmăreşte uniunea sinelui cu fundamentul celor două părţi ale trăirii noastre: conştiinţa noastră interioară şi lumea noastră exterioară”. Nu este vorba de a reduce, de a transforma dualitatea între cunoaşterea interioară care fondează Eul care se afirmă ca realitate, şi lumea mea exterioară care este reprezentarea mea a acestei lumi care se infiltrează în mine prin simţuri. Trăirea interioară şi trăirea exterioară se poziţionează ca opuşi, disjuncţi: spirit şi materie, libertate şi apăsare, suflet şi trup, formă şi substanţă, imaterialitate şi materialitate. Toate aceste bipolarităţi sfîşie trăitul şi zămislesc suferinţa, pentru a relua analiza lui Buda în predica de la Benares.

Această sfîşiere întrea trăitul interior şi trăitul exterior este numită în creştinism “păcatul original”: acesta va fi abolit prin cămaşa fără cusătură (Ioan 19, 23). Mistica pretinde că poate depăşi această sfîşiere nativă şi existenţială şi să restabilească unitatea originală şi atemporală. Ea pretinde că poate reconcilia interiorul şi exteriorul ca nefiind decît două manifestări, două aparenţe ale aceleeaşi realităţi subiacente: Realul-Unul.

Această eradicare a sfîşierii originale trece prin eradicarea sursei sale. Dar care este ea? Toate tradiţiile sînt formale şi converg cu reflecţia filosofică: sursa profundă a sfîşierii existenţiale este ego-ul, acest Eu care încearcă să existe în ciuda inexistenţei sale, care încearcă să ne facă să credem că are consistenţă şi durată atunci cînd nu este decît o iluzie ectoplasmică. Ego-ul este conştiinţa care încearcă să-şi dea un nume. Cine este acest ego? Eu acum? Eu acum 20 de minute? Eu acum 20 de ani? Ce au comun aceste euri atît de diferite? Nimic! Un val pe ocean nu are nici o existenţă în sine; este o manifestare a oceanului, care singur există în sine. Valul nu este decît o formă evanescentă, total nepermanentă care exprimă un proces mai profund decît forma. Naştere, creştere, declin, moarte: totul este aici. Cînd spun “eu mor”, cine moare? Pentru mistic, moartea este o iluzie, pur produs al iluziei Eului. De aceea, el trebuie să se elibereze de aceste iluzii, de aceste fantasme, de aceste aparenţe înşelătoare, de aceste frici inventate de ego pentru a-şi da consistenţă. Nu este pericol decît acolo unde este frică. Trebuie demascat eul pentru a vedea că nu are nici o înfăţişare în spatele măştii.

A demasca este poate verbul care descrie cel ami bine drumul misticului. A smulge măştile. Uneori cu violenţă. Uneori cu teroare. A demasca eul, a demasca lumea, a demasca materia, a demasca spiritul. A demasca binele şi răul, şi toate dualităţile artificiale. Şi în fine a vedea că în spatele fiecăreia din aceste măşti nu este nici o înfăţişare.

Dar a depăşi iluzoria sfîşiere existenţială nu este suficient. Trebuie încă mers mai departe. A ieşi din iluzie nu înseamnă încă a intra în real. Este aici ceva asemănător cu un văl care trebuie rupt, ca un prag care trebuie sărit, ca o oglindă care trebuie traversată pentru a trece “de cealaltă parte”.  A întoarce spatele erorilor nu este suficient pentru a trăi adevărul. Misticul afirmă că adevărul nu este nici contrariul nici inversul erorii. Contrariul erorii este non-eroarea, dar aceasta nu este încă adevărul. Logica binară şi cea booleană trebuie să cedeze pasul unei alte logici, mai bogate, o logică cuaternară unde adevărul şi falsul nu sînt suficiente şi unde trebuie a injecta două alte valori logice care nu se suprapun cu cele precedente: non-adevărul şi non-falsul. Găsim această logică îmbogăţită, explicitată în mai multe reprize în canonul pâli sub această formă: este (atthi), nu este (natthi), este şi nu este (atthi ca natthica), nici este nici nu este (nevatthi na natthi).

Această logică a hrănit calea mistică a maeştrilor budişti precum Vasubhandu, Dignaga şi Dharmakirti pentru a nu-i aminti decît pe ei mai cunoscuţi. Ea refuză şi depăşeşte regulile aristoteliciene şi principiile de identitate, de non-contradicţie şi al terţiului exclus. Ea se construieşte pe principiile non-identităţii (Eul este o iluzie), al contradicţiei (non-Eul care nu există, nu este un Eu care există), al terţiului inclus (Eul există-în calitate de iluzie-şi nu există-ca realitate). O logică a non-logicului, o logică a paradoxului, deci, care va fi larg exploatată de şcolile chineză şi japoneză bazate pe afirmaţii aporetice care urmăresc să spargă gîndirea conceptuală şi raţională: “ce zgomot face o singură mînă care aplaudă?”

A ieşi din eroare ŞI a intra în adevăr sînt două etape diferite şi succesive ale drumului. Trecerea de la una la alta nu este nici evidentă nici automată. Această trecere este adeseori exprimată ca o basculare de partea cealaltă. Cum o spun două şcoli concurente de ch’an chinezesc, strămoşul zen-ului japonez, această trecere poate fi fie subită, fulgerătoare, imediată, brutală, fie progresivă, lentă, construită, paşnică. Progresie sau iluminare? Ambele, probabil.Ca emergenţa unei soluţii sau a unei idei care ţîşneşte brusc…dar după o perioadă uneori lungă de rumegare.

- Pentru ce a fost diabolizată francmasoneria?

- Toate misticile au fost totdeauna diabolizate de instituţiile profane ale puterii. Biserica catolică i-a condamnat pe Maister Eckhart şi pe Teilhart de Chardin. Sinagoga din Amsterdam l-a excomunicat pe Spinoza şi mulţi cabalişti au avut multe de împărţit cu rabinii literalişti. Sufismul este în marginea Islamului. Pentru ce?

Răspunsul este simplu, dar teribil: poporul de profani are nevoie de răspunsuri elementare şi definitive la interogaţiile sale de bază. Cel sau cei care furnizează astfel de răspunsuri sînt asiguraţi că vor obţine şi păstra puterea şi toate avantajele sale: Statul, Biserica, Partidul, Universitatea, Armata.

Dar francmasoneria, ca toţi misticii, în mod sigur pentru că este iniţiatică, esoterică, simbolică, nu furnizează nici un răspuns elementar şi fix. Dimpotrivă, ea clamează şi proclamă că toate aceste răspunsuri prefabricate nu sînt decît minciuni şi amăgiri. Ea afirmă că adevărul nu este în răspuns, ci în întrebare, în căutare, în drumul parcurs. Nu sînt nici adevăruri nici răspunsuri gata făcute. Francmasoneria, ca şi toate misticile autentice, propovăduieşte o formă de anarhism spiritual şi filosofic, o libertate totală de a merge către propriul adevăr interior.

Oricine pretinde să aducă un răspuns definitiv urăşte definitiv pe cel sau pe cei care pun întrebări. Francmasoneria, pentru că este o căutare iniţiatică, pentru că pune eterne întrebări, pentru că ea refuză orice răspuns gata făcut, nu poate decît să fie duşmănită de cei care sînt gata la toate minciunile pentru a prinde o fărîmă de putere!

Pentru Marc Halévy gîndirea ebraică este o gîndire a mişcării împotriva repaoslui, a devenirii împotriva fiinţei, a înlănţuirii împotriva stabilităţii, a nomadului împotriva sedentarului. De aceea intenţionează să redescopere suflul Spiritului care a inspirat scrierile sacre şi să uite traducerile-trădări, regăsind originalul: “Apa vie a gîndirii ebraice a fost deturnată, canalizată, îndiguită printr-o harababură de reguli şi interdicţii care au făcut-o să stagneze. Este timpul pentru a redeschide vanele şi a-i reda libertatea proaspătă. Fără a renega ceva, Suflul Spiritului ebraic trebuie în prezent să reînsufleţească gîndirea ebraică dincolo de talmudismul rabinic. Reîntoarcere la surse. Reîntoarcere la Sursă.”  Cele 22 de capitole (cifră aleasă nu tocmai întîmplător, alfabetul ebraic are 22 de litere) sînt concepute într-un dialog critic cu idei perpetuate de-a lungul vremii, idei pe care Marc Halévy le combate; lăsînd cititorilor cărţii plăcerea de a urmări argumentele filosofului, el însuşi descendent al unei vechi familii de rabini, amintim cîteva din temele care au stîrnit polemica lui Marc Halévy. Creaţie sau emanaţie? Halévy consideră creaţionismul “o absurditate fără nici un fundament biblic”, creaţionismul mizînd pe instantaneu, în vreme ce procesul creativ s-a întins pe parcursul a şase zile, ceea ce înseamnă un proces progresiv, deci o evoluţie; în opinia lui Marc Halévy, viziunea creaţionistă crează o distanţă infinită între divin şi uman, Dumnezeu apărînd ca un creator exterior şi străin lumii create, ceea ce este foarte departe de textul original ebraic. Monism sau monoteism? Iudaismul “oficial”, susţine Marc Halevy, a devenit monoteist datorită fariseilor, după distrugerea templului de la Ierusalim în anul 70, căci credinţa ebraică originală ar fi fost mai aproape de monism, aducînd în sprijinul afirmaţiei traducerea primului verset din Facerea ( “La început El a făcut divinităţile cu Cerul şi Pămîntul”), un El “singular, inaccesibil, necunoscut, ascuns, non-manifestat, dar el este la începutul şi la sfîrşitul tuturor lucrurilor, al tuturor oamenilor, al tuturor lumilor şi al tuturor zeilor.” Exil sau nomadism? Istoria evreilor este un curios amestec de călătorii mai mult sau mai puţin voite şi de şederi mai mult sau mai puţin precare: “Spiritual şi cultural, Evreul este sedentar; fizic şi natural, Evreul este nomad. El nu devine sedentar geografic decît spiritualizînd, sacralizînd locul unde se aşază. Un loc fizic este mai întîi un loc spiritual, dacă nu, el este un non-loc.” Tabernacol sau templu? Trecerea de la tabernacol la primul templu, la al doilea şi distrugerea definitivă în anul 70 sînt etape decisive ale istoriei evreilor; aceste treceri consecutive povestesc istoria unei gîndiri care se transformă: “Tabernacolul lui Moise este un loc sacru al teofaniei. Acolo, divinul şi umanul se întîlnesc, se ating şi dialoghează. Există deci un punct de contact între uman şi divin, între relativ şi absolut, între etern şi efemer, între particular şi universal.” Călătoriile filosofice ale lui Marc Halévy vor să redea spontaneitatea şi prospeţimea începuturilor unei înţelepciuni eterne, care în unele momente ale istoriei, la confluenţa cu alte culturi şi filosofii, a fost trădată sau chiar falsificată.

André Benzimra

Convins că progresul cunoaşterii nu este un fenomen linear, ci, dimpotrivă, cu fiecare nouă lumină adusă asupra unui subiect se vor aprinde alte lumini asupra unor subiecte aparent depărtate de primul, dar care vor concura la celebrarea reconcilierii întregului, cartea lui André Benzimra îşi propune să arate, contrar opiniei lui Gershom Scholem, că hermetismul şi alchimia nu sînt absente din iudaism şi din cabală. În studiul filosofului francez accentul este pus pe cartea Bahir (Cartea Clarităţii), una din cele trei mari lucrări cabalistice, şi pe particularitatea alchimiei iudaice care lucrează asupra transmutaţiei, dar nu a metalelor, ci a pietrelor preţioase. Examinînd hermetismul ebraic, André Benzimra caută să elimine o altă idee primită, cea după care alchimia nu poate conduce adeptul său decît la perfecţiunea stării umane, la realizarea micilor mistere. Autorul urmăreşte să-şi convingă cititorii că marile mistere nu trebuie să-i fie străine alchimistului, cu atît mai mult cu cît ele permit divinizarea omului. Toate aceste lecturi şi interpretări asupra alchimiei şi hermetismului în cabală, îl conduc pe autor să descopere în masoneria speculativă o referinţă la alchimia metalurgică şi la alchimia pietrelor preţioase, mai exact fiind vorba de bijuteria gradului al 13-lea din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat: un triunghi de aur montat pe o piatră de agat. După tradiţie, bijuteria ar fi fost fabricată de Enoh, René Guénon considerînd Cartea lui Enoh ca făcînd parte din corpusul hermetic. În cel de-al 13 grad, în cursul călătoriei sale prin cele nouă arcade, Ghibulum va descoperi bijuteria lui Enoh, realizînd astfel programul anunţat în Cabinetul de reflecţie: Vizitează interiorul pămîntului şi prin rectificare vei găsi piatra ascunsă (VITRIOL). În grila hermetică, această piatră ascunsă este aurul filosofilor. Interpretată după datele tradiţiei cabalistice ea devine Schethiyah, piatra fundamentală prin excelenţă, cea care a fost pusă prima de la începutul construcţiei lumii.

Andre Benzimra nu este adeptul concepţiei potrivit căreia  simbolurile masonice sînt oferite liberei interpretări a fiecăruia; în opinia sa, piatra filosofală şi piatra de la fundamentul lumii sînt unul şi acelaşi lucru. Ideea apropierii căutării Schethiyah şi a pietrei filosofale este nouă, deşi uniunea pe care o face bijuteria lui Enoh între aurul filosofal şi agata alchimică arată natura identică a celor două căutări. Tradiţia masonică spune că cele nouă bolţi au fost opera patriarhului Enoh, cel care a fabricat cele două coloane, concepute pentru a rezista una la apă şi cealaltă la foc, pe care a gravat ştiinţele sacre care să ajungă la generaţiile postdiluviene. André Benzimra face o intersantă incursiune asupra legendei masonice a gradului al 13-lea şi comentează suprapunerea peste frumoasa legendă a gradului din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a unei legende de dată relativ recentă, din 1922, care introduce legenda celor trei magi veniţi din Babilon, dovedindu-se un demn păstrător al patrimoniului iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Scriam în urmă cu puţin timp despre o admirabilă profesiune de credinţă masonică a lui Marc Halévy; recent am citit o altă lucrare intersantă semnată de acelaşi autor: Aux sources de la Kabbale et de la Mystique juive, Editions Dangles, coll. „Horizons ésotériques”, 2007, 236 p. Cabala este curentul mistic şi esoteric propriu tradiţiei evreieşti, iar acest curent esoteric s-a dezvoltat totdeauna în paralel cu religia iudaică, cu talmudismul şi rabinismul. Prima carte cabalistică a fost Sepher Yetzirah şi a fost scrisă în secolul al IV-lea, dar perioada cea mai înfloritoare începe cu secolul al XII-lea în Provence şi continuă în Catalonia. De atunci datează Sepher ha-Bahir şi Sepher ha-Zohar. Marc Halévy consideră că „vocaţia intimă şi ultimă a cabalei este divinizarea sau deificarea omului. Cel puţin a omului care se arată dornic şi capabil. Ea urmăreşte să scoată sufletul din planul uman al existenţei relative şi locale, pentru a-l face să atingă planul divin al esenţei absolute şi globale: altfel spus, ea urmăreşte unirea sufletului uman cu sufletul cosmic. Cabala nu este un discurs: ea nu pretinde să spună un adevăr. Ea este o metodă, o asceză, un demers, un drum, un proces. Ea nu este filosofică şi discursivă, ea este mistică şi iniţiatică. Limbajul său nu este cel al conceptelor şi al logicii, ci al simbolurilor şi al metaforelor”.

Cabala este înainte de toate o lectură mistică, esoterică şi iniţiatică a Torei, scrisă şi citită în ebraica clasică, fără semne diacritice, fără spaţii între litere, cuvinte şi paragrafe, încît, aminteşte Marc Halévy, cabală fără ebraică nu este posibilă: „Indispensabilitatea ebraicii vine din faptul că această limbă, pur consonantică, lasă o infinitate de spaţii de interpretare după decuparea şi vocalizarea alese. Spre deosebire de limbile indo-europene care sînt foarte univoce şi lineare, limbile semitice sînt multivoce şi se pretează cu plăcere arcanelor simbolice şi hermeneutice.” Cabala se interesează de hermeneutica cărţilor care alcătuiesc Tora, dar cu precădere se opreşte asupra cărţilor care se pretează privirii simbolice: Facerea, Cîntarea cîntărilor, Ezechiel. Cabalistul are în faţa sa patru nivele de lectură: literală, alegorică, filosofică, mistică sau esoterică.

Unul din simbolurile misticii ebraice este arborele sefirotic, arborele vieţii, cum îl numeau cabaliştii şi se afla în mijlocul grădinii Edenului, nu departe de „arborele cunoaşterii binelui şi răului”. „Orice arbore, scrie Marc Halévy, este o livadă mistică şi, în ebraică, livadă înseamnă PaRDeS (care a dat cuvîntul paradis) care formează acrostihul celor patru nivele de lectură ale Tora: Pshat (lectura literală), Remez (lectura alegorică), Deresh (lectura filosofică) şi Sod (lectura mistică sau esoterică care este cea a Cabalei). Poarta de intrare în această livadă mistică este Sephirat (Regatul).”

Revenind la Sepher Yetzirah, Marc Halévy precizează că nu are un autor cert, deşi legenda face din Shimeon bar Yo’hai părintele, inspiratorul sau chiar autorul, anual cabalişti din toată lumea venind în a 18-a zi a lunii Yiar, la Meron, pentru a pune o piatră la mormîntul său; dar Marc Halévy face şi cîteva precizări asupra deosebirilor între cabală şi hasidism, prima fiind sefardă, aristocratică şi intelectuală, hasidismul fiind de spirit askenaz, ţinînd de religia naivă. Din această perspectivă, Sepher Yetzirah provine din ramura mistică, intelectuală şi aristocratică: „Cabalismul lui Sepher Yetzirah rezultă dintr-un filon de mistică intelectuală şi metafizică, mult mai aproape de cea a unui Meister Eckhart decît de misticismul religios al unei Tereza de Avila (totuşi evreică) sau a unui Ioan al Crucii. Pentru a o spune tăios, misticismul se înalţă dintr-o căutare a extazului adeseori pietist în cadrul închis al unei religii date, în vreme ce mistica depăşeşte toate religiile şi vizează o unire directă cu divinul dincolo de orice paradigmă religioasă. Pentru a o spune altfel, mistica unui Meister Eckhart sau a lui Sepher Yetzirah sau a unui Lao-Tze sau din Vendanta este universală, în vreme ce misticismul Terezei sau al lui Ioan nu au nici un sens în afara catolicismului cel mai închis.”

Marc Halevy propune şi o nouă traducere a capodoperei Sepher Yetzirah (Cartea Creaţiei), urmată de o secţiune de ample comentarii. Primele comentarii la Sepher Yetzirah datează din primele decenii ale secolului al X-lea, Marc Halévy avînd un strămoş, Yehoudah Halévy, care a făcut şi el un comentariu asupra Cărţii Creaţiei. De ce sînt importante comentariile pentru acest mic tratat cabalistic? Pentru că în lipsa unor echivalenţe terminologice, mistice şi filosofice, lectura ar fi incompletă, esenţialul ar rămîne ascuns în litera textului. Sigur, nici traducerea, şi cu atît mai puţin comentariile lui Marc Halévy nu pot fi rezumate, comentariul trebuind raportat totdeauna la traducere.

Pe tot parcursul comentariilor, Marc Halévy subliniază monismul metafizic şi mistic al iudaismului, nu monoteismul religios, ceea ce îl conduce la afirmaţii tranşante despre absolutul atemporal, despre sensul şi valoarea omului care stau în ceea ce fac în serviciul Unului, despre elogiul tăcerii, despre cele 22 de litere ale alfabetului sacru, despre orgoliul lui Rene Descartes care proclama: „Gîndesc deci exist”, despre hermeneutica tetragramei YHWE.

Comentariile lui Marc Halévy revin constant la trăirea interiorităţii ca fiind singura salvatoare într-o lume cotropită de exterioritate şi aparenţă, îndeamnă la abandonarea superficialităţii şi la înfruntarea abisurilor: „Sufletul, la ieşirea din metanoia sa (plăcut cuvînt grec care evocă ceea ce este dincolo de cunoaştere), trebuie să revină la corpul sclav şi să convingă intelectul şi sensibilitatea, spiritul şi inima, raţiunea şi intuiţia, să părăsească făgaşul relativului şi al efemerului pentru a pleca spre deşerturile infinite ale absolutului şi atemporalului.(…) Debarasată de falsele certitudini, rătăcirea poate începe!”

Aminteam mai sus, după Marc Halévy, că în ebraică livadă înseamnă pardes, adică paradis. Talmudul spune că patru rabini renumiţi au intrat într-o zi în această livadă a misticii evreieşti. Primul a ieşit nebun, al doilea răutăcios, al treilea apostat şi ultimul…liniştit. „Care va fi calea ta?”, se întreabă Marc Halévy.

La prima vedere a acestui titlu, nu puţini se vor întreba dacă nu e prea mult spus filosofie.  Acolo unde cei mai mulţi văd conspiraţii, secret, amestec în politică, despre ce filosofie poate fi vorba? Marc Halévy încearcă într-o recentă lucrare (Philosophie maçonnique, éditions Oxus, Paris, coll. Spiritualités, 2008, 216 p.) să treacă dincolo de fantasmele care înconjoară multe din discursurile despre masonerie, chiar dacă  nu sînt scrise cu rea credinţă, să nu gloseze pe marginea simbolurilor, ci să studieze masoneria „ca un tot, ca un sistem global, ca o paradigmă în mers. O paradigmă autoreferenţială care dezvoltă un spaţiu de gîndire – un spaţiu noetic – unde bărbaţii, prin ascezele lor, prin muncile lor, prin cercetările lor, construiesc noi catedrale de sens, de înţelepciune şi de artă de a trăi bine”. Încercarea cărturarului francez urmăreşte cinci teme: finalităţile, metodele, cadrul, genealogiile, fundamentele.

Marc Halévy nu vrea, aşadar, să reia teze din cărţi, respectabile altminteri, despre hermeneutica simbolurilor, ci să descopere/redescopere înţelepciunea masonică, să caute fundamentele masoneriei regulare şi tradiţionale, invariantele fondului şi structurile profunde, şi vom reda un lung citat care ar putea da de gîndit multora: „Esenţa profundă a Regularităţii şi a Tradiţiei masonice se fondează pe respectul perseverent al memoriei masonice. Ideea este simplă, clară şi nu poate fi evitată: dacă Christopher Wren, Wolfgang Amadeus Mozart sau Johann Wolfgang von Goethe (…) ar învia, ar trebui în mod absolut ca ei să regăsească imediat, într-o lojă de astăzi, tot ceea ce a făcut fermentul geniului lor masonic. Ar trebui în mod imperativ ca ei să se simtă imediat în mijlocul fraţilor lor. Ar trebui ca noi să putem să le arătăm, în toate detaliile, că moştenirea lor a fost transmisă şi primită, păstrată şi înfrumuseţată, dezvoltată şi exaltată. Ar trebui ca ei să ştie, imediat, irevocabil, că noi nu i-am trădat. Aceasta este Tradiţia vie; aceasta este Regularitatea în spirit”.

Mulţi se vor fi întrebat care sînt finalităţile francmasoneriei şi mulţi sînt cei ce cred că masoneria îşi propune să preia controlul, direct sau indirect, politic sau economic asupra societăţii; o deviere contrară vocaţiei masonice autentice. „Francmasoneria este mai întîi, mai ales, înainte de toate, un loc de spiritualitate, un loc de interioritate, un loc de sacralitate”, afirmă Marc Halévy. Pentru el, esenţa profundă a masoneriei este de ordin spiritual; fără credinţa în Marele Arhitect al Universului, în existenţa Spiritului, a Cuvîntului, masoneria nu are substanţă. Astfel, masoneria se înscrie într-o logică contributivă la desăvîrşirea Spiritului. Într-o epocă dominată de consum, de opulenţă, de dorinţa obsesivă de a avea, care a creat un om avid şi cupid este nevoie de spiritualitate, abundenţa materială ducînd de multe ori la carenţe spirituale. Fără a-şi propune să domine, masoneria prin adepţii săi din care emană dorinţa de înţelepciune, de inteligenţă şi spiritualitate poate genera o revenire la Spirit: “Cultura masonică nu este o cultură a cuvîntului, a dialogului, a discuţiei: este o cultură a tăcerii, a monologului-cel mai adesea interior-, a meditaţiei. Nu este vorba de a fi de acord, ci de a deveni în acord. De a intra în armonie. Nu atît cu alţii cît cu Cosmosul, cu Întregul, cu Viaţa, cu Spiritul, cu Unul absolut. Nu este vorba de a stabili un adevăr cît de a trăi în Adevăr”.

Masoneria actuală, consideră Marc Halévy, este fructul unui îndelungat proces început în Evul Mediu, astăzi singura catedrală de construit fiind omul însuşi. Metoda este cea iniţiatică, ea urmează un ritual care exprimă sub forma miturilor şi simbolurilor, cheile cunoaşterii. Pentru a-şi afirma credinţa, pentru a construi ordinul şi pentru a consolida fraternitatea, masoneria are propriile metode. „Francmasoneria este înainte de toate o metodologie spirituală, adică un corpus destinat să elibereze omul de umanitudinea sa şi să ridice omul în Spirit. Acest corpus este iniţiatic, adică, o vom vedea, deopotrivă ritualic şi simbolic”, susţine Marc Halévy. Cine spune iniţiere, spune transmitere şi progres, dar este necesară distincţia între iniţierea formală şi inţierea reală. Aceasta din urmă este la capătul drumului, şi corespunde intrării totale în realitatea absolută, corespunde iluminării. „Această ascensiune progresivă, insistă Marc Halévy, pe scara gradelor, nu are nimic cu un cursus honorum, cu o acumulare de privilegii sau de drepturi sau de puteri, cu un maraton spiritual din care trebuie să ieşi învingător, acoperit de onoruri şi omagii, de lauri şi de coroane. Este evidenţa însăşi: urcuşul spiritual este mai întîi o asceză a modestiei şi umilinţei”.

Tot ceea ce există nu există decît într-un cadru conceptual cu referinţă la spaţiu, timp şi formă. Loja este locul resurselor spirituale unde fiecare poate să se încarce cu energie spirituală în dinamica simbolică a ritualurilor. Loja devine astfel un spaţiu sacru, departe de lumea profană, departe de zgomote. Dar şi timpul capătă dimensiuni sacre, nu întîmplător se vorbeşte de an profan şi an lumină, iar lucrările se desfăşoară între miezul zilei şi miezul nopţii. Fundamentul ultim al lucrărilor în lojă este executarea ritualurilor. Ritul este cel care induce o dinamică între simboluri şi vehiculează mituri.

Chiar dacă filiaţia între masonii operativi medievali şi masonii speculativi moderni nu este acceptată de toţi cercetătorii fenomenului masonic, Marc Halévy consideră că prima şi cea mai importantă dintre genealogiile francmasoneriei trebuie căutată în cunoştinţele meseriei de zidar, în cutumele constructorilor catedralelor.  Odată cu sfîrşitul lumii gotice, lojile încep să accepte şi oameni din afara meseriilor, intelectuali preocupaţi de alchimie, cabală, hermetism. Marc Halévy face o incursiune în tradiţia hermetică, amintind enigmatica scriere Tabula smaragdina, înţelesurile celebrei formule VITRIOL, semnificaţia elementelor din cabinetul de reflecţie. „Hermetism, alchimie şi francmasonerie se regăsesc şi converg tocmai pentru că ele participă cu acelaşi elan gnoseologic, la aceeaşi Gnoză”, scrie filosoful francez. Un alt element al genealogiei masoneriei speculative este cabala, mişcare esoterică şi iniţiatică proprie tradiţiei iudaice. Recuperată de umaniştii florentini, cabala a pătruns treptat şi în masonerie, prezenţa pregnantă fiind în gradul Arca Regală. Roza Cruce este un alt element din genealogia masoneriei, fiind tema centrală a somptuosului grad al 18-lea al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. În sfîrşit, ultimul element este tradiţia templieră, autorul reluînd cîteva elemente de istorie a ordinului.

Ultima parte a volumului abordează fundamentele masoneriei. Filosofia care studiază fundamentele fiinţei a identificat trei mari şcoli de gîndire: materialismul, idealismul şi spiritualismul. În opinia lui Marc Halévy, spiritualismul este cel care sapă cel mai profund, Ideea şi Materia nefiind fundamente ci produse, adevăratul purtător al Gîndirii fiind Spiritul; masoneria fiind într-o alianţă cu divinul a optat pentru un spiritualism naturalist în perfect acord cu originile sale. Din punct de vedere antropologic, masoneria optează pentru post-umanism, o concepţie care nu mai vede omul în centrul lumii, scop al întregului cosmos, ci aşază omul în lume, în armonie cu lumea, cu natura, ceea ce subliniază strînsa legătură între post-umanism şi spiritualism naturalist: „Post-umanismul revine la mai multă modestie şi renunţă în mod clar, radical, la a vrea să impună puterea umană asupra lumii”. Lumea modernă discută mult despre raţionalitate/raţionalism, uneori fără a avea o viziune clară. Marc Halévy consideră că raţionalitatea şi raţionalismul pe care îl instituţionalizează construiesc o lume deconectată de real, încît lumea este astăzi într-un impas. Cum se situează masoneria într-un asemenea context: „Francmasoneria nu este nici raţionalistă nici carteziană. Gîndirea sa este analogică, anagogică, simbolică, metaforică. Intuiţia joacă aici un rol determinant”, iar modelul este unul al post-raţionalismului. O lungă discuţie priveşte cum participă/ şi dacă participă  masoneria la schimbarea lumii; Marc Halévy susţine că din perspectiva acţiunii, masoneria este mai aproape de orient decît de occident, repugnîndu-i acţiunea politică, militantă: „Ţelul său nu este, nu a fost niciodată şi nu va fi vreodată să schimbe lumea, ci mai curînd de a se transforma interior pentru a învăţa să trăiască în lume. Lumea evoluează din interior, şi a fi în lume înseamnă a participa la evoluţia sa, în manieră constructivă şi voluntară”, ceea ce defineşte post-revoluţionarismul. Are masoneria o viziune proprie asupra vieţii? „Franc-masoneria se vrea un loc al vieţii, al bucuriei”, fiind astfel sub aura eudemonismului, a năzuinţei omului spre fericire.

Cînd masoneria speculativă vorbeşte despre piatra şlefuită, desenează o întreagă filosofie a vieţii: căutarea perfecţiunii, care se recunoaşte prin naturaleţe şi simplicitate. Se ştie că masoneria este produsul modernităţii, dar forţa sa ţine de elemente mai vechi: „un vechi naturalism precreştin care i-a permis să recupereze de-a lungul întregii sale istorii, mesajele curentelor care s-au opus dogmatismului inchizitorial al Romei. Găsim de-a lungul gradelor sale, hermetismul alchimiştilor în gradele albastre, cabala iudaică şi rozicrucianismul în gradele roşii, cavaleria templieră în gradele negre”. Cartea lui Marc Halévy este o fascinantă profesiune de credinţă, un imn închinat unui nobil ideal, cel al schimbării interioare.