Nostalgia unității pierdute (I)

davinci-alegoria-placerii-si-a-durerii_small

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale lui Platon, Banchetul, este despre iubire. Teoria platoniciană a iubirii închide cercul mitului. În casa lui Agaton, pe parcursul unei nopți, cîțiva convivi, printre ei Apolodor, Glaucon, Socrate, Pausanias, Aristofan, Diotima, aduc omagiul iubirii, folosind argumente filosofice și mitologice, Eros revelînd fiecărui conviv paradoxala sa bogăție: “Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; și fiecare jumătate își caută necontenit frîntura ruptă din el însuși.” Eros n-a făcut niciodată parte din cercul celor 12 zei și nici nu a jucat un rol major în cultul cu care vechii greci își onorau zeii. După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut o dată cu Pămîntul și a ieșit direct din haosul inițial; era adorat la Tespies, în Beoția, sub forma unei pietre brute, necioplite. În timp și-a pierdut aspectul primitiv, în epoca arhaică, Eros fiind considerat fiul lui Hermes și al Afroditei, zeiță care avea cu Ares un fiu, Anteros, dușmanul iubirii. Dincolo de reprezentările sale, care s-au schimbat mult de-a lungul timpului, Eros rămîne una din forțele fundamentale ale lumii, asigurînd coeziunea Cosmosului. Autorii de cosmogonii, filosofii și poeții au glosat pe marginea mitului dînd astfel naștere unor noi speculații. Una dintre cele mai cunoscute legende avîndu-l protagonist pe Eros este frumoasa poveste de dragoste cu Psyche.

Cuvîntul iubire este redat în limba greacă prin trei termeni diferiți care definesc fiecare o orientare specifică a sentimentului de iubire, conferindu-i o deschidere morală particulară. Eros este iubirea concepută ca dorința de a fi împreună cu o persoană determinată, ca o aspirație la o stare la care se ajunge nemijlocit prin întîlnirea celuilalt. Philia desemnează o relație sub semnul reciprocității și a stimei mutuale; este tradus deseori prin “prietenie”, dar sentimentul are o mai mare deschidere, constă în afecțiunea arătată celuilalt și în voința de a avea raporturi purtînd amprenta excelenței morale. Agape este iubirea purtată celuilalt, considerat ca un apropiat; este un sentiment care nu așteaptă, nu se hrănește din reciprocitate. Iubirea este considerată cea mai puternică și mai caracteristică emoție umană prin capacitatea sa de a da sau de a schimba sensul unei vieți; este și o emoție însoțită de paradoxuri. În timp ce iubirea este resimțită ca o reală forță de formare pentru cel care trăiește acest sentiment, comportamentele și acțiunile pe care le inspiră pot fi considerate de cei din afară, iar după un timp chiar de protagonist ca o pierdere de timp sau de energie. Poate exista un contrast între reprezentări, dorințe, raționamente la aceeași persoană, la cîteva săptămîni distanță în legătură cu aceeași trăire. Iubirea este descrisă ca fiind cea mai irațională emoție. Intensitatea sentimentului amoros se măsoară prin capacitatea sa de a conduce persoana care încearcă acest sentiment să disprețuiască orice considerație rațională; ca și în cazul altor emoții, iubirea chiar cînd conduce la acțiuni iraționale, recurge totdeauna la raționalitate. Se invocă adesea faptul de a fi îndrăgostit ca o explicație, ca o scuză sau ca o formă de justificare pentru a face de înțeles actele comise. “Dar, esențialmente, iubirea este o emoție foarte strîns dependentă de gîndirea și de folosirea procedeelor raționale complexe. Credințele care se raportează la obiectul iubit au un rol evident în formarea și persistența sentimentului de iubire. Cu toate acestea, este adevărat că aceste credințe pot fi modificate sau respinse (de exemplu, atunci cînd se descoperă un lucru dezagreabil sau respingător din perspectiva moralei în privința obiectului iubit) fără ca aceasta să altereze sentimentul de iubire”, scrie Monique Canto-Sperber.

Dacă Homer nu-l amintește pe Eros, o va face Hesiod în Teogonia, unde îl numește zeul iubirii și principiu al generării:

Haos a fost la-nceput, Pămîntul cu largile-i coapse …
Eros apoi, printre zeii nemuritori, cel mai gingaș
Îmblînzitor, ce supune pe oameni și zei deopotrivă,
Gîndul în piept, amăgind și voia cea înțeleaptă.

Anticii îl considerau cel mai vechi dintre zei, pe urmele lui Orfeu, Damascius amintind “triplul inteligibil”, adică Pămîntul, Tartarul și Erosul, acesta din urmă “fiind socotit ca al treilea principiu, ca și cum ar contempla procesul devenirii” sau “hermafroditu-atotzărit” (Argonauticele). Numeroși gînditori antici recunosc zeului Eros un rol determinat în cosmogonie, îl asociază puterilor primordiale; stau mărturie cele scrise de Proclus, Euripide, Parmenide, Atenagoras, Aristofan. Citeste mai departe »

Mare Maestru Arhitect

La maitrise de lEtui de mathematique

Percy John Harvey este un autor cunoscut cititorilor de literatură masonică scrisă în limba franceză; de cultură franco-britanică, de formație inginer în domeniul aeronautic, Percy John Harvey este preocupat de iconografia sacră, de hermeneutică și de ritualurile masonice, mărturie a preocupărilor sale fiind cărțile publicate; amintim dintre acestea: Le Maître secret (3 volume), Les Grades de vengeances (2 volume), Les Voyages rituels, La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image (3 volume). Recent i-a apărut o nouă carte: LeGrand maître architecte. La maîtrise de l’Etui de Mathématique, Paris, Editions Maison de Vie, coll. “Les Symboles maçonniques”, 126 p., 2016.

Cu acest volum, Percy John Harvey continuă studierea gradelor din lojile de perfecție, începută cu maestru secret, continuată cu gradele răzbunării uciderii maestrului Hiram. Acest al 12-lea grad este al Marelui Maestru Arhitect și corespunde desăvîrșirii muncii de arhitect a maestrului mason, acum Marele Maestru Arhitect dispunînd de mijloacele și cunoștințele care îi permit să exerseze din plin Arta Regală. În opinia autorului gradul al 12-lea are corespondent în lojile simbolice gradul de companion.

Loja gradului al 12-lea, condusă de Marele Maestru Arhitect/Solomon, este decorată cu draperii albe presărate cu flăcări roșii; pe latura de nord se află Steaua nordului, cea care se află la extremitatea constelației Ursa Minor; sub această stea se află un etui în care se găsesc instrumentele de geometrie (un echer, un compas simplu, un compas în patru puncte, un compas de proporții, o riglă, un fir cu plumb, un raportor). Citeste mai departe »

Alchimia este filosofie

tractatus_aureus_trismegistus-no-border

Despre Hermes Trismegistus, C.G. Jung spunea că este una dintre figurile pline de contradicții ale sincretismului elenistic, un zeu al revelațiilor în care regăsim trei Hermes: egiptean, egipteano-arab și greco-roman. Hermes Trismegistus este modelul mitic al inițiatului și al hermeneutului; de ce Trismegistus, Hermes de trei ori mare? Pentru că meritele din cele două vieți anterioare, consacrate în întregime înțelepciunii și cunoașterii absolute, au făcut ca în timpul celei de a treia existențe să-și cunoască “eul” autentic printr-un act iluminator de reminiscență: “Mi se spune Hermes Trismegistus fiind că dețin trei părți din înțelepciunea întregii lumi”. Cine a fost Hermes Trismegistus? În treacăt fie spus, numele sau apare ortografiat, în limba română, cel puțin în trei feluri: Hermes Trismegistul, Hermes Trismegistos și Hermes Trismegistus. Dincolo de ortografie rămîne întrebarea asupra identității, a existenței ca persoană a celui adorat de hermetiști, cei a căror imaginație s-a înflăcărat pornind de la mitul religios și cultural al revelației hermetice primordiale.  În 1612, eruditul elenist Isaac Cassaubon a arătat, confruntînd textele vechi, că dacă Hermes Trismegistus ar fi trăit într-o epocă îndepărtată nu putea fi autorul scrierilor atribuite, întrucît acestea nu conțin elemente ale doctrinelor din vremuri îndepartate, fiind mai curînd scrieri influnțate de platonism și idei biblice. Nimeni nu a putut afirma și proba cu temei existența lui Hermes Trismegistus, dar se admite că o lungă perioadă, între secolele al III-lea î. H. și al III-lea d.H., numeroși autori de texte alchimice, hermetice atribuiau scrierile lor lui Hermes Trismegistus, inducînd ideea că transmit o cunoaștere rară și secretă, o gîndire profundă, cu influențe divine, Hermes fiind vechiul zeu egiptean Thot, cunoscut sub numele de Hermes-Thot. Hermes Trismegistus este un personaj cu o bogată încărcătură simbolică, un personaj arhetipal, cristalizînd simbolismul inițierii în revelația divină și în misterele naturii. Cele mai multe dintre scrierile atribuite lui Hermes Trismegistus au fost grupate în Corpushermeticum, traduse și în limba română; de curînd, pentru cei interesați de începuturile alchimiei a apărut o carte fundamentală: Hermes Trismegistus, Tractatus Aureus/Tratatul de aur al lui Hermes despre Piatra Filosofilor, București, Editura Herald, traducere de Monica Medeleanu și Gabriela Nica, studii introductive și comentarii de Margaret Atwood și Israel Regardie, colecția “Quinta essentia”, 2016, 176 p. Volumul reunește două versiuni ale Tratatului lui Hermes Trismegistus, una aparținînd autoarei Margaret Atwood, cealaltă lui Israel Regardie, niciunul dintre ei nefăcînd mențiunea asupra versiunii folosite, între  cele două versiuni existînd diferențe, pe alocuri semnificative. Alchimia nu s-a bucurat niciodată de o largă apreciere, de o bună primire, exceptînd cercul cunoscătorilor, și aceasta în primul rînd datorită limbajului secret, misterios, de neînțeles pentru cei nefamiliarizați cu operațiunile alchimice, cu terminologia. Margaret Atwood atrage atenția asupra unei afirmații a lui Arnold de Villanova, care ar descifra taina alchimiei: “În natură există o materie pură, care, fiind descoperită și adusă prin artă la desăvîrsire, transformă în sine însăși în mod proporțional toate corpurile nedesăvîrșite pe care le atinge.” Este o trimitere la Materia Prima, la Materia Universală cunoscută doar de inițiați.În alchimie nu este vorba de o transmutație în sensul strict al cuvîntului, nu sînt transmutate specii, ci subiectul lor, “iar subiectele speciilor, precizează Margaret Atwood, nu pot fi la rîndul lor transmutate dacă nu sînt mai întîi reduse la materia lor originară și astfel devenite libere să treacă de la o formă la alta.” Dacă speciile sînt indestructibile, filosoful va elibera Subiectul Universal, fundamentul întregului experiment hermetic. Hermes Trismegistus dezvăluie tainele alchimiei, “încredințate prin grația și inspirația lui Dumnezeu”, vorbind despre operația filosofică numită cunoașterea elementelor, care nu trebuie înțelese în mod obișnuit, în mod corporal, ci în mod spiritual si înțelept. Ce înțelege un cititor neavizat din lectura grăbită a acestui text: “În peșterile metalelor se află ascunsă piatra venerată, de o culoare minunată, alături de un spirit sublim și o mare deschisă.” Citeste mai departe »

Doamna cu Licorna (II)

la-dame-a-la-licorne-p1-feature

N-ar fi trebuit să fie muzică în această tăcere, n-a fost prezentă într-un mod tăinuit? Împodobită bogat și grav, femeia a pășit (cu cîtă încetineală, nu?) catre orga portativă și cîntă stînd în picioare. Atît de frumoasă n-a fost niciodată. Leul suportă sunetele, făra chef, cu neplăcere, stăpînindu-și pofta de-a urla. Dar licornul e frumos, parcă mișcat de valuri.

Ca şi parfumurile, sunetele se înalţă şi se pierd în înălţimi; în cea de a patra tapiserie, Doamna cîntă la orgă, privirea Leului, a Licornei, a celorlate animale îndreptîndu-se către interior, trecînd dincolo de materialitatea lumii pentru a se apropia de sonorităţile cereşti. Muzica răspîndeşte cîntul sufletului, bucuria sa, nostalgia sa, tapiseria propunînd o schimbare de registru: „Doamna se face ecoul vocii Licornei care desemnează puterea eternă a Spiritului.” Alchimiştii şi poeţii ştiu bine că iubirea animă materia; se spune că lira lui Orfeu domolea furia tigrilor şi făcea pietrele să plîngă. Muzica interpretată de Doamna sub inspiraţia Licornei rezonează cu cei care trec dincolo de condiţia muritoare, cu cei a căror dorinţă de eternitate întîlneşte frumuseţea primă; imaginea Leului este aici grăitoare: nu este reprezentat ca în celelalte tapiserii, ci cu gura închisă, păstrînd tăcerea şi bucurîndu-se de sonorităţi imemoriale, de o muzică înzestrată cu putinţa de a transfigura. Molinet, un poet medieval, scria: „Muzica este rezonanța cerurilor, vocea îngerilor, bucuria paradisului, speranța aerului, cîntul păsărelelor, recreația tuturor inimilor triste și dezolate.” În Evul Mediu, muzica făcea parte integrantă din serviciul religios; totuși se făcea distincția între musica practica, parte a liturghiei cotidiene, era interpretată de cantor, și musica speculativa, studiată de filosoful teolog sau musicus ca artă liberală. Boethius distingea trei tipuri simbolice de muzică: musica instrumentalis, musica humana și musica mundana. Muzica era una din artele liberale, făcea parte din al doilea trunchi, din quadrivium. Artele liberale nu sînt o invenție medievală, vin din antichitate și sînt căi ale cunoașterii, mici mistere care deschid accesul la marile mistere; Emile Mâle spunea: „Filosofia și cele șapte arte liberale sînt supremul efort al inteligenței umane. Mai departe începe opera lui Dumnezeu.” În unele catedrale cum este cea de la Chartres, muzica este sculptată sub forma unei femei care lovește cu un ciocan trei clopote, evocînd jocul subtil al celor trei arte din trivium, undele sonore răspîndindu-se și înălțîndu-se, „muzica purtînd Verbul către înaltul cerului”, după spusa lui Hildegarde de Bingen. „Verbul, scrie Heptagone, are nevoie de o formă pentru a se manifesta; dacă muzica poate umple această funcție, o face pentru că se bazează pe proporție și număr, baza tuturor formelor. Dar muzica este deopotrivă legată de tăcere. Tăcerea este anterioară sunetelor, este una din formele Verbului. Ea prezidează nașterea sa și revelația sa. Muzica și tăcerea, așa ca Ființa și non-ființa, sînt cele două fațete ale aceleiași unități comparabile cu lumina și umbra.” De ce în tapiserie apare o orgă? Orga era regina instrumentelor, cel din tapiserie era un instrument de mici dimensiuni care putea fi transportat cu ușurință, în așa fel încît de pe insula imaginară însoțea gîndul care se înălța către sfere. Liu Bu-ve, citat de Hermann Hesse, în Jocul cu margele de sticlă, susținea că: „Obîrșiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia ființă din măsură și-și trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau mișcare puterii întunericului și luminii. (…) Muzica desăvîrșită își are sorgintea ce-o determină. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înțelesul lumii. De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii. Temeiul muzicii rezidă în armonia dintre cer și pămînt, în împăcarea dintre întunecime și lumină.” În opinia lui Heptagone, verbul a auzi provine din trei verbe latine: intendo (a tinde către), comprehendo (a sesiza prin inteligență), intellego (a discerne). Formularea cuvîntului era văzută ca o operatie alchimică, alchimia ca și muzica avînd puterea de a a trasmuta materia: „Alchimia, ca poezia adevărată (și ca muzica) refuză discursul linear, vocabularul riguros, univoc”, scria Michael Maier în celebra sa carte Atalanta Fugiens. Prezența instrumentelor muzicale în gravuri și picturi alchimice medievale nu era un simplu element de decor.

Dar mai vine o serbare, nu e nimeni invitat la ea. Așteptarea nu contează. Totul este prezent. Totul pentru totdeauna. Leul se întoarce aproape amenințător: nimeni n-are voie să vină. N-am văzut-o încă obosită; e obosită sau poate s-a culcat numai pentru ca poartă ceva greu? S-ar putea crede că e un chivot. Dar ea îndoaie celălalt braț catre licorn, și animalul se cabrează lingușit, și se ridică, și se sprijină de sînul ei. Ceea ce ține ea e o oglindă. Iată, vezi: ea arată licornului imaginea lui.

Citeste mai departe »

Doamna cu Licorna (I)

la-dame-a-la-licorne-p2-feature

Aici sînt tapiserii, Abelone, rînduite pe pereți. Îmi închipui că ești aici, sînt șase tapiserii, vino, hai să trecem încet prin fața lor. Dar întîi fă un pas înapoi și privește-le pe toate deodată. Ce tăcute sînt, nu? Nu e multă variație în ele. Mereu insula aceasta ovală, albastră, plutind pe fondul roșu discret, înflorat și unde viețuiesc mici animale preocupate de ele însele. Numai acolo, la ultima tapiserie, insula urcă puțin, ca și cum ar fi devenit mai ușoară. Ea poartă mereu o formă, o femeie cu veșminte diferite, dar mereu aceeași. Cîteodată, alături e o figură mai mică, o slujitoare, și mereu apar animale heraldice mari, în mijlocul insulei, în mijlocul acțiunii. La stînga un leu, la dreapta, luminos, un licorn; ei țin aceleasi stindarde, care se înalță sus deasupra lor arătînd: trei luni de argint ce urcă în trepte pe bandă azurie pe fond roșu. (Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge)

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin teze de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Au trecut 175 de ani de cînd Prosper Mérimée, la acea dată inspector al Monumentelor istorice, redescoperea tapiseriile aflate atunci în castelul Boussac, acolo unde avea să le admire George Sand și să le descrie în Promenade à Berry; achiziționate pentru muzeul de la Cluny, în 1882, ele au fost admirate pentru prima oară de public cu prilejul Expoziției Universale de la Paris, din 1878. În epocă, simbolismul heraldic și esoteric pus pe seama tapiseriilor era amplificat de redescoperirea lor în plin romantism. Absentă din unele bestiarii antice, licorna este un animal fabulos, mitic; nu este amintită nici în Phisiologus, nici în Istorianaturală a lui Pliniu cel Bătrîn, nici în Etymologiae lui Isidor de Sevilia. În secolul al XIII-lea, Bestiarul lui Pierre de Beauvais amintea de monoceros/unicornis, animalul cu un singur corn, de care oamenii nu se puteau apropia: „vînătorii conduc o fecioară în apropierea locului unde stă licorna și o lasă singură în pădure. Curînd licorna vede tînără și se culcă pe genunchii ei. Doar în acest mod vînătorii o pot prinde și conduce în palatele regilor.” În al său Bestiaire, Guillaume le Clerc de Normandie consideră că: „Acest animal extraordinar, care are un corn pe cap, îl reprezintă pe Domnul nostru Isus Cristos, mîntuitorul nostru. El este licorna cerească ce a venit să se odihnească la sînul Fecioarei care este de o așa mare bunătate.” Prezența licornei în iconografie este mai accentuată în Renaștere, încît pe bună dreptate Charbonneau-Lassay scria în al său Bestiaire du Christ: „Sînt puține animale reale sau fabuloase care să fi fost, așa cum a fost licorna, obiect la favorurilor misticilor, simboliștilor, artiștilor.”

Arta medievală a lăsat miniaturi, manuscrise frumos caligrafiate și desenate, catedrale, toate dînd măsura artei tradiționale care transmitea una din fațetele adevărului și arăta calea spre absolut și prin aceasta posibilitatea de a reintegra conștiința universală. De aceea tapiseriile de la Cluny, unde sînt astăzi expuse, nu pot fi privite ca simple ilustrări ale celor cinci simțuri, deși nici această lectură nu trebuie respinsă, doar că trebuie trecut de primul văl, de exoteric; tapiseriile trebuie privite în mai largul cadru al spiritualității medievale, al heraldicii, al alchimiei, al esoterismului. Deschizînd noi orizonturi de cercetare, specialiștii în istoria artei au văzut în cele șase tapiserii o învățătură  esențială pentru spiritualitatea feminină, arătînd că în epoca în care au fost realizate tapiseriile își rostuiau viața și gîndirea după o axă spirituală Anne de Bretagne, Marguerite of York, Diane de Poitiers, Anne de Beaujeu. Tapiseriile de la Cluny dezvăluie o complexitate iconografică pe un dublu registru, heraldic și scenic, iar din perspectiva interpretării detașîndu-se alegoria simțurilor, ilustrarea iubirii curtene, omagiul adus eternului feminin. Bertrand d’Astorg reînnoia într-o carte aparută în 1963, interpretarea simbolului licornei legîndu-l de concepțiile medievale privind dragostea de curte, într-o descriere marcată de lirism și fior poetic: „Era o licornă albă, ca mărime asemenea calului meu, dar călcînd mai ușor și cu pași mai mari. Coama-i mătăsoasă îi flutura pe frunte; mișcarea îi înfiora pielea lucioasă și-i mișca perii deși ai cozii. Întregul său trup răspîndea o lumină pălită și scîntei săreau uneori din copitele sale. Alerga în galop de parcă ar fi vrut să-și înalțe cornul grozav pe care sidefii se răsuceau în spirale regulate.” Citeste mai departe »

Un filosof la curtea împăraților Romei

e-wilson-seneca

Una dintre personalitățile remarcabile ale filosofiei stoice și literaturii romane a primului secol d.H. a fost Lucius Annaeus Seneca. Născut la Cordoba, în primii ani ai secolului I, Seneca a studiat de timpuriu, sub înrîurirea tatălui, el însuși elev al unor străluciți oratori, filosofia, retorica, literatura. S-a familiarizat de timpuriu cu stoicismul și pitagoreismul, cu gîndirea religioasă și curentele filosofice proprii cercurilor alexandrine pe care le cunoscuse în timpul lungii șederi în Egipt.

Dar numele lui Seneca nu este întîlnit doar în tratate de istoria filosofiei, în lucrări despre morala stoicilor sau în istorii ale literaturii latine, numele său poate fi întîlnit în egală măsură în tratate de istorie a lumii antice; a fost atras de tînar de viața la curtea imperială romană, a fost în preajma a doi împărați, Claudiu și Nero, unul l-a trimis în exil, celălalt i-a cerut să se sinucidă; era în anul 65 d.H. Scrierile lui Seneca s-au bucurat de audiență în spațiu cultural românesc, de-a lungul vremii apărînd mai multe traduceri. În ultimii ani s-a manifestat un interes sporit, fapt dovedit de apariția mai multor volume la Editura Polirom; din anul 2013, Editura Seneca Lucius Annaeus a început publicarea operei lui Seneca, într-o serie coordonată de Anastasia Staicu; amintim cîteva titluri:

  • Scrisori către Lucilius
  • Despre mânie
  • Liniște, vă rog / Despre liniștea spiritului, Despre tihnă
  • Nu mai plînge / Consolație pentru Marcia, Consolație pentru Polybius, Consolație pentru Helvia
  • Binele tău e al meu / Despre binefaceri
  • Alt timp nu am / Despre scurtimea vieții, Despre viața fericită

De curînd a apărut o biografie despre filosoful roman: Emily Wilson, Seneca. Istoria unei vieți, București, Editura Seneca Lucius Annaeus, traducere din limba engleză de Alexandru Suter, 2016, 334 p.

Este cu putință ca viața și opera unui stoic să cuprindă nenumărate controverse și paradoxuri? Seneca este strălucitul exemplu că este cu putință. Inteligența și ambiția s-au înfruntat de prea multe ori; își dorea în egală măsură să fie cel mai puternic și cel mai popular bărbat al Romei, dar și să trăiască într-o deplină împăcare cu sine, așa cum stătea bine unui stoic; aspirațiile sale erau contradictorii, dar și contemporanii, și istoricii de mai tîrziu nu pot să nu recunoască faptul că “a fost o personalitate excepțională, atât prin inteligența, cât și prin opera sa, dar și prin poziția proeminentă la care a ajuns ca om politic” , scrie Emily Wilson. Seneca a fost atras de stoicism, curent filosofic antic, întemeiat de Zenon, în jurul anului 300 î.H., pe care autoarea îl prezintă succint dar elocvent: “Persoana ideală, conform teoriei stoice este Înțeleptul (sapiens), care are întru totul capacitatea de a înțelege adevărul că nimic nu contează în afara virtuții. În acest fel, persoana stoică se va alinia perfect cu adevărată natură a universului”. Citeste mai departe »

Despre oficiile inițiatice

mdv-les 10 offices de la loge

André Quémet este un autor cunoscut pentru că a abordat teme și ritualuri masonice, fiind autorul cărților Le Temple maçonnique, Le Banquet rituel și Le Rituel initiatique. De puțin timp a apărut o nouă carte semnată de André Quémet: Les 10 offices de la loge et l’Homme-univers, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques”, 2016, 120 p. Pornind de la etimologia latinescului officium (obligație morală, datorie, funcție), André Quémet consideră că oficiul/slujba poate fi definit și ca datoria de a participa la o operă: “Inițierea cere prelungirea operei de creație construind templul. Pentru a face aceasta, este necesar a anima un corp de funcții compuse din diferite oficii în număr de zece, care sînt și membre eficiente ale corpului Omului-univers.”

Anticii prețuiau Numărul ca principiu, sursă și rădăcină a tuturor lucrurilor, Numărul fiind cel care mijlocea raportul între văzut și nevăzut, între unul și multiplul. Pentru a-și argumenta ipoteza de lucru, André Quémet amintește gravurile medievale (OpusculaAstrologica) care reprezentau și defineau Omul cosmic în care fiecare parte a corpului omenesc era în raport cu o constelație: capul și creierul cu Berbecul, brațele și plămînii cu Gemeni, rinichii și pielea cu Balanța, brațele și plămînii cu Vărsător. “O funcție considerată izolat nu are sens. Ea face parte dintr-un ansamblu coerent care descrie misterul vieții în totalitatea sa cu ajutorul unei formule rituale”, susține André Quémet. Pentru a vorbi despre oficiile inițiatice care acționează eficient într-o lojă, autorul face un scurt excurs în cultura egipteană unde o funcție creatoare nu este o dogmă, ci un principiu divin. Citeste mai departe »

Jan Patocka – căutarea sensului

patocka_eseuri_eretice-no-border

Jan Patocka (1907-1977) este un nume binecunoscut atît pentru cărțile sale de filosofie, cît și pentru faptul că a fost, alături de Vaclav Havel și Jiri Hajek, unul dintre inițiatorii celebrului document al disidenței cehe, Charta 77; Patocka a fost și primul purtător de cuvînt al Chartei 77. După studiile de filosofie și susținerea tezei de doctorat, Jan Patocka este bursier al Fundației Humbold, apoi merge la Freiburg im Breisgau, facînd parte din cercuri filosofice ilustrate de figuri celebre, cum ar fi: Nicolai Hartmann, Eugen Fink, Edmund Husserl, Martin Heidegger. În ciuda vicisitudinilor vremurilor, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, închiderea universităților, revenirea la un relativ calm, redeschiderea universităților, instaurarea comunismului, excluderea fenomenologiei și înlocuirea cu marxismul, Jan Patocka este autorul unei vaste opere filosofice, cunoscute bine publicului ceh, dar și cititorilor germani, a aparut o selecție în cinci volume, cît și celor francezi unde au apărut 15 din cărțile sale. Amintim cîteva dintre cărțile care îi poartă semnătura: Lumea naturală ca problemă filosofică; Platon și Europa; Criza sensului; Eseuri eretice asupra filosofiei istoriei; Aristotel, precursorii și moștenitorii lui; Ce este fenomenologia?; Lumea naturală și mișcarea existenței umane; Artă și timp. Opuscule filosofice și culturale. În România, numele lui Jan Patocka era cunoscut mai mult ascultătorilor postului de radio “Europa liberă”, unde, în chip firesc, era încurajată disidența la adresa regimului comunist; cărțile sale nu au fost traduse în limba română, încît este meritoriu și încîntător gestul Editurii Herald care oferă cititorilor prima traducere din Jan Patocka: Eseuri eretice despre filosofia istoriei, traducere din limba cehă și prefață de Anca Irina Ionescu, colecția “Cogito”, 2016, 176 p. Filosofii francezi care îi cunosc bine opera susțin că lucrarea  Eseuri eretice despre filosofia istoriei este opera cea mai importantă a lui Patocka. În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri, la Presses Universitaires de France, între 1989-1998, lui Jan Patocka îi sînt prezentate trei lucrări; autorul prezentării este filosoful român Walter Biemel, el însuși discipol al lui Martin Heidegger.

Jan Patocka dezvoltă în cartea recent apărută concepția sa asupra stării de preistorie (proprie popoarelor care nu au dezvoltat încă o conștiință a istoriei), și expune modificarea care a avut loc la greci sub influența filosofiei. Patocka vorbește despre lumea naturală, o lume fără problematicitate, o lume care cunoaște lucruri tainice, sacrul, misterul, dar “nu cunoaște acea experiență a trecerii, a ieșirii existentului ca fenomen din întuneric spre deschiderea unde se manifestă de asemenea ceea ce lasă existența să se manifeste. (…) Căci numai existența dezvăluită a existentului oferă adevărata măsură a ceea ce este și a ceea ce nu este, permite să se determine în mod clar, prin ceva evident, ceea ce este.” Lumea dinaintea problematicității este una a sensului dat, modest și solid; Patocka dă exemplul lui Ghilgameș, zămislit pentru a săvîrși fapte supraomenești, dar care este supus morții, și după toate faptele și rătăcirile prin lume se întoarce la cetatea lui puternică, “la întemeierea unei împărății care îi oferă omului protecția cea mai sigură, chiar așa vremelnică cum este.” Viața socială evoluează ajungînd la forme sociale complexe și puternice, în care Patocka distinge trei mișcări fundamentale ale vieții omenești: mișcarea de acceptare, mișcarea de apărare și mișcarea adevărului; prima privește intrarea omului în domeniul existenței individuale, a doua este un gen de autorenunțare la sine, acceptîndu-l pe celălalt (“De mișcarea de acceptare ține și exaltarea întruchipată în Eros: un abandon de sine care include în el însuși voința de a fi acceptat.”); mișcarea adevărului se regăsește în diferențierea dintre supranatural și natural, dintre divin și empiric. Vechii greci au înnoit sensul vieții politice, dar au ilustrat și relația dintre filosofie și polis, cultivînd un polemos care unește parțile rivale și “nu numai că este mai presus de ele, dar în el acestea sînt una. În el se făurește o unică putere și voință unitară, din el cresc legile și constituțiile, indiferent cît de divergente ar fi acestea.” Așadar, pe urmele lui Heraclit, un polemos care face posibilă existența filosofiei, un polemos creator al unității. Citeste mai departe »

Puer Aeternus

marie-louise-von-franz---problema-puer-aeternus---c1

Puer Aeternus. Iacchus despre care scrie Ovidiu în Metamorfoze: “Iacchus,/Euhan și numele toate ce porți prin orașele grece;/ Liber, ție îți dau. Tinerețea ți-e nepieritoare;/ Veșnic copil, tu privirile cerului prin frumusețea-ți/ Mare-o atragi; tu cînd fără de coarne te-arăți, cu-o fecioară/ Semeni și Răsăritul îți este supus pînă unde/ Gangele, mersul oprindu-și, pe inzii cei oacheși îi scaldă.” Iacchos era zeul care conducea procesiunea inițiaților în Misterele de la Eleusis, el era reprezentat ca un copil ajuns la adolescență, purtînd în mînă o torță și călăuzind procesiunea, care se încheia cu cel mai încîntător mister: culegerea unui spic de grîu. Dar nu despre Iacchus și Misterele de la Eleusis sînt aceste rînduri, ci despre o carte care analizează una din gravele probleme ale psihicului: copilul etern. Nume aproape necunoscut publicului din România, pînă acum cîțiva ani, Marie-Louise von Franz, colaboratoare apropiată a lui C.G. Jung, este o prezență constantă în ultima vreme prin traducerea unor cărți care îi poartă semnătura; au apărut: Psihoterapie. Experiența unui practicant jungian; Dimensiuni arhetipale ale psihicului și Psihic și materie (Editura Herald), Visele și moartea (Editura Nemira), Aurora Consurgens, traducere și comentarii, text inclus în volumul 14/3 din Opere complete de C.G. Jung, la Editura Trei. De curînd a apărut o nouă carte semnată de Marie-Louise von Franz: Problema Puer Aeternus, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Anca Bodogae, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, colecția “Philemon”, 2016, 368 p.

Dar puer aeternus nu este o denumire exotică, o componentă a frumoasei mitologii grecești, a fascinantelor mistere eleusiene, o trimitere la poemele lui Ovidiu; nu, puer aeternus trăiește printre noi sau chiar în noi. “El este, scrie Marie-Louise von Franz, divina tinerețe născută în noapte, în misterele eleusiene, care reprezintă un cult tipic al mamei, e un fel de mîntuitor, este un zeu al vegetației și al învierii, zeul divinei tinereți, corespondentul unor zei orientali ca, de pildă, Tammuz, Attis sau Adonis.” Puer aeternus din viața reală este bărbatul matur ancorat în psihologia adolescentului, cu un accentuat  complex matern, nedesprins încă de influența mamei, trăitor într-un păgubos romantism, aproape un inadaptat realităților lumii, altele decît lumea în care mama veghea asupra pașilor săi, un adolescent mofturos, arogant, avînd deopotrivă un complex de inferioritate, dar și sentimente de superioritate, o atitudine confuză față de femei, un om trăind o “viață provizorie”, la limita vieții reale pe care nu are curajul să o experimenteze. C.G. Jung spunea că tulburările psihice ale bărbatului cu un pronunțat complex matern sînt homosexualitatea și donjuanismul. Citeste mai departe »

Vulturul din Patmos

jean_solis_l_aigle_de_patmos

Apocalipsa lui Ioan este o carte de teologie profundă și de intensă trăire profetică pe care mulți cititori moderni o găsesc derutantă; nimic din Noul Testament nu-i pregătește pentru o asemenea lectură. Apocalipsa este o scriere inspirată de Dumnezeu pentru a dezvălui sensul trecutului și al viitorului, în lumina evenimentelor contemporane și prin imagini stranii care exprimă lupta împotriva puterilor răului înaintea victoriei definitive a binelui. Apocalipsa lui Ioan este singura scriere din Biblie cu un asemenea titlu, iar autorul “era un profet iudeo-creștin” (Richard Bauckham), aparținător cercului profeților Bisericii din Asia; înțelegerea textului este dificilă fără plasarea în contextul profeției creștine primitive, dar și fără a ține seamă de apocalipsele din textele iudaice Daniel, Ezdra, Baruh. În timp  numeroși teologi au încercat să surprindă bogăția sensurilor textului testamentar; de curînd, Jean Solis, neobosit căutător al sensului ascuns, și-a pus semnătura pe o carte care reproduce textul Apocalipsei, oferind interpretări, propunînd legături cu alte texte biblice: L’Aigle de Patmos. Messages initiatiques de l’Apocalypse de Jean; Editions de La Hutte, 2016, 296 p.

Înaintea oricăror altor considerații este necesară o precizare terminologică: de cele mai multe ori apocalipsa înseamnă catastrofă, sfîrșitul lumii, dar sensul prim este revelație, într-o primă traducere din greacă însemnînd “ridicarea vălului”. Ce propune Jean Solis făță de multitudinea studiilor despre Apocalipsa lui Ioan? El ne invită să o citim, să o trăim ca pe “o liturghie inițiatică și sacramentală”. Sigur, teologii ar putea avea rezerve asupra viziunii sale; nu-i chiar lesne de admis că Apocalipsa poate fi privită și ca “un ansamblu de rituri de trecere, de decantări, de purificări făcînd apel la mistica primilor creștini, în mod deosebit la gnoza alexandrină care radia peste întreaga lume cultivată.” Jean Solis ne îndeamnă să luăm seamă la alegoriile materiale și senzoriale, să le privim ca pe realități trăite în laborator, un laborator al alchimiei interne; el scrie despre un creștinism elenizat, și care era mai puțin moralizator și mai mult inițiatic, magic și filosofic; era un creștinism al patricienilor convertiți si al erudiților care discutau despre un gnosticism creștin în care se întîlneau influențe venite dinspre cultele orientale, mistica egipteană si platonism. Anunțul versetului (1.3) este solemn: “Fericit este cel ce citește și cel ce ascultă cuvintele proorociei și păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape.” Ioan era unul dintre cei aleși, unul dintre cei propuși pentru a iniția. Experiența numinoasă a lui Ioan este descrisă începînd cu versetul 10: “Am fost în duh în zi de duminică și am auzit în urma mea, glas mare de trîmbiță, Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici: la Efes și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la Sardes, și la Filadepfia, și la Laodiceea. Și m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine și, întorcîndu-mă, am văzut șapte șfeșnice de aur.” Cifra revine: șapte Biserici, șapte direcții simbolizate de cruce (sus, jos, dreapta, stînga, în față, în spate, întretăierea), șapte stele, șapte peceți, șapte tunete, șapte trîmbițe. Îndemnul lui Ioan de a asculta revine: “Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da lui o pietricică albă și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decît primitorul”, text care în opinia lui Jean Solis întruchipează geniul esoteric absolut: “Ar trebui o carte întreagă pentru a decripta acest verset, și aceasta ar fi o aventură pasionantă.” Mana cea ascunsă este sinonim cu viața eternă, este “o hrană metonimică (corp și spirit)”. Citeste mai departe »

Pagina 4 din 25123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.