Metafizica și lecția trăită

dabija-intimitatea-spiritului-metafizica

La începutul veacului al XX-lea numeroși intelectuali au manifestat un interes crescut pentru problema sincerității. Ce i-a determinat să reflecteze asupra acestei noțiuni? O noțiune apărută în secolul al XIII-lea, avînd origini latine, însemnînd transparență, autenticitate, puritate, franchețe, adevăr. În vremurile noastre, noțiunea de sinceritate capătă deschidere către problematica subiectului, întrucît doar subiectul conștient de el însuși și ascultînd propria interioritate este capabil să facă o alegere, între a fi sincer sau nu. Înțelegem astfel mai bine de ce noțiunea de sinceritate revine în actualitate în secolul al XX-lea, într-o epocă în care omului și subiectivității le sînt acordate locurile cuvenite în ansamblul efortului de gîndire. Sub semnul sinceritații, al autenticității ar trebui să stea orice mărturisire a unei persoane care-și așază discursul în temeiul bunei-credințe și nu caută să-și înșele interlocutorul sau cititorul; în vechime prima dovada a adecvării discursului la adevăr/aletheia o întîlnim în dialogurile lui Platon, model al adevărului Ideilor și al sincerității gîndurilor. Metafizica secolului al XX-lea poate fi privită și din perspectiva confesiunii, a sincerității gîndului care exprimă experiențele omenești ultime, cum ar fi iubirea, moartea, singurătatea, credința? Acestei întrebări îi caută răspuns Nicoleta Dabija în cartea sa Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, București, Editura Eikon, colecția “Universitas”, 2015. După propria mărturisire, Nicoleta Dabija încearcă să valideze relația dintre metafizică și confesiune: “Spiritul metafizic prin excelență este acela care nu poate lua realitatea așa cum este, care pune gîndirea să se gîndească pe sine, care, încercat de neliniști, caută o poziție mai bună de acordare la lume și la propria-i trăire. Această poziție este descoperită în chip subiectiv și în solitudine, printr-o experiență vie a metafizicii.”

Pentru a înțelege rolul confesiunii, a mărturiei filosofice, Nicoleta Dabija supune atenției condiția eului și tipurile de confesiune; o face folosind modelele clasice ale confesiunii făcute de filosofi, confesiuni ale eului generic (Rene Descartes), ale eului care se iubește pe sine (Jean-Jacques Rousseau), ale eului ca voință de putere (Friedrich Nietzsche), ale eului indecis (Karl Jaspers), ale eului ca persoană (Nicolai Berdiaev) sau ale eului obsedat de sine (Emil Cioran), fiecăruia surprinzîndu-i nota personală, originalitatea scriiturii în care filosoful se dezvăluie în confruntarea sa cu lumea, cu spiritul vremii. Amintita noțiune de sinceritate ocupă un loc fundamental în Confesiunile lui Jean-Jacques Rousseau; în sinceritate se află centrul justificării esențiale a operei sale, atît în ceea ce privește autobiografia, cît și gîndirea filosofică: “Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel și a cărei înfăptuire nu va avea imitator. Vreau să înfățișez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui; și omul acesta voi fi eu”, scrie Rousseau, cel care instaurează “povestirea autobiografică”, cel care face din iubirea de sine o tendință firesc și universal umană, o soluție salvatoare pentru un suflet solitar. Scriind despre Nietzsche, autoarea sesizează dintru început dificultatea înțelegerii eului-dublu, Nietzsche punînd sinceritatea, loialitatea și probitatea în raport cu sine, nu cu ceilalți, la fel cum vede în compasiune și altruism o formă a unui egoism neasumat, deci nesincer. Pe urmele stoicilor, Nietzsche susține că omul greșește în raport cu el însuși, de aceea omul trebuie să fie limpede cu sine și să evite să se mintă; el cere omului o metamorfoză luminoasă a sinelui, să schimbe constant în lumină și flacără tot ceea ce este. Continuîndu-și cercetarea Nicoleta Dabija identifică mai multe tipuri de confesiune întrucît aceasta nu este limitată la o singură disciplină; autoarea punctează și analizează convingător confesiunea religioasă, literară, pe cea din marginea exercițiului psihanalitic sau din discursul filosofic. Atașat bunătății și pacii, Sfîntul Augustin este călăuzit în Confesiunile sale de căutarea adevărului, singura cheie a sensului vieții umane. Sfîntul Augustin “dorea pur și simplu să trăiască iubirea, nu să o transforme. Orice teoretizare este o expresie a morții. Citeste mai departe »

Pisica

marie-louise-von-franz-pisica-c1

În România, scrierile lui C.G. Jung au pătruns relativ tîrziu, traducerea operei psihologului elvețian făcîndu-se temeinic abia din anul 2003, la editura Trei, la care apar Opere complete, unde avea să apară în 2011 și, de acum, celebra lucrare Cartea Roșie. În același timp, au început să fie  traduse cărți ale discipolilor sau continuatorilor lui C.G. Jung, în acest fel ajungînd să fie cunoscute cititorilor români numele și lucrările unor autori precum Etienne Perrot, Aniela Jaffe, Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Jolande Jacobi, Edward F. Edinger. Considerată cel mai important continuator al lui C.G. Jung, fondatoare a Institutului C.G. Jung din Zurich, autoare care abordează subiecte și probleme ce țin de alchimie, vise, basme, mitologii, psihoterapie, Marie-Louise von Franz este deja un nume binecunoscut cititorilor români. I-au fost traduse mai multe cărți care au apărut la editura Herald (Dimensiuni arhetipale ale psihicului; Psihic si materie) și la editura Nemira (Visele și moartea; Problema Puer Aeternus). Cu puțin timp în urmă a apărut o nouă traducere din Marie-Louise von Franz: Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Sanda Roșescu, colecția “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 136 p.

Cartea lui Marie-Louise von Franz despre motive arhetipale, despre contrarii gravitează în jurul unui basm românesc, Pisica, redat în întregime după culegerea Die Marchen der Weltliteratur. Un împărat bogat era nefericit pentru că nu avea copii; îi construiește soției o corabie, o trimite în lume, avertizînd-o să nu se întoarcă dacă nu rămîne însărcinată. Împărăteasa rămîne însărcinată, dar asupra fetei nenăscute cade blestemul ca la adolescență să se transforme în pisică și să rămînă în trupul pisicii pînă cînd un fiu de împărat îi va tăia capul. Povestea își urmează cursul, fiul cel mic al unui alt împărat pornit în lume să caute o pînză fină de in, ajunge la împărăteasa pisicilor care îi împlinește ruga, dar îi cere fiului de împărat să-i taie capul, astfel pisica preschimbîndu-se într-o frumoasă prințesă. Un basm mai puțin cunoscut a cărui temă principală este uniunea contrariilor, coniunctio; dar este un basm în care Marie-Louise von Franz găseste temeiuri ale discuției despre Sine, despre deficiențe ale constiinței omenești, despre viața colectivă si necesitatea regenerării unui regat: “S-ar zice că relația de cuplu a împăratului și împărătesei, respectiv principiului masculin și a celui feminin, deși nu e conflictuală, e lipsită de armonie. Între ei pare să existe un fel de pact: sunt politicoși unul cu celălalt, dar nu se iubesc cu adevărat. Relația lor e sterilă. Iar ea ar vrea să plece să se plimbe, ceva neobișnuit în povești. Trebuie așadar să ne întrebăm ce neajunsuri întîmpină femininul în această poveste.” În cealaltă împărație femininul a dispărut, împăratul abandonîndu-se patimii băuturii, un viciu absent din poveștile lumii, un viciu care corespunde sindromului abandonului, un abandon de sine, o afundare în neîncredere și pierderea demnității de sine; două împărății, două lumi în care nu se regăsește complementaritatea care apropie, care unește. Citeste mai departe »

Oswald Wirth și misterele artei regale

misterele_artei_regale-no-border

Editura Herald este constantă în preocupările sale de a deschide cititorilor orizontul lecturii către teritorii altădată ascunse privirii și înțelegerii. Din această dorință s-au născut și s-au îmbogățit colecțiile “Manuscris”, “Quinta essentia”, “Cărți fundamentale”, “Philosophia perennis”, “Cultură și civilizație”. De curînd acestora li s-a adăugat noua colecție “Arta regală”, din care au apărut primele două titluri. Unul dintre ele este Oswald Wirth, Misterele Artei Regale, Ritualul adeptului, cuvînt înainte: Vasile Zecheru, traducere din limba franceză: Vlad Sauciuc.

Oswald Wirth (1860-1943) este un cunoscut autor de literatură masonică, scrierile sale fiind sursa reînnoirii studiilor simbolice și tradiționale în Marea Lojă a Franței. Dintre cărțile sale amintim: Le Tarot des imagiers du Moyen Age; Le Symbolisme astrologique; Le symbolisme hermétique dans ses rapports avec l’alchimie et la franc-maçonnerie; La Franc-maconnerie rendue intelligible à ses adeptes, traducere în limba română, Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Editura Rao, 2005; Les mystères de l’Art Royal, rituel de l’Adepte. A fost și un asiduu publicist, articolele sale apărînd în revistele “L’Accacia”, “La lumiere maconnique” și, mai ales, “Le Symbolisme”, revistă creată de Oswald Wirth în 1912 și proclamată “organ al mișcării universale de regenerare inițiatică a francmasoneriei”. Inițiat în anul 1884, în loja La Bienfaisance Châlonnaise a Marelui Orient, Oswald Wirth s-a apropiat de cercurile frecventate de Stanislas de Guaita, Paul Adam, Peladan și Papus, apoi la inițiativa lui Ferdinand Baudel s-a înscris într-o lojă a Marii Loji Simbolice Scoțiene, pentru ca mai tîrziu să participe la crearea Marii Loji a Franței, căreia i-a rămas fidel pînă la capătul vieții. Fervent spiritualist, Oswald Wirth a fost modelul pe care l-a folosit scriitorul Jules Romains pentru personajul Lengnau din Oameni de bunăvoință.

Oswald Wirth este perceput ca un aparator al masoneriei spiritualiste, dar și al unei masonerii progresiste, termen ușor confuz pentru un ordin care cultivă, prețuiește și se întemeiază pe Tradiție, lucru de altfel sesizat și de Wirth care s-a detașat de atitudinile politice ale obedienței din care făcea parte la acea dată. Orice discuție despre inițiere coboară pînă la originile masoneriei speculative care la rîndul lor sînt, de cele mai multe ori, identice cu cele ale breslei zidarilor medievali, care la rîndu-le au rădăcini printre constructorii Templului lui Solomon. Este firesc ca atunci cînd se vorbește despre inițiere să se facă o incursiune istorică, să se facă o privire sincronică și diacronică asupra inițierii, evitînd însă confuziiile, neuitînd că masoneria speculativă nu are decît trei sute de ani, întreaga învățătură, legendele și misteriile fiind preluate din marile tradiții spirituale și orînduite după un program inițiatic și spiritual propriu ordinului masonic. Pe bună dreptate, Oswald Wirth subliniază că inițierea în practicile meșteșugărești, deși sub patronajul unui sfînt, nu poate fi confundată cu vreo practică sacerdotală: “Pentru cel ce muncește cu evlavie, în spiritul vechilor culte meșteșugărești, lucrarea pe care o face este sacră. Coborîrea în materie nu este, așadar, o decădere, pentru că muncitorul spiritual s-a încarnat pentru a lucra conform planurilor Înțelepciunii Supreme, inspiratoare veșnică a eforturilor ce tind spre desăvîrșire.” Citeste mai departe »

Jakin

jean_solis_tout_sur_jakin

Stîlpul din partea dreaptă a pridvorului templului lui Solomon s-a numit Jakin, în vreme ce stîlpul din partea stîngă s-a numuit Boaz, consemnează Cartea a treia a regilor. La scurt timp după apariția opuscului Boaz, Jean Solis revine cu un nou volum: Tout sur Jakin. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2016, 64 p. Ritualurile masoneriei speculative diferă atît în ceea ce privește așezarea celor doi stîlpi în templu, cît și în privința prezenței lor fie în gradul de ucenic, fie în cel de calfă (companion).

Astfel, coloana Jakin apare în primul grad, cel de ucenic, în Ritul francez, cu semnificația “să consolideze”, în Ritul scoțian rectificat, “Dumnezeu m-a creat”, dar apare în cel de-al doilea grad în Ritul Emulation, în Ritul scoțian standard, în Ritul York, și în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în care coloana Jakin se află în partea dreaptă, conform textului biblic, avînd semnificația “va stabili”. În Manuscrisul Dumfries, de la 1710, întîlnim următoarea explicație: “Solomon le-a atribuit două nume remarcabile: pe cea din dreapta, anumit-o Jakhin, adică «în ea există forță». Denumirile arată nu numai prin calitatea materiei, ci și prin numele acestor două coloane, cu ce fermitate alesul la inițiere se prezintă în fața lui Dumnezeu.” Oswald Wirth spunea că nu au existat dispute în privința sexului simbolic al coloanelor; pe cea dintîi, Jakin, inițiala numelui (iod) o caracterizează drept masculină, pe cea de a doua, inițiala numelui (beth) o caracterizează tipic feminină. În ciuda precizărilor biblice, există controverse în privința poziționării celor două coloane, mai cu seamă că în multe loji / temple masonice ele sînt în interior; Jules Boucher scria pe urmele lui Oswald Wirth că disputa se rezolvă simplu prin poziționarea celor doi supraveghetori, insistînd pe așezarea coloanelor în exteriorul templului, ca pietre de hotar ale lumii create. Citeste mai departe »

Calea transformării

etienne-perrot-calea-transformarii-c1_1

Pînă de curînd numele lui Etienne Perrot era cunoscut doar unui cerc restrîns de cunoscători ai literaturii consacrate alchimiei sau visului. Apariția colecției “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, la Editura Nemira, a însemnat deschiderea interesului către scrierile autorilor care au ales să continue cercetările în nota deschiderilor aduse în psihologia analitică de C.G. Jung. Așa au ajuns citiți și cunoscuți Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Edward F. Edinger, Etienne Perrot. Acesta din urmă este la a treia apariție în colecția “Philemon”; De la Dumnezeu la zei este cartea unui spirit neliniștit care, sub forma unei confesiuni ne face părtași la căutările din lăuntrul său, în vreme ce Visele și viața este despre vis ca expresie a naturii interioare, visul fiind peregrinatio, căutare, amestec de divin și demoniac, sacru și profan. Recent a aparut o nouă traducere din cărțile lui Etienne Perrot: Calea transformării după C.G. Jung și alchimie, București, Editura Nemira, colecția “Philemon”, traducere din limba franceză de Doru Mareș, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 412 p.

Opera lui C.G. Jung și-a făcut greu loc în Franța, “demolarea fortăreței carteziene” s-a făcut anevoios, mult timp spiritul francez fiind identificat cu cartezianismul; apoi mai fusese și furia iluministă care aruncase anatemna asupra alchimiei și esoterismului. Astăzi pare ușor straniu că în Franța anilor ’70 ai secolului al XX-lea numele lui C.G. Jung nu era privit cu simpatie, era privit cu scepticism; să nu ne mirăm, era aceeași Franță în care universitarul Pierre Riffard a fost refuzat succesiv de șapte conducători de doctorat; a susținut teza, L’Idée de l’ésoterisme, într-un tîrziu, sub coordonarea lui Jean Deprun. Noile concepții, marile schimbări în ordinea spiritului sînt acceptate greu. Problema omului și a destinului său nu era una facilă, rezolvată o dată pentru totdeauna de psihologia academică sau de cea strict medicală, ambele împotmolite în formule seci, desprinse de viață, în vreme ce fiecare subiect/pacient are o viață trăită în concretețea faptelor, gîndurilor, bucuriilor și spaimelor sale. Iar cînd psihologia întîlnește alchimia, așa cum a fost cazul lui C.G. Jung, după 1930, șansa de a fi ascultat se diminuează, alăturarea domeniilor fiind aprioric de neacceptat minților deprinse cu canoanele, cu clasificările osificate, cu barierele de netrecut. Cam aceasta trebuie să fi fost atmosfera în care și-a început Etienne Perrot conferințele și cursurile despre alchimie și calea jungiană în psihologie.

C.G. Jung a mers un timp alături de Freud, i-a fost discipol, dar cercetările de psihologie abisală ale lui Jung au separat drumurile celor doi. Un vis avea să-l îndrume pe Jung spre căutarea interioară, evitînd astfel să fie copleșit de imagini, fantasme, neliniști: “Anii aceia au fost cei mai importanți din viața mea. Întrega mea activitate ulterioară a constat în elaborarea a ceea ca atunci a izbucnit din inconștient și care la început, m-a inundat. A fost materia primă a operei de o viață.” Etienne Perrot abordează în conferințele sale aspecte definitorii ale psihologiei jungiene, insistînd pe ideea ca Jung nu ne-a dăruit o doctrină, ci o cale, un drum interior al realizării Sinelui. Urmărind călătoria interioară a omului așa cum o pune în operă Jung, Etienne Perrot introduce cititorul contemporan în universul straniu al alchimiei, al limbajului alchimic, al similitudinii între căutările interioare și procedeele alchimice, așa cum apar ele descrise de Jung în celebra sa carte Psihologie și alchimie, carte care a avut un ecou puternic în căutările lui Etienne Perrot. Jung avea să spună că experiențele alchimiștilor erau ale sale, iar universul lor era al lui. “Din acel moment, scrie Etienne Perrot, fără a se lăsa oprit de uimirea pe care o trezea inclusiv în propriul anturaj, avea să așeze alchimia în miezul operei sale științifice, să redea viață unor texte prăfuite și abandonate, să integreze aceste materiale vechi în edificiul său cu totul nou. Opera jungiană ilustrează în acest mod mitul uroborosului alchimic, șarpele care își înghite coada.” Dar lucrarea spiritului în viziunea jungiană nu era una în cerc, ci una în spirală. Citeste mai departe »

Rumi: poet, mistic, filosof

oceanul_sufletului-no-border

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi, poet adus în atenția cititorilor români prin volumul Oceanul sufletului, București, Editura Herald, colecția “Înțelepciunea inimii”, traducere din limba persana și note de Otto Starck, studiu introductiv de Teodoru Ghiondea, 208 p. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exteriore și parcursese gradele spirituale ale ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său.

Dar el nu ar fi fost decît un maestru spiritual în cea mai pură tradiție a sufismului clasic, un nume printre atîtea altele în înmulțirea exagerată a școlilor mistice care au marcat vîrsta de aur a sufismului, fără un eveniment major care a bulversat universul său interior. Întîlnirea cu Shams al-din din Tabriz avea să ilumineze creația poetică a lui Jalal. Cînd a ajuns la Konya, în 1244, dervișul itinerant era în căutarea unui companion spiritual capabil să-i înțeleagă vorbele. Shams nu aparținea nici unui ordin sufi constituit. Întîlnirea celor doi a fost fulgerătoare, așa cum apare în toate relatările contemporanilor, care au mai reținut că întîlnirea celor doi a însemnat pentru Jalal deschiderea către o nouă dimensiune, cea a trecerii de la gîndirea exoterică la o experiență esoterică, iar aceasta avea să producă un șoc; intrarea în această nouă dimensiune revelată de Shams este indisociabilă de experiența iubirii mistice; este experiența fulgerătoare a iubirii, a uniunii spirituale care reproduce la scară umană uniunea cu divinitatea, scopul ultim al căutării spirituale. Jalal se supunea maestrului și prietenului său ca și cînd ar fi trăit prezența Altuia în stare pură, a Unității niciodată departe de Dumnezeu. A renunțat la lecțiile sale și s-a retras cu Shams în singurătate, petrecînd timp îndelungat în conversații intime, la care uneori asista fiul sau, Sultan Walad, părăsind toate locurile unde ar fi putut întîlni discipolii săi. Atunci Jalal s-a inițiat în sama’, concertul spiritual însoțit de dans. Este ușor de imaginat, pornind de la poziția socială a lui Jalal în sînul comunității, șocul produs printre locuitorii din Konya în general și printre apropiații săi: cum maestrul lor a fost fascinat, vrăjit de un derviș rătăcitor despre care pînă atunci nu auzise nimeni? La capătul cîtorva luni de intimitate, Shams, care-și atrăsese dușmănia anturajului lui Jalal, a dispărut și în ciuda insistențelor lui Jalal Shams nu a revenit la Konya; se spune că ar fi fost asasinat. Scriind despre acest moment din viața poetului și misticului persan, Leili Anvar-Chenderoff scrie că etapei de unire îi urmează una de separare fără trăirea căreia experiența iubirii nu ar fi completă. De altfel această alternanță a celor două stări corespunde alternanței clasice în înlănțuirea spirituală între qabd și bast, contracție și dilatare spirituale, sau, după cum plastic se exprima Henry Corbin, sistolă și diasistolă. În urma bruștei separari de Shams, Jalal se va deda cu pasiune dansului ritual sama’; se spune că era nebun de furie și supărare, și practica fără încetare concertul spiritual, dansînd zi și noapte. În timpul lungii perioade de doliu imposibil, Jalal a început să scrie poezie pentru a exprima experiența sa de sfîșiere lăuntrică. Atunci avea să scrie Dîvan-e Shams, o culegere de poeme inspirate sau dedicate lui Shams, care alături de alte opere majore aveau să configureze gloria celui care va primi supranumele de Rumi sau de Mevlana/Mawlana, adică Maestrul, Învățătorul, Îndrumătorul, Călăuzitorul. Citeste mai departe »

BOAZ

jean-solis-tout-sur-boaz“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p.

Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament Citeste mai departe »

… Eternitatea în ora trecătoare

brian-clegg-scurta-istorie-a-infinitului-c1

Cu aproape patru decenii în urmă, Paul Ricoeur coordona un volum grupînd mai multe studii despre timp semnate de filosofi, istorici, teologi, sociologi, printre autori numărîndu-se Hans-Georg Gadamer, Abel Jeanniere, Ted Honderich, Louis Gardet, Arnold J. Toynbee. În introducerea la volum Paul Ricoeur se întreba cum era posibil ca în aceeași lucrare să se confrunte opiniile contrare ale filosofului analitic, atent să reducă discursul nostru despre timp al un minimum conceptual, și cel al gînditorului meditativ preocupat să înalțe experiența timpului la un maximum spiritual. Cum este posibil ca vorbind despre timp, unul să spună cît mai puțin, iar altul cît mai mult? Filosoful analitic și filosoful meditativ nu se contrazic, mai curînd nu se întîlnesc; unul este preocupat să vorbească despre timp, celălalt despre “experiența profundă” a timpului, unul urmărește economia conceptuală, celălalt intensitatea spirituală. Unul dintre misterele cele mai insondabile pentru omul care încearcă să înțeleagă propria existență este cel al naturii timpului. Timpul, dincolo de obiectivitatea (?) măsurării sale, dincolo de subiectivitatea trăirii interioare, este una din pecețile infinitului, un subiect captivant și deopotrivă nebulos. Sigur, timpul este una din pecețile infinitului; alături de el sînt spațiul, dar și succesiunile numerice, subiecte care au preocupat din cele mai vechi timpuri astronomi, filosofi, matematicieni, teologi în încercarea de a surprinde trăsăturile caracteristice ale infinitului. Ce este infinitul? O întrebare căreia îi caută răspuns Brian Clegg într-o carte recent tradusă în limba româna: Scurtă istorie a infinitului, București, Editura Nemira, colecția “Anticipația”, traducere din limba engleză Vlad Lupescu, 2016, 264 p.

Fie că a privit bolta înstelată, fie că a gîndit la șirurile de numere, din străvechi timpuri omul a fost preocupat de ideea de infinit. Pitagora, Platon, Aristotel sînt cîțiva dintre iluștrii filosofi greci interesați de cercetarea infinitului; pitagoreicii socoteau că “ce este dincolo de cer” este infinit, în vreme ce Platon credea că infinitul poate încăpea în univers; Aristotel era convins de infinitatea timpului, de existența infinitului, de întinderea nemărginitului univers (“Dar cel mai important lucru care creează o dificultate comună pentru toți este faptul că numărul pare că este infinit, pentru că în reprezentare el nu se epuizează, ca și mărimile matematice, și ceea ce este dincolo de cer.”) Pentru Pitagora “totul este număr”, numerele reprezentînd cărămizile universului, numerelor de la unu la zece fiindu-le atribuite proprietăți caracteristice. De la unu la googol, adică 1 urmat de 100 de zerouri, este cam tot atît cît de la minusculul grăunte de nisip la numărul firelor de nisip care ar acoperi mările și vîrfurile munților, infinitul despre care scria Arhimede într-una dintre cele mai ciudate cărți din istorie, Calculul firelor de nisip. Citeste mai departe »

Un spațiu al ordinii, hazardului și haosului

klementium
“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges

Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța.

O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică, amintind celebra spusă a lui Hegel: “bufnița Minervei nu-și începe zborul decît la căderea serii.” Noaptea fantomele prind glas, biblioteca alăturîndu-se “zăpăcelii esențiale și vesele a lumii”. Nu orice cititor preferă să stea noaptea în bibliotecă; Montaigne dormea noaptea convins că trupul suferise îndeajuns ziua de dragul potolirii setei de cunoaștere, pentru lectură îi era suficientă șederea diurnă în bibliotecă: “Acolo îmi petrec cea mai mare parte a zilelor din viață și cea mai mare a orelor din zi; nu mă duc niciodată noaptea acolo”. Memorabilă este descrierea scriptorium-ului făcută de Umberto Eco în Numele trandafirului. Mulțimea ferestrelor și măiestria cu care erau făcute vitraliile făceau din încăperea octogonală una luminoasă, unde lumina intra în chipul cel mai curat cu putință, slujind scopului ei “care era de a ilumina munca cititului și a scrisului”. Întreg scriptorium-ul era dominat de claritas ”izvor al oricărei frumuseți și înțelepciuni”; în acea lumină care acționa ca un principiu spiritual lucrau miniaturiștii, caligrafii și copiștii. Același scriptorium devenea noaptea înfricoșător, iar ferestrele care ziua aduceau atîta lumină, noaptea nu lăsau să pătrundă nici măcar razele lunii. Încăperi cu două sau trei uși, coridoare pe care Guglielmo și Adso rătăceau, inscripții cu versete din Apocalipsul lui Ioan, peste care se adăuga întunericul și frica era tabloul nocturn înfricoșător al aceluiași scriptorium: “Pentru a găsi calea de a ieși dintr-un labirint nu există decît un mijloc. La fiecare răscruce nouă, sau nemaivăzută vreodată, calea de ieșire va fi contrasemnată cu trei semne. Dacă din pricina semnelor de mai înainte pe vreunul din drumurile răscrucii, se va vedea că acea cotitură a mai fost vizitată se va pune un singur semn pe calea de sosire. Dacă toate locurile de trecere au fost însemnate, atunci va trebui să se reia drumul, revenindu-se la locul de pornire. Dar dacă una sau două trecători ale cotiturii au rămas încă fără semn, se va alege unul dintre drumuri, oricare, punîndu-se pe el două semne.” Așadar, o bibliotecă misterioasă, un labirint în care meșteri iscusiți lăsaseră tot felul de capcane care să sperie și să-l îndepărteze pe cel atras doar de misterul și legenda ce pluteau în jurul bibliotecii; calea labirintică, ierburile magice ce răspîndeau îmbietoare arome sporeau și mai mult misterul. Cele cincizeci și șase de încăperi, patru heptagonale, restul pătrate, unele cu mai multe uși, altele doar cu una, erau un labirint neștiut, construit cu multă pricepere. Citeste mai departe »

Nostalgia unității pierdute (II)

heinrich-nollius-rebis-theoria-philosophiae-hermeticae-1617_small

În cartea a IV-a din Metamorfoze, Ovidiu povestește mitul lui Hermaphroditus într-un text de o originalitate absolută; Ovidiu este primul scriitor care stabilește o legătură explicită între bisexualitate și homosexualitate. În amplul său poem, Ovidiu adună și repovestește mituri de origine greacă sau din Orientul mijlociu, fiecare mit făcînd aluzie la o schimbare de formă; cărțile a III-a și a IV-a constituie un vast ansamblu în care sînt evocate legendele tebane. În timpul unei serbări bahice, fiicele lui Minyas nu-și întrerup muncile casnice, stau închise în case și își trec timpul povestind, fiind deopotrivă naratoare și protagoniste; cele trei surori torc lîna, mînuiesc cu dibăcie daracul, fusul, suveica, povestind întîmplări din viața lui Piram și a lui Tisbe, a lui Venus și Marte, gelozia Clytiei față de Leucothoe. Cea de a treia soră, Alcithoe, povestește despre nimfa Salmacis și cel născut din iubirea dintre Mercur și zeița Citereida.

Aflată la izvorul unde “își scaldă făptura frumoasă”, Salmacis zărește un tînăr de care se îndrăgostește pe loc “și-ndată dori să îl aibă”. Tînărul care abia “ajunse de trei ori cinci ani” nu păru a înțelege gîndul nimfei, care surprinsă de refuz, se retrase într-un desiș asteptînd ca tînarul să intre în apă, vederea dezgolitului trup “” Nimfa știa că în apă tînărul nu era o pradă care să-i scape, și lipindu-se de el îi spuse:

Ești crud, dar zădarnic te-i zbate;
Nu-mi vei scăpa; o zei, niciodată nu vină
Ziua menită să ne despartă pe unul de altul!.

Zeii i-au împlinit rugămintea, au împreunat cele două trupuri, îmbrățișarea lor strînsă păstrînd “o singură formă-ndoită; / N-o poți numi nici barbat nici femeie, căci pare că este / Și una și-alta, nici una, nici alta.

Rugămintea nimfei Salmacis de a rămîne același trup cu tînărul Hermaphroditos amintește de iubiții care ar putea să se adreseze lui Hefaistos spunîndu-i că ar vrea să rămînă pururea împreună, fiecare dorind “să se apropie și să fie contopit cu persoana iubită de dînsul; din două să se facă o singură ființă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era astfel încît alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decît numele acestui dor, al acestei năzuințe catre unitate”, spune Aristofan în Banchetul. Ființa formată prin contopirea lui Salmacis cu Hermaphroditos amintește de ființele primordiale, prototipuri aflate dincolo sau dincoace de orice diferențiere, inclusiv sexuală. Contopirea celor doi instaurează o stare de nediferențiere care blochează orice activitate și deci orice generare, și care îngheață totul într-o uniune permanentă și sterilă; dispare pîna și noțiunea de sex, căci avîndu-le pe amîndouă, este ca și cînd nu ar avea nici unul. Prin contopirea cu Hermaphroditus, Salmacis a devenit pe jumătate bărbat, în schimb tînărul a devenit jumătate femeie, cerîndu-le părinților să facă din izvorul nimfei o apă devirilizantă, prin aceasta răzbunîndu-se pe Salmacis care va trebui să-i facă avansuri, inversînd astfel rolurile consacrate, bărbaților să fie activi, iar femeilor să fie pasive.  Salmacis este una din nimfele din anturajul zeiței Diana/Artemis și ar fi trebuit să aparțină grupului celor care se ocupau cu vînătoarea, ocupație specific bărbătească, atît pentru greci, cît și pentru romani, dar nimfa aparținea în întregime femininului, nu se preocupa decît de aspectul fizic, fiind considerată o femeie de o feminitate exacerbată. Ființa dublă rezultată din unirea unei ființe cu o feminitate exacerbată și o ființă a cărei masculinitate încă nu se afirmase, apare ca o ființă efeminată. În cadrul general al societății grecești, comportamentul activ era rezervat bărbaților și se exprima mai ales prin participarea la războaie, în vreme ce comportamentul pasiv revenea femeilor a căror funcție socială se rezuma la reproducerea în cadrul căsătoriei și la creșterea copiilor.

În antichitate orice discuție despre bisexualitate are ca punct de plecare mitul povestit de Aristofan în Banchetul. El vorbeste despre unitatea primordială a cărei nostalgie subzistă în însăși inima separării care implică uniunea sexuală. Pentru Aristofan, Eros este singurul zeu care permite oricărei ființe umane să împlinească dorința cea mai profundă: să se unească din nou cu jumătatea lui înșuși de care a fost separat. În discursul său intervin elemente de ordin antropologic, cosmologic și chiar teologic; a refuza separarea, înseamnă a menține haosul. Separarea cerului de pămînt, a zeilor de oameni, diferența între sexe sînt solidare una cu alta și asigură menținerea unei ordini antropologice, cosmologice și chiar teologice, punș în discuție ființele duble ale mitului povestit de Aristofan. “Într-un atare context, scrie Luc Brisson, heterosexualitatea nu se opune deloc homosexualității. Homosexualitatea masculină sau feminină nu poate, în contextul acestui mit, fi considerată ca o devianță a heterosexualității, căci cele două cupluri bărbat/bărbat, femeie/femeie, sînt la fel de originare precum cuplul bărbat/femeie sau femeie/bărbat.” Aceeași idee o întîlnim la Freud, care, vorbind despre legenda plină de poezie povestită de Aristofan, afirmă că putem fi surprinși că procesul separării poate face ca un bărbat să fie atras nu de o femeie, ci de un bărbat, la fel cum sînt femei pentru care femeia reprezintă un obiect sexual. Pentru Aristofan dorința de contopire este o nostalgie și ea implică o reîntoarcere în trecut. În dialogul său, Platon va da iubirii un alt obiect în așa fel încît să ajungă la o adevarată contopire între subiect si obiectul iubirii sale, o contopire care abolește contrariile și care asigură nemurirea. Citeste mai departe »

Pagina 4 din 26123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.