Rumi: poet, mistic, filosof

oceanul_sufletului-no-border

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi, poet adus în atenția cititorilor români prin volumul Oceanul sufletului, București, Editura Herald, colecția “Înțelepciunea inimii”, traducere din limba persana și note de Otto Starck, studiu introductiv de Teodoru Ghiondea, 208 p. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exteriore și parcursese gradele spirituale ale ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său.

Dar el nu ar fi fost decît un maestru spiritual în cea mai pură tradiție a sufismului clasic, un nume printre atîtea altele în înmulțirea exagerată a școlilor mistice care au marcat vîrsta de aur a sufismului, fără un eveniment major care a bulversat universul său interior. Întîlnirea cu Shams al-din din Tabriz avea să ilumineze creația poetică a lui Jalal. Cînd a ajuns la Konya, în 1244, dervișul itinerant era în căutarea unui companion spiritual capabil să-i înțeleagă vorbele. Shams nu aparținea nici unui ordin sufi constituit. Întîlnirea celor doi a fost fulgerătoare, așa cum apare în toate relatările contemporanilor, care au mai reținut că întîlnirea celor doi a însemnat pentru Jalal deschiderea către o nouă dimensiune, cea a trecerii de la gîndirea exoterică la o experiență esoterică, iar aceasta avea să producă un șoc; intrarea în această nouă dimensiune revelată de Shams este indisociabilă de experiența iubirii mistice; este experiența fulgerătoare a iubirii, a uniunii spirituale care reproduce la scară umană uniunea cu divinitatea, scopul ultim al căutării spirituale. Jalal se supunea maestrului și prietenului său ca și cînd ar fi trăit prezența Altuia în stare pură, a Unității niciodată departe de Dumnezeu. A renunțat la lecțiile sale și s-a retras cu Shams în singurătate, petrecînd timp îndelungat în conversații intime, la care uneori asista fiul sau, Sultan Walad, părăsind toate locurile unde ar fi putut întîlni discipolii săi. Atunci Jalal s-a inițiat în sama’, concertul spiritual însoțit de dans. Este ușor de imaginat, pornind de la poziția socială a lui Jalal în sînul comunității, șocul produs printre locuitorii din Konya în general și printre apropiații săi: cum maestrul lor a fost fascinat, vrăjit de un derviș rătăcitor despre care pînă atunci nu auzise nimeni? La capătul cîtorva luni de intimitate, Shams, care-și atrăsese dușmănia anturajului lui Jalal, a dispărut și în ciuda insistențelor lui Jalal Shams nu a revenit la Konya; se spune că ar fi fost asasinat. Scriind despre acest moment din viața poetului și misticului persan, Leili Anvar-Chenderoff scrie că etapei de unire îi urmează una de separare fără trăirea căreia experiența iubirii nu ar fi completă. De altfel această alternanță a celor două stări corespunde alternanței clasice în înlănțuirea spirituală între qabd și bast, contracție și dilatare spirituale, sau, după cum plastic se exprima Henry Corbin, sistolă și diasistolă. În urma bruștei separari de Shams, Jalal se va deda cu pasiune dansului ritual sama’; se spune că era nebun de furie și supărare, și practica fără încetare concertul spiritual, dansînd zi și noapte. În timpul lungii perioade de doliu imposibil, Jalal a început să scrie poezie pentru a exprima experiența sa de sfîșiere lăuntrică. Atunci avea să scrie Dîvan-e Shams, o culegere de poeme inspirate sau dedicate lui Shams, care alături de alte opere majore aveau să configureze gloria celui care va primi supranumele de Rumi sau de Mevlana/Mawlana, adică Maestrul, Învățătorul, Îndrumătorul, Călăuzitorul. Citeste mai departe »

BOAZ

jean-solis-tout-sur-boaz“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p.

Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament Citeste mai departe »

… Eternitatea în ora trecătoare

brian-clegg-scurta-istorie-a-infinitului-c1

Cu aproape patru decenii în urmă, Paul Ricoeur coordona un volum grupînd mai multe studii despre timp semnate de filosofi, istorici, teologi, sociologi, printre autori numărîndu-se Hans-Georg Gadamer, Abel Jeanniere, Ted Honderich, Louis Gardet, Arnold J. Toynbee. În introducerea la volum Paul Ricoeur se întreba cum era posibil ca în aceeași lucrare să se confrunte opiniile contrare ale filosofului analitic, atent să reducă discursul nostru despre timp al un minimum conceptual, și cel al gînditorului meditativ preocupat să înalțe experiența timpului la un maximum spiritual. Cum este posibil ca vorbind despre timp, unul să spună cît mai puțin, iar altul cît mai mult? Filosoful analitic și filosoful meditativ nu se contrazic, mai curînd nu se întîlnesc; unul este preocupat să vorbească despre timp, celălalt despre “experiența profundă” a timpului, unul urmărește economia conceptuală, celălalt intensitatea spirituală. Unul dintre misterele cele mai insondabile pentru omul care încearcă să înțeleagă propria existență este cel al naturii timpului. Timpul, dincolo de obiectivitatea (?) măsurării sale, dincolo de subiectivitatea trăirii interioare, este una din pecețile infinitului, un subiect captivant și deopotrivă nebulos. Sigur, timpul este una din pecețile infinitului; alături de el sînt spațiul, dar și succesiunile numerice, subiecte care au preocupat din cele mai vechi timpuri astronomi, filosofi, matematicieni, teologi în încercarea de a surprinde trăsăturile caracteristice ale infinitului. Ce este infinitul? O întrebare căreia îi caută răspuns Brian Clegg într-o carte recent tradusă în limba româna: Scurtă istorie a infinitului, București, Editura Nemira, colecția “Anticipația”, traducere din limba engleză Vlad Lupescu, 2016, 264 p.

Fie că a privit bolta înstelată, fie că a gîndit la șirurile de numere, din străvechi timpuri omul a fost preocupat de ideea de infinit. Pitagora, Platon, Aristotel sînt cîțiva dintre iluștrii filosofi greci interesați de cercetarea infinitului; pitagoreicii socoteau că “ce este dincolo de cer” este infinit, în vreme ce Platon credea că infinitul poate încăpea în univers; Aristotel era convins de infinitatea timpului, de existența infinitului, de întinderea nemărginitului univers (“Dar cel mai important lucru care creează o dificultate comună pentru toți este faptul că numărul pare că este infinit, pentru că în reprezentare el nu se epuizează, ca și mărimile matematice, și ceea ce este dincolo de cer.”) Pentru Pitagora “totul este număr”, numerele reprezentînd cărămizile universului, numerelor de la unu la zece fiindu-le atribuite proprietăți caracteristice. De la unu la googol, adică 1 urmat de 100 de zerouri, este cam tot atît cît de la minusculul grăunte de nisip la numărul firelor de nisip care ar acoperi mările și vîrfurile munților, infinitul despre care scria Arhimede într-una dintre cele mai ciudate cărți din istorie, Calculul firelor de nisip. Citeste mai departe »

Un spațiu al ordinii, hazardului și haosului

klementium
“Îmi imaginez Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.” Jorge Luis Borges

Alberto Manguel a visat toată viața să devină bibliotecar; n-a fost să fie, deși de cînd se știe trăiește printre cărți. De altfel, consideră că arta lecturii ne definește ca specie, cititul fiind o adevărată activitate creatoare. “Ceea ce rămîne invariabil este plăcerea de a citi, de a ține o carte în mîini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, de recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care cîteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stîrnește în noi. A scrie despre cărți, a le traduce, a alcătui antologii sînt activități ce mi-au slujit drept justificare pentru această plăcere vinovată (de parcă plăcerea are vreodată nevoie de justificare!) și cîteodată chiar mi-au permis să-mi cîștig existența”, scrie Alberto Manguel. A prețuit lectura, cititul și printr-o experiență personală; pe cînd avea 16 ani, în 1964, lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires unde l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, deja orb la acea vreme, care l-a rugat să vină la el acasă și să-i citească. Cei patru ani cît tînărul Alberto i-a citit lui Borges aveau să-i marcheze destinul, aveau să-l facă un talentat scriitor (Istoria lecturii, Biblioteca nopții, Un cititor în pădurea din oglindă), un apreciat traducător și cronicar literar, posesor al unei impresionante biblioteci de peste 30 000 de volume, aflată într-o fostă casă parohială renovată, din regiunea Poitou-Charentes din Franța.

O bibliotecă adăpostită într-un fost hambar din care nu mai rămăsese decît un zid de piatră; acela era hotarul dincolo de care, după planurile lui Alberto Manguel, zidarii au ridicat biblioteca, “un tărîm al ordinii”, pe timpul zilei, “un labirint de linii drepte, care să faciliteze găsirea manuscriselor și care nu te lasă să te pierzi”; pe întuneric, “biblioteca este un spațiu închis, un univers al regulilor egocentrice”. Pentru Manguel, noaptea este timpul cînd sunetele se estompează, vocea gîndurilor e mai puternică, amintind celebra spusă a lui Hegel: “bufnița Minervei nu-și începe zborul decît la căderea serii.” Noaptea fantomele prind glas, biblioteca alăturîndu-se “zăpăcelii esențiale și vesele a lumii”. Nu orice cititor preferă să stea noaptea în bibliotecă; Montaigne dormea noaptea convins că trupul suferise îndeajuns ziua de dragul potolirii setei de cunoaștere, pentru lectură îi era suficientă șederea diurnă în bibliotecă: “Acolo îmi petrec cea mai mare parte a zilelor din viață și cea mai mare a orelor din zi; nu mă duc niciodată noaptea acolo”. Memorabilă este descrierea scriptorium-ului făcută de Umberto Eco în Numele trandafirului. Mulțimea ferestrelor și măiestria cu care erau făcute vitraliile făceau din încăperea octogonală una luminoasă, unde lumina intra în chipul cel mai curat cu putință, slujind scopului ei “care era de a ilumina munca cititului și a scrisului”. Întreg scriptorium-ul era dominat de claritas ”izvor al oricărei frumuseți și înțelepciuni”; în acea lumină care acționa ca un principiu spiritual lucrau miniaturiștii, caligrafii și copiștii. Același scriptorium devenea noaptea înfricoșător, iar ferestrele care ziua aduceau atîta lumină, noaptea nu lăsau să pătrundă nici măcar razele lunii. Încăperi cu două sau trei uși, coridoare pe care Guglielmo și Adso rătăceau, inscripții cu versete din Apocalipsul lui Ioan, peste care se adăuga întunericul și frica era tabloul nocturn înfricoșător al aceluiași scriptorium: “Pentru a găsi calea de a ieși dintr-un labirint nu există decît un mijloc. La fiecare răscruce nouă, sau nemaivăzută vreodată, calea de ieșire va fi contrasemnată cu trei semne. Dacă din pricina semnelor de mai înainte pe vreunul din drumurile răscrucii, se va vedea că acea cotitură a mai fost vizitată se va pune un singur semn pe calea de sosire. Dacă toate locurile de trecere au fost însemnate, atunci va trebui să se reia drumul, revenindu-se la locul de pornire. Dar dacă una sau două trecători ale cotiturii au rămas încă fără semn, se va alege unul dintre drumuri, oricare, punîndu-se pe el două semne.” Așadar, o bibliotecă misterioasă, un labirint în care meșteri iscusiți lăsaseră tot felul de capcane care să sperie și să-l îndepărteze pe cel atras doar de misterul și legenda ce pluteau în jurul bibliotecii; calea labirintică, ierburile magice ce răspîndeau îmbietoare arome sporeau și mai mult misterul. Cele cincizeci și șase de încăperi, patru heptagonale, restul pătrate, unele cu mai multe uși, altele doar cu una, erau un labirint neștiut, construit cu multă pricepere. Citeste mai departe »

Nostalgia unității pierdute (II)

heinrich-nollius-rebis-theoria-philosophiae-hermeticae-1617_small

În cartea a IV-a din Metamorfoze, Ovidiu povestește mitul lui Hermaphroditus într-un text de o originalitate absolută; Ovidiu este primul scriitor care stabilește o legătură explicită între bisexualitate și homosexualitate. În amplul său poem, Ovidiu adună și repovestește mituri de origine greacă sau din Orientul mijlociu, fiecare mit făcînd aluzie la o schimbare de formă; cărțile a III-a și a IV-a constituie un vast ansamblu în care sînt evocate legendele tebane. În timpul unei serbări bahice, fiicele lui Minyas nu-și întrerup muncile casnice, stau închise în case și își trec timpul povestind, fiind deopotrivă naratoare și protagoniste; cele trei surori torc lîna, mînuiesc cu dibăcie daracul, fusul, suveica, povestind întîmplări din viața lui Piram și a lui Tisbe, a lui Venus și Marte, gelozia Clytiei față de Leucothoe. Cea de a treia soră, Alcithoe, povestește despre nimfa Salmacis și cel născut din iubirea dintre Mercur și zeița Citereida.

Aflată la izvorul unde “își scaldă făptura frumoasă”, Salmacis zărește un tînăr de care se îndrăgostește pe loc “și-ndată dori să îl aibă”. Tînărul care abia “ajunse de trei ori cinci ani” nu păru a înțelege gîndul nimfei, care surprinsă de refuz, se retrase într-un desiș asteptînd ca tînarul să intre în apă, vederea dezgolitului trup “” Nimfa știa că în apă tînărul nu era o pradă care să-i scape, și lipindu-se de el îi spuse:

Ești crud, dar zădarnic te-i zbate;
Nu-mi vei scăpa; o zei, niciodată nu vină
Ziua menită să ne despartă pe unul de altul!.

Zeii i-au împlinit rugămintea, au împreunat cele două trupuri, îmbrățișarea lor strînsă păstrînd “o singură formă-ndoită; / N-o poți numi nici barbat nici femeie, căci pare că este / Și una și-alta, nici una, nici alta.

Rugămintea nimfei Salmacis de a rămîne același trup cu tînărul Hermaphroditos amintește de iubiții care ar putea să se adreseze lui Hefaistos spunîndu-i că ar vrea să rămînă pururea împreună, fiecare dorind “să se apropie și să fie contopit cu persoana iubită de dînsul; din două să se facă o singură ființă. Pricina lucrului stă tocmai în vechea noastră natură, care era astfel încît alcătuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decît numele acestui dor, al acestei năzuințe catre unitate”, spune Aristofan în Banchetul. Ființa formată prin contopirea lui Salmacis cu Hermaphroditos amintește de ființele primordiale, prototipuri aflate dincolo sau dincoace de orice diferențiere, inclusiv sexuală. Contopirea celor doi instaurează o stare de nediferențiere care blochează orice activitate și deci orice generare, și care îngheață totul într-o uniune permanentă și sterilă; dispare pîna și noțiunea de sex, căci avîndu-le pe amîndouă, este ca și cînd nu ar avea nici unul. Prin contopirea cu Hermaphroditus, Salmacis a devenit pe jumătate bărbat, în schimb tînărul a devenit jumătate femeie, cerîndu-le părinților să facă din izvorul nimfei o apă devirilizantă, prin aceasta răzbunîndu-se pe Salmacis care va trebui să-i facă avansuri, inversînd astfel rolurile consacrate, bărbaților să fie activi, iar femeilor să fie pasive.  Salmacis este una din nimfele din anturajul zeiței Diana/Artemis și ar fi trebuit să aparțină grupului celor care se ocupau cu vînătoarea, ocupație specific bărbătească, atît pentru greci, cît și pentru romani, dar nimfa aparținea în întregime femininului, nu se preocupa decît de aspectul fizic, fiind considerată o femeie de o feminitate exacerbată. Ființa dublă rezultată din unirea unei ființe cu o feminitate exacerbată și o ființă a cărei masculinitate încă nu se afirmase, apare ca o ființă efeminată. În cadrul general al societății grecești, comportamentul activ era rezervat bărbaților și se exprima mai ales prin participarea la războaie, în vreme ce comportamentul pasiv revenea femeilor a căror funcție socială se rezuma la reproducerea în cadrul căsătoriei și la creșterea copiilor.

În antichitate orice discuție despre bisexualitate are ca punct de plecare mitul povestit de Aristofan în Banchetul. El vorbeste despre unitatea primordială a cărei nostalgie subzistă în însăși inima separării care implică uniunea sexuală. Pentru Aristofan, Eros este singurul zeu care permite oricărei ființe umane să împlinească dorința cea mai profundă: să se unească din nou cu jumătatea lui înșuși de care a fost separat. În discursul său intervin elemente de ordin antropologic, cosmologic și chiar teologic; a refuza separarea, înseamnă a menține haosul. Separarea cerului de pămînt, a zeilor de oameni, diferența între sexe sînt solidare una cu alta și asigură menținerea unei ordini antropologice, cosmologice și chiar teologice, punș în discuție ființele duble ale mitului povestit de Aristofan. “Într-un atare context, scrie Luc Brisson, heterosexualitatea nu se opune deloc homosexualității. Homosexualitatea masculină sau feminină nu poate, în contextul acestui mit, fi considerată ca o devianță a heterosexualității, căci cele două cupluri bărbat/bărbat, femeie/femeie, sînt la fel de originare precum cuplul bărbat/femeie sau femeie/bărbat.” Aceeași idee o întîlnim la Freud, care, vorbind despre legenda plină de poezie povestită de Aristofan, afirmă că putem fi surprinși că procesul separării poate face ca un bărbat să fie atras nu de o femeie, ci de un bărbat, la fel cum sînt femei pentru care femeia reprezintă un obiect sexual. Pentru Aristofan dorința de contopire este o nostalgie și ea implică o reîntoarcere în trecut. În dialogul său, Platon va da iubirii un alt obiect în așa fel încît să ajungă la o adevarată contopire între subiect si obiectul iubirii sale, o contopire care abolește contrariile și care asigură nemurirea. Citeste mai departe »

Alchimia în vremea scolasticii

arta-alchimiei-no-border

Secolul al XIII-lea a fost apogeul Evului Mediu, a fost epoca în care au apărut marile sinteze doctrinale, fructele cele mai de preț ale vastei mișcări intelectuale și culturale cunoscută sub numele de scolastică. Multă vreme din dorința de a sublinia strălucirea Renașterii, aceasta era contrapusă Evului Mediu întunecat; cum putea fi întunecat un veac, ne referim aici doar la cel de-al XIII-lea, în care au trăit și scris Sf. Bonaventura, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Siger de Brabant, Ramon Llull, John Duns Scotus sau Roger Bacon? Evenimentul care a marcat viața intelectuală a secolului al XIII-lea a fost pătrunderea filosofiei în cercurile creștine. Pentru prima dată, gîndirea occidentală se afla în prezența unei sinteze filosofice și științifice puternice, de inspirație naturalistă, incompatibilă în multe privințe cu viziunea creștină asupra universului. Cărțile lui Aristotel aduceau occidentului latin revelația unei cunoașteri a cărei noutate, bogăție, rigoare și armonie îl surprindea. În școlile de arte liberale, curiozitatea maeștrilor dar și a discipolilor se deschide către Organon, către Metafizica sau Etica lui Aristotel, filosoful grec fiind escortat de o impunătoare suită de filosofi păgîni. Pătrunderea literaturii filosofice noi a avut un dublu ecou: pe de o parte a influențat viața intelectuală, filosofia și teologia, pe de altă parte a stîrnit reacția Bisericii care a condamnat aristotelismul, fără a putea opri expansiunea sa; după 1250, filosofia și teologia erau fundamental impregnate de un aristotelism eclectic, inspirat de Augustin, Avicenna, Averroes, amestecat cu elemente neoplatoniciene.

Secolul al XIII-lea a fost deopotrivă și unul al afirmării alchimiei, printre promotorii ei regăsind nume ilustre ale teologiei, cum ar fi Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Roger Bacon. Toți sînt autori de tratate de alchimie, dar primilor doi, cunoscuți cu precădere pentru scrierile lor teologice, mult timp nu li s-a recunoscut paternitatea operelor alchimice, fiind considerate apocrife. Astăzi tot mai multe istorii și dicționare ale filosofiei și ale teologiei trec în dreptul lui Albert cel Mare și al lui Toma de Aquino titlurile tratatelor lor de alchimie. Continuînd mai vechiul și beneficul proiect de a oferi cititorilor români textele fundamentale ale tradiției alchimice, Editura Herald ne propune volumul Arta Alchimiei. Compoziția compozițiilor. Despre piatra filosofală. Despre arta alchimiei, reunind scrieri apaținînd lui Albert cel Mare și lui Toma de Aquino, colecția “Quinta essentia”, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, 2016, 176 p. Citeste mai departe »

Nostalgia unității pierdute (I)

davinci-alegoria-placerii-si-a-durerii_small

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale lui Platon, Banchetul, este despre iubire. Teoria platoniciană a iubirii închide cercul mitului. În casa lui Agaton, pe parcursul unei nopți, cîțiva convivi, printre ei Apolodor, Glaucon, Socrate, Pausanias, Aristofan, Diotima, aduc omagiul iubirii, folosind argumente filosofice și mitologice, Eros revelînd fiecărui conviv paradoxala sa bogăție: “Eros este cel ce împreunează frînturile vechii naturi; el își dă osteneala să facă din două ființe una singură; el încearcă să vindece nefericirea firii umane. Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; și fiecare jumătate își caută necontenit frîntura ruptă din el însuși.” Eros n-a făcut niciodată parte din cercul celor 12 zei și nici nu a jucat un rol major în cultul cu care vechii greci își onorau zeii. După teogoniile mai vechi, Eros s-a născut o dată cu Pămîntul și a ieșit direct din haosul inițial; era adorat la Tespies, în Beoția, sub forma unei pietre brute, necioplite. În timp și-a pierdut aspectul primitiv, în epoca arhaică, Eros fiind considerat fiul lui Hermes și al Afroditei, zeiță care avea cu Ares un fiu, Anteros, dușmanul iubirii. Dincolo de reprezentările sale, care s-au schimbat mult de-a lungul timpului, Eros rămîne una din forțele fundamentale ale lumii, asigurînd coeziunea Cosmosului. Autorii de cosmogonii, filosofii și poeții au glosat pe marginea mitului dînd astfel naștere unor noi speculații. Una dintre cele mai cunoscute legende avîndu-l protagonist pe Eros este frumoasa poveste de dragoste cu Psyche.

Cuvîntul iubire este redat în limba greacă prin trei termeni diferiți care definesc fiecare o orientare specifică a sentimentului de iubire, conferindu-i o deschidere morală particulară. Eros este iubirea concepută ca dorința de a fi împreună cu o persoană determinată, ca o aspirație la o stare la care se ajunge nemijlocit prin întîlnirea celuilalt. Philia desemnează o relație sub semnul reciprocității și a stimei mutuale; este tradus deseori prin “prietenie”, dar sentimentul are o mai mare deschidere, constă în afecțiunea arătată celuilalt și în voința de a avea raporturi purtînd amprenta excelenței morale. Agape este iubirea purtată celuilalt, considerat ca un apropiat; este un sentiment care nu așteaptă, nu se hrănește din reciprocitate. Iubirea este considerată cea mai puternică și mai caracteristică emoție umană prin capacitatea sa de a da sau de a schimba sensul unei vieți; este și o emoție însoțită de paradoxuri. În timp ce iubirea este resimțită ca o reală forță de formare pentru cel care trăiește acest sentiment, comportamentele și acțiunile pe care le inspiră pot fi considerate de cei din afară, iar după un timp chiar de protagonist ca o pierdere de timp sau de energie. Poate exista un contrast între reprezentări, dorințe, raționamente la aceeași persoană, la cîteva săptămîni distanță în legătură cu aceeași trăire. Iubirea este descrisă ca fiind cea mai irațională emoție. Intensitatea sentimentului amoros se măsoară prin capacitatea sa de a conduce persoana care încearcă acest sentiment să disprețuiască orice considerație rațională; ca și în cazul altor emoții, iubirea chiar cînd conduce la acțiuni iraționale, recurge totdeauna la raționalitate. Se invocă adesea faptul de a fi îndrăgostit ca o explicație, ca o scuză sau ca o formă de justificare pentru a face de înțeles actele comise. “Dar, esențialmente, iubirea este o emoție foarte strîns dependentă de gîndirea și de folosirea procedeelor raționale complexe. Credințele care se raportează la obiectul iubit au un rol evident în formarea și persistența sentimentului de iubire. Cu toate acestea, este adevărat că aceste credințe pot fi modificate sau respinse (de exemplu, atunci cînd se descoperă un lucru dezagreabil sau respingător din perspectiva moralei în privința obiectului iubit) fără ca aceasta să altereze sentimentul de iubire”, scrie Monique Canto-Sperber.

Dacă Homer nu-l amintește pe Eros, o va face Hesiod în Teogonia, unde îl numește zeul iubirii și principiu al generării:

Haos a fost la-nceput, Pămîntul cu largile-i coapse …
Eros apoi, printre zeii nemuritori, cel mai gingaș
Îmblînzitor, ce supune pe oameni și zei deopotrivă,
Gîndul în piept, amăgind și voia cea înțeleaptă.

Anticii îl considerau cel mai vechi dintre zei, pe urmele lui Orfeu, Damascius amintind “triplul inteligibil”, adică Pămîntul, Tartarul și Erosul, acesta din urmă “fiind socotit ca al treilea principiu, ca și cum ar contempla procesul devenirii” sau “hermafroditu-atotzărit” (Argonauticele). Numeroși gînditori antici recunosc zeului Eros un rol determinat în cosmogonie, îl asociază puterilor primordiale; stau mărturie cele scrise de Proclus, Euripide, Parmenide, Atenagoras, Aristofan. Citeste mai departe »

Mare Maestru Arhitect

La maitrise de lEtui de mathematique

Percy John Harvey este un autor cunoscut cititorilor de literatură masonică scrisă în limba franceză; de cultură franco-britanică, de formație inginer în domeniul aeronautic, Percy John Harvey este preocupat de iconografia sacră, de hermeneutică și de ritualurile masonice, mărturie a preocupărilor sale fiind cărțile publicate; amintim dintre acestea: Le Maître secret (3 volume), Les Grades de vengeances (2 volume), Les Voyages rituels, La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image (3 volume). Recent i-a apărut o nouă carte: LeGrand maître architecte. La maîtrise de l’Etui de Mathématique, Paris, Editions Maison de Vie, coll. “Les Symboles maçonniques”, 126 p., 2016.

Cu acest volum, Percy John Harvey continuă studierea gradelor din lojile de perfecție, începută cu maestru secret, continuată cu gradele răzbunării uciderii maestrului Hiram. Acest al 12-lea grad este al Marelui Maestru Arhitect și corespunde desăvîrșirii muncii de arhitect a maestrului mason, acum Marele Maestru Arhitect dispunînd de mijloacele și cunoștințele care îi permit să exerseze din plin Arta Regală. În opinia autorului gradul al 12-lea are corespondent în lojile simbolice gradul de companion.

Loja gradului al 12-lea, condusă de Marele Maestru Arhitect/Solomon, este decorată cu draperii albe presărate cu flăcări roșii; pe latura de nord se află Steaua nordului, cea care se află la extremitatea constelației Ursa Minor; sub această stea se află un etui în care se găsesc instrumentele de geometrie (un echer, un compas simplu, un compas în patru puncte, un compas de proporții, o riglă, un fir cu plumb, un raportor). Citeste mai departe »

Alchimia este filosofie

tractatus_aureus_trismegistus-no-border

Despre Hermes Trismegistus, C.G. Jung spunea că este una dintre figurile pline de contradicții ale sincretismului elenistic, un zeu al revelațiilor în care regăsim trei Hermes: egiptean, egipteano-arab și greco-roman. Hermes Trismegistus este modelul mitic al inițiatului și al hermeneutului; de ce Trismegistus, Hermes de trei ori mare? Pentru că meritele din cele două vieți anterioare, consacrate în întregime înțelepciunii și cunoașterii absolute, au făcut ca în timpul celei de a treia existențe să-și cunoască “eul” autentic printr-un act iluminator de reminiscență: “Mi se spune Hermes Trismegistus fiind că dețin trei părți din înțelepciunea întregii lumi”. Cine a fost Hermes Trismegistus? În treacăt fie spus, numele sau apare ortografiat, în limba română, cel puțin în trei feluri: Hermes Trismegistul, Hermes Trismegistos și Hermes Trismegistus. Dincolo de ortografie rămîne întrebarea asupra identității, a existenței ca persoană a celui adorat de hermetiști, cei a căror imaginație s-a înflăcărat pornind de la mitul religios și cultural al revelației hermetice primordiale.  În 1612, eruditul elenist Isaac Cassaubon a arătat, confruntînd textele vechi, că dacă Hermes Trismegistus ar fi trăit într-o epocă îndepărtată nu putea fi autorul scrierilor atribuite, întrucît acestea nu conțin elemente ale doctrinelor din vremuri îndepartate, fiind mai curînd scrieri influnțate de platonism și idei biblice. Nimeni nu a putut afirma și proba cu temei existența lui Hermes Trismegistus, dar se admite că o lungă perioadă, între secolele al III-lea î. H. și al III-lea d.H., numeroși autori de texte alchimice, hermetice atribuiau scrierile lor lui Hermes Trismegistus, inducînd ideea că transmit o cunoaștere rară și secretă, o gîndire profundă, cu influențe divine, Hermes fiind vechiul zeu egiptean Thot, cunoscut sub numele de Hermes-Thot. Hermes Trismegistus este un personaj cu o bogată încărcătură simbolică, un personaj arhetipal, cristalizînd simbolismul inițierii în revelația divină și în misterele naturii. Cele mai multe dintre scrierile atribuite lui Hermes Trismegistus au fost grupate în Corpushermeticum, traduse și în limba română; de curînd, pentru cei interesați de începuturile alchimiei a apărut o carte fundamentală: Hermes Trismegistus, Tractatus Aureus/Tratatul de aur al lui Hermes despre Piatra Filosofilor, București, Editura Herald, traducere de Monica Medeleanu și Gabriela Nica, studii introductive și comentarii de Margaret Atwood și Israel Regardie, colecția “Quinta essentia”, 2016, 176 p. Volumul reunește două versiuni ale Tratatului lui Hermes Trismegistus, una aparținînd autoarei Margaret Atwood, cealaltă lui Israel Regardie, niciunul dintre ei nefăcînd mențiunea asupra versiunii folosite, între  cele două versiuni existînd diferențe, pe alocuri semnificative. Alchimia nu s-a bucurat niciodată de o largă apreciere, de o bună primire, exceptînd cercul cunoscătorilor, și aceasta în primul rînd datorită limbajului secret, misterios, de neînțeles pentru cei nefamiliarizați cu operațiunile alchimice, cu terminologia. Margaret Atwood atrage atenția asupra unei afirmații a lui Arnold de Villanova, care ar descifra taina alchimiei: “În natură există o materie pură, care, fiind descoperită și adusă prin artă la desăvîrsire, transformă în sine însăși în mod proporțional toate corpurile nedesăvîrșite pe care le atinge.” Este o trimitere la Materia Prima, la Materia Universală cunoscută doar de inițiați.În alchimie nu este vorba de o transmutație în sensul strict al cuvîntului, nu sînt transmutate specii, ci subiectul lor, “iar subiectele speciilor, precizează Margaret Atwood, nu pot fi la rîndul lor transmutate dacă nu sînt mai întîi reduse la materia lor originară și astfel devenite libere să treacă de la o formă la alta.” Dacă speciile sînt indestructibile, filosoful va elibera Subiectul Universal, fundamentul întregului experiment hermetic. Hermes Trismegistus dezvăluie tainele alchimiei, “încredințate prin grația și inspirația lui Dumnezeu”, vorbind despre operația filosofică numită cunoașterea elementelor, care nu trebuie înțelese în mod obișnuit, în mod corporal, ci în mod spiritual si înțelept. Ce înțelege un cititor neavizat din lectura grăbită a acestui text: “În peșterile metalelor se află ascunsă piatra venerată, de o culoare minunată, alături de un spirit sublim și o mare deschisă.” Citeste mai departe »

Doamna cu Licorna (II)

la-dame-a-la-licorne-p1-feature

N-ar fi trebuit să fie muzică în această tăcere, n-a fost prezentă într-un mod tăinuit? Împodobită bogat și grav, femeia a pășit (cu cîtă încetineală, nu?) catre orga portativă și cîntă stînd în picioare. Atît de frumoasă n-a fost niciodată. Leul suportă sunetele, făra chef, cu neplăcere, stăpînindu-și pofta de-a urla. Dar licornul e frumos, parcă mișcat de valuri.

Ca şi parfumurile, sunetele se înalţă şi se pierd în înălţimi; în cea de a patra tapiserie, Doamna cîntă la orgă, privirea Leului, a Licornei, a celorlate animale îndreptîndu-se către interior, trecînd dincolo de materialitatea lumii pentru a se apropia de sonorităţile cereşti. Muzica răspîndeşte cîntul sufletului, bucuria sa, nostalgia sa, tapiseria propunînd o schimbare de registru: „Doamna se face ecoul vocii Licornei care desemnează puterea eternă a Spiritului.” Alchimiştii şi poeţii ştiu bine că iubirea animă materia; se spune că lira lui Orfeu domolea furia tigrilor şi făcea pietrele să plîngă. Muzica interpretată de Doamna sub inspiraţia Licornei rezonează cu cei care trec dincolo de condiţia muritoare, cu cei a căror dorinţă de eternitate întîlneşte frumuseţea primă; imaginea Leului este aici grăitoare: nu este reprezentat ca în celelalte tapiserii, ci cu gura închisă, păstrînd tăcerea şi bucurîndu-se de sonorităţi imemoriale, de o muzică înzestrată cu putinţa de a transfigura. Molinet, un poet medieval, scria: „Muzica este rezonanța cerurilor, vocea îngerilor, bucuria paradisului, speranța aerului, cîntul păsărelelor, recreația tuturor inimilor triste și dezolate.” În Evul Mediu, muzica făcea parte integrantă din serviciul religios; totuși se făcea distincția între musica practica, parte a liturghiei cotidiene, era interpretată de cantor, și musica speculativa, studiată de filosoful teolog sau musicus ca artă liberală. Boethius distingea trei tipuri simbolice de muzică: musica instrumentalis, musica humana și musica mundana. Muzica era una din artele liberale, făcea parte din al doilea trunchi, din quadrivium. Artele liberale nu sînt o invenție medievală, vin din antichitate și sînt căi ale cunoașterii, mici mistere care deschid accesul la marile mistere; Emile Mâle spunea: „Filosofia și cele șapte arte liberale sînt supremul efort al inteligenței umane. Mai departe începe opera lui Dumnezeu.” În unele catedrale cum este cea de la Chartres, muzica este sculptată sub forma unei femei care lovește cu un ciocan trei clopote, evocînd jocul subtil al celor trei arte din trivium, undele sonore răspîndindu-se și înălțîndu-se, „muzica purtînd Verbul către înaltul cerului”, după spusa lui Hildegarde de Bingen. „Verbul, scrie Heptagone, are nevoie de o formă pentru a se manifesta; dacă muzica poate umple această funcție, o face pentru că se bazează pe proporție și număr, baza tuturor formelor. Dar muzica este deopotrivă legată de tăcere. Tăcerea este anterioară sunetelor, este una din formele Verbului. Ea prezidează nașterea sa și revelația sa. Muzica și tăcerea, așa ca Ființa și non-ființa, sînt cele două fațete ale aceleiași unități comparabile cu lumina și umbra.” De ce în tapiserie apare o orgă? Orga era regina instrumentelor, cel din tapiserie era un instrument de mici dimensiuni care putea fi transportat cu ușurință, în așa fel încît de pe insula imaginară însoțea gîndul care se înălța către sfere. Liu Bu-ve, citat de Hermann Hesse, în Jocul cu margele de sticlă, susținea că: „Obîrșiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia ființă din măsură și-și trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau mișcare puterii întunericului și luminii. (…) Muzica desăvîrșită își are sorgintea ce-o determină. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înțelesul lumii. De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii. Temeiul muzicii rezidă în armonia dintre cer și pămînt, în împăcarea dintre întunecime și lumină.” În opinia lui Heptagone, verbul a auzi provine din trei verbe latine: intendo (a tinde către), comprehendo (a sesiza prin inteligență), intellego (a discerne). Formularea cuvîntului era văzută ca o operatie alchimică, alchimia ca și muzica avînd puterea de a a trasmuta materia: „Alchimia, ca poezia adevărată (și ca muzica) refuză discursul linear, vocabularul riguros, univoc”, scria Michael Maier în celebra sa carte Atalanta Fugiens. Prezența instrumentelor muzicale în gravuri și picturi alchimice medievale nu era un simplu element de decor.

Dar mai vine o serbare, nu e nimeni invitat la ea. Așteptarea nu contează. Totul este prezent. Totul pentru totdeauna. Leul se întoarce aproape amenințător: nimeni n-are voie să vină. N-am văzut-o încă obosită; e obosită sau poate s-a culcat numai pentru ca poartă ceva greu? S-ar putea crede că e un chivot. Dar ea îndoaie celălalt braț catre licorn, și animalul se cabrează lingușit, și se ridică, și se sprijină de sînul ei. Ceea ce ține ea e o oglindă. Iată, vezi: ea arată licornului imaginea lui.

Citeste mai departe »

Pagina 4 din 26123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.