Repere pentru o fenomenologie a misterului

1-Radu-Cernatescu-SupraCoperta-22novEsoterismul a stîrnit nedumeriri, a suscitat adeziuni grăbite și gratuite din partea celor ce visau la descifrarea tainelor lumii, dar a generat și adversități neîntemeiate din partea celor care nu puteau ieși din cadrul unui raționalism reductiv, închis în propriile limite. Dacă raționalismul îi neagă fundamentul, alte forțe îi amenință temelia, funcția și chiar existența. “Represiunea atacă esoterismul direct, denigrarea dintr-o parte, denaturarea din spate. Represiunea vine mai ales de la autorități; denigrarea, de la indivizi sau popor; denaturarea, de la intelectuali”, scrie Pierre Riffard, universitarul a cărui teză de doctorat, L’idee de l’esoterisme, a fost refuzată de șapte profesori, pentru ca în cele din urmă Jean Deprun să asume conducerea tezei, altfel bine primită de sorbonarzi. Și acestea în Franța, la Paris, orașul  în care din 1965 exista o catedră universitară intitulată “Istoria curentelor esoterice și mistice în Europa  modernă și contemporană”. În acest context este de amintit că Rene Descartes nu se sfia să afirme că: “Numai cînd văd cuvîntul Arcanum într-o propoziție, încep să am o proastă opinie”. Dar astfel de afirmații nu au golit niciodată universul de rețelele sale simbolice. Esoterologii nu au afirmat vreodată că ar exista un esoterism “în sine”, un esoterism universal, ci au vorbit doar de o formă de gîndire, așa cum există o formă de gîndire filosofică, o formă de gîndire teologică sau o formă de gîndire științifică. Forma de gîndire esoterică funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelelor de realitate și favorizează o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Denigrarea la care a fost și este supus esoterismul își are nesecata sursă în anatemnizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Themistius aprecia că “Aristotel a acoperit cu obscuritate și a învăluit în tenebre înțelepciunea, fruct al geniului său și al minții sale, nevoind să-i priveze pe cei buni și nici să o arunce la răscruci”. Despre misterul ascuns în lucruri și despre conceptualizarea sa este recenta carte semnată de Radu Cernătescu, Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului, Iași, Editura Junimea, 2017, 530 p.

Termenul de esoterism circulă sub mai multe accepțiuni, cea mai răspîndită fiind cea de cunoaștere a ceva ascuns, ocult, secret, înțeles a cărui origine se află într-un răspuns dat de Aristotel elevului său, Alexandru cel Mare, care îi reproșa că a publicat lecțiile predate în particular; prin ce mă voi deosebi acum eu de ceilalți de vreme ce ai publicat cărțile? Răspunsul filosofului a fost: “Cărțile acroatice de care te plîngi că au fost publicate și de aceea nu mai sînt niște taine ascunse, să știi că le-am publicat și nu le-am publicat, fiindcă ele sînt inteligibile numai pentru aceia care m-au ascultat”. Antoine Faivre, unul dintre recunoscuții esoterologi contemporani vede în esoterism o construcție/o formă de gîndire identificabilă prin prezența a patru elemente constitutive fundamentale și a două elemente secundare: corespondențele, natura vie, imaginația creatoare și medierea, experiența transmutației, practica concordanței și transmiterea. Citeste mai departe »

Icoana de nezugrăvit a științei sfinte

dimitrie-cantemir-metafizica

G. Călinescu își începe capitolul “D. Cantemir: filozof și romancier”, din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, cu această afirmație: “Neștiința de carte a lui Constantin-vodă Cantemir avu o urmare neașteptată: fiul său Dimitrie deveni un erudit de faimă europeană”. Ca o compensare a lipsei sale de cultură, Constantin Cantemir se îngrijește de educația celor doi fii, Antioh și Dimitrie, care în afara învățăturii obișnuite pe care o primeau fiii de boieri (teologia, slavona, greaca și latina) au fost instruiți și de teologul și filosoful Ieremia Cacavela, care venise în Moldova de la Academia din Constantinopol, și care era discipolul lui Teofil Corydaleu, format la Școala din Padova sub conducerea lui Cesare Cremonini; aceste se bucura de un prestigiu enorm, el căutînd să restabilească un aristotelism eliberat de ideile platoniciene care erau la modă la Florența, sub înrîurirea lui Marsilio Ficino și Pico della Mirandola. Corydaleu reprezenta direcția progresistă și liberală a gîndirii apusene, restabilind contactul dintre Occident și Orient, reprezentînd punctul de plecare al procesului de influență occidentală în Orient în domeniul gîndirii și instrucției. Anii de studiu de la Iași, lunga și benefica ședere la Constantinopol îi vor aduce lui Dimitrie Cantemir contactul cultural cu Orientul și Occidentul al cărui ecou va fi opera prințului moldovean; să amintim doar Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, prefațată laudativ de fostul său profesor, Ieremia Cacavela, Istoria ieroglifică, cea mai importantă operă literară a lui Cantemir, Descriptio Moldaviae, Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. În anul 1700, sub influența teosofiei lui van Helmont, Dimitrie Cantemir scrie la Constantinopol lucrarea Sacrosanctae scientiae indepingebilis imago, pentru care echivalentele românești au fost Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi sau Icoana de nezugrăvit a științei sfinte sau Imaginea indescriptibilă a științei sacrosancte sau Metafizica. Sub acest titlu a fost tradusă de Nicodim Locusteanu, în 1928. Recent a fost reeditată Metafizica. Știința sacro-sanctă a lui Dimitrie Cantemir, București, Editura acum.info, prefață de Vlad T. Popescu, 2015, 256 p.

Metafizica se prezintă ca o lucrare de teologie și filosofie sistematică, ca o polemică cu fizica și ontologia aristotelică și scolastica. Scrierea lui Cantemir cuprinde șase părți, în care tratează pe rînd probleme de teoria cunoașterii, de fizică (originea materiei și creația lumii), noțiunea de timp, chestiunea universaliilor, intens dezbătută în epoca medievală, probleme de etică și cele legate de destinul omului. “Cartea în ansamblul ei este o polemică cu neoristotelismul și cu scolastica. Autorul încearcă să argumenteze pe cale filosofică doctrina creștină, împletind, într-o manieră specific medievală, probleme de filosofia naturii și de teologie, chestiuni gnoseologice și moral religioase”, scrie Algeria Simota în Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900. Scrierea lui Cantemir este și una care lasă se vadă talentul literar chiar și atunci cînd subiectul este unul arid, cum ar putea fi filosofia naturii și ontologia: “Nenorocitul intelect omenesc este prins în valea mizeriilor, în creasta îndoielilor și în negura lucrurilor ce nu se pot cunoaște. Iar lumina imaterială, copleșită de bezna materială a corporalității, este încătușată de lanțurile indisolubile ale simțurilor și aproape cu desăvîrșire prăbușită în ignoranță, nevoindu-se ca să explice pe cel creat din cel necreat, pe cel vremelnic din cel etern, nimicul din Ființă, muritorul din nemuritor și – ce lucru mai îndrăzneț să spun? – pe cel mort din viață, și să facă să lucească razele luminii proprii pentru priceperea celor de cunoscut, muncit de ideea de unde să înceapă și către care țel să se îndrepte.” Citeste mai departe »

Despre religia naturală

dealoguri_asupra_religiei_naturale_persp4-no-border

David Hume (1711-1776) a fost un filosof scoțian care a studiat la Edinburg și la La Fleche, în Franța, acolo unde a scris prima sa lucrare filosofică, Tratatul asupra naturii omenești, era încercarea sa de a formula un sistem filosofic; împărțit în trei părți, Tratatul era despre procesul de cunoaștere, despre pasiunile omului și despre morală. Deși era cea mai aprofundată privire a lui Hume asupra omului în ansamblul său, cunoaștere, psihologie, morală, către sfîrșitul vieții filosoful scoțian își „reconsidera” scrierea găsind-o juvenilă, inexpresivă. Tratatul arăta că știința care apropie înțelegerea omului este datorată uniformității naturii umane, iar aceasta din urmă este studiată pornind de la universul mental caracterizat de „percepție”, care pentru Hume desemna întregul conținut psihic. Prima sa carte nu s-a bucurat de succesul așteptat, în schimb următoarea, Eseuri, morale și politice i-a readus încrederea, ceea ce l-a făcut să spere că va obține Catedra de filosofie morală la Universitatea din Edinburg. Acuzațiile de erezie și chiar de ateism i-au adus ani de peregrinări, dar și răgazul pentru a scrie noi lucrări: Eseuri filosofice asupra înțelegerii umane, mai bine cunoscută sub denumirea dată de Hume în ediția revizuită din 1758, Cercetare asupra înțelegerii umane. Este o lucrare în care David Hume prezintă considerațiile sale despre natura raționamentului, despre conștientizare și teoria sensului, despre cauzalitate. În domeniul cunoașterii, Hume rezumă toate relațiile posibile la două categorii: relațiile care depind doar de compararea între idei și relațiile care depind de confruntarea cu experiența; primele aduc certitudinea apodictică a adevărurilor matematice, celelalte privesc cunoștințele experimentale. În aceeași lucrare, David Hume abordează și probleme de morală, unde neagă existența unei „rațiuni practice” și posibilitatea unui fundament rațional al eticii, existența pasiunilor și voinței nefiind urmarea unei judecăți. Alte lucrări care i-au adus aprecierea contemporanilor au fost Istoria Angliei și Eseuri de morală, de politică și de literatură. Dar David Hume este cunoscut și pentru cărțile sale în care a pus în discuție argumentele teologice și cosmogonice ale existenței lui Dumnezeu, expuse în Dialoguri asupra religiei naturale și Istoria naturală a religiei, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, traducere, studiu introductiv și note de Alexandru Anghel, 2015, 272 p.

Apărută postum, în 1779, cartea Dialoguri asupra religiei naturale este considerată ca fiind deopotrivă cea mai enigmatică, dar și cea mai deplin realizată scriere a lui David Hume. Dialogurile aduc în scenă trei personaje principale, Demea, adeptul unei ortodoxii rigide și inflexibile, Cleanthes, teistul experimental, și Philon, filosoful sceptic, cel care conduce dialogul, cărora li se adaugă Pamphilius, care era martorul, și Hermippus, persoană căreia Pamphilius i se adresează. Numele personajelor principale se regăsesc în filosofia clasică, dialogurile humeene fiind influențe și de opera lui Cicero, aspect subliniat de Alexandru Anghel în ampla și bine documentata sa prefață. Comentatorii cărții lui Hume consideră că textul de desfășoară după o strategie complexă în care discursul asupra religiei nu se întemeiază pe un sistem particular, dar nici pe ateism. Scepticul își ia partea sa din confruntarea cu teologul, care afirmă că existența lui Dumnezeu este evidentă, dar că natura sa este insondabilă, dar și opoziția față de teistul care susține că nu poți socoti existența unei Ființe despre care nu ai nici o idee. David Hume afirma în debutul Dialogurilor că studiul filosofiei începe cu logica, continuă cu etica și fizica, încheindu-se cu natura zeilor, știința teologiei nturale „fiind cea mai profundă și mai abstractă dintre toate, cerea o judecată foarte matură pentru a fi studiată, neputînd fi încredințată decît unei minți bogate în toate celelalte științe.” Citeste mai departe »

Coloana Armoniei

colonne-dHarmonie-symbolique-de-la-musique-en-loge

Fără a avea vreo rezonanță în sfera operativă, muzica a apărut în masoneria speculativă odată cu Constitțiile lui Anderson, care în anexă cuprind patru cîntece (Cîntecul Maestrului sau Istoria masoneriei, Cîntecul Supraveghetorului sau o altă istorie a masoneriei, Cîntecul companionilor, Cîntecul ucenicilor). Coloana Armoniei a suferit modificări de-a lungul timpului, trecînd de la cîntecele de banchete și cele interpretate de orchestre militare la armoniile sonore care însoțesc ritualul masonic, fără a mai fi interpretate în lojă, dar cel inițiat va păstra totdeauna amintirea coloanei armoniei. Absolvent al Conservatorului Național Superior de Muzică din Lyon, Hervé Mestron, altist în diverse orchestre baroce și moderne, este și un prolific și cunoscut scriitor de diverse genuri, scenarii radiofonice, romane, literatură pentru copii; Hervé Mestron este și autor de studii masonice, în 2012 publicînd o primă carte în domeniu, Mozart, la mort inachevée. La Colonne d’Harmonie, recent apărînd o noua carte care îi poartă semnătura: Colonne d’Harmonie. Symbolique de la musique en Loge, Paris, editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques”, 2017, 126p.

Pentru Hervé Mestron, Coloana Armoniei este una dintre ramurile arborelui simbolic care a urmărit evoluțiile Artei Regale: „Muzica ne cufundă într-o stare psihologică și fiziologică specifică și trimite la un alt lucru decît cîntecele și arhitecturile sonore care le compun. Mai departe, ascultarea în lojă devine o experiență particulară. Întrucît călătoria a început, percepția elementelor se modifică. Rezonanța capătă o dimensiune cosmică în care noi ne regăsim și care, în același timp, ne depășește.” Muzica are o structură expresivă puternică în măsură să declanșeze stări emoționale comune tuturor membrilor atelierului, cultivînd conceptele de pace, iubire, universalitate, fraternitate, liniște. Alegerea pieselor muzicale care să ilustreze momente ale ritualurilor nu este ceva care ține de hazard, acesta nici nu există pe drumul inițiatic; alegerea nu ține de preferințe personale, ci desăvîrșește lucrarea în lojă. Hervé Mestron compară planșa armoniei cu cea a oratorului, „pentru că fața sacră a muzicii va aduce o lumină pe care cuvintele nu o vor putea aduce, legînd inima și rațiunea în perspectiva marelui Întreg.” Citeste mai departe »

Despre nivelă și Primul Supraveghetor

le-premier-surveillant-du-niveau-alart-du-trait

Fiecare demnitar sau ofițer al unei loji poartă un insemn potrivit funcției deținute. Unele sînt moștenire directă a vechilor loji operative. Printre acestea nivela, semnul distinctiv al Primului Supraveghetor. Nivela, sub forma unui echer de al cărui vîrf este fixat un fir cu plumb, pentru a verifica orizontalitatea unei suprafețe plane, este un simbol al egalității de origine antică, în această formă apărînd pe numeroase monumente funerare romane ca semn al egalității în fața morții

Nivela a fost adoptată de masonerie în secolul al XVIII-lea și a apărut în tablourile lojilor încă de la primele dezvăluiri ale ritualurilor, în cele ale lui Samuel Prichard, la 1730, sau ale abatelui Perau, la 1745. În lojă, Primul Supraveghetor este cel căruia Maestrul Venerabil îi încredințează organizarea șantierului viitorului templu. Acestui subiect îi este consacrată recenta carte semnată de Gabriel Steinmetz, Le Premier Surveillant. Du Niveau a l’art du Trait, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maconniques”, 2017, 126 p.

Nivela este un instrument vechi, una foarte frumoasă fiind găsită într-un mormînt datat din prima jumătate a domniei lui Ramses al II-lea; dacă nivela egipteană era în formă de “A”, cea din miniaturile medievale este asemenea unui “T” inversat. Acest instrument, în formă de “T”, a fost treptat abandonat în favoarea nivelei în “A”, mai ușoară, folosită ca echer și perpendiculară. “Dacă interpretarea dată nivelei în lojă este de regulă aceea de emblemă a egalității Fraților, trebuie să reamintim că, inițial, și numeroase morminte paleo-creștine o confirmă, era, înainte de toate, simbolul egalității oamenilor în fața morții”, scriu autorii Dicționarului tematic și ilustrat al francmasoneriei. Citeste mai departe »

30

coperta-trivium-26-small


În toamna anului 2009 apărea primul număr al revistei Trivium, care se voia o încercare de a reaminti unei lumi «desvrăjite» că artele cuvîntului ne pot reapropia de sensurile ascunse, nebănuite, a căror căutare și descoperire vor da sens existenței și vor re-vrăji lumea în care trăim, o lume în care fascinația nevăzutului își păstrează nealterată chemarea, dovedind scepticilor că mai are atîtea de oferit celor dispuși să treacă dincolo de suprafață, de pojghița înșelătoare căutînd profunzimi, comori care nu sînt ascunse, ci doar își așteaptă descoperitorii. Cei care au avut inițiativa realizării acestei reviste, iată ajunsă la a 30-a apariție, erau animați de credința că omul spiritual, deși asaltat de superficialitate, ignoranță, tehnicism exacerbat, disprețuire a interiorității, a profunzimii și simțirii autentice, va ști să învingă materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene, căutînd sensul transcendenței, al metafizicii, al inefabilului, al Cunoașterii prin care nevăzutul se face văzut.

Cu fiecare apariție Trivium încerca să mai facă un pas pe lungul drum al cunoașterii, al înțelegerii, un drum niciodată încheiat, încerca să trezească un apetit și o dorință de cunoaștere, o deschidere constantă către cunoașterea simbolică totdeauna comparabilă cu o revelație. Cine privește în istoria culturii și a civilizației observă cu ușurință că în istorie nu au supraviețuit decît culturile cu o profundă încărcătură spirituală. Spiritualitatea nu trebuie văzută ca un domeniu autonom, separat, exterior altor activități, ea este o aventură interioară, personală pe care o întreprinde fiecare în deplină conștiință și responsabilitate. La nivelul exprimării cotidiene este o inflație de «spiritualitate», o abundență necontrolată și păguboasă în folosirea termenilor de spiritualitate, filosofie, tradiție. De aici pînă la a considera inflația sinonimă cu regresiunea nu este decît un pas, un pas pe care detractorii se grăbesc totdeauna să-l facă. Cu răbdare, Trivium a cultivat un spirit tradițional care a căpătat contur în studiile, articolele și eseurile despre René Guénon, Vasile Lovinescu sau Julius Evola, despre masoneria operativă, numărul de aur, cabală, rozacruce, alchimie, templu, masoneria speculativă, despre toleranța, modestia, armonia, frumusețea, echitatea și setea de adevăr care se regăsesc în ritualuri și în trăirile membrilor confreriei. Citeste mai departe »

Itinerare labirintice

Mircea Eliade Itinerare labirintice_Mihaela Chiribau Albu

Exegeții operei lui Mircea Eliade sînt unanimi cînd îi apreciază deopotrivă monumentalitatea și originalitatea, o operă în care se întîlnesc și se împletesc armonios două versante ilustrate cu același talent, dăruire și consecvență: literatura și reflecția științifică. Omul poate fi înțeles în integralitatea sa urmărindu-i manifestările singulare, care îi conferă particularitate: credințe, putința de a capta misterele spiritului, creația literară, atracția către ceea ce este fascinant, misterios sau inexplicabil; sub aceste dimensiuni încercau, acum patru decenii, autorii invitați de Constantin Tacou să configureze personalitatea lui Mircea Eliade în Cahier de l’Herne. În studiul său despre literatura în lumina miturilor, Simone Vierne amintește de anii ’50 ai secolului trecut cînd timid își făcea loc lectura critică a operelor literare ținînd seama de sugestii venind dinspre alte discipline, psihanaliză, sociologie, mitologie; la Universitatea din Grenoble, unde avea să se înființeze Centrul de cercetare asupra imaginarului, condus de Gilbert Durand, devenise o practică studierea operelor literare prin prisma miturilor, credințelor, fantasmelor. Prin forța cercetărilor sale în domeniul istoriei religiilor, al miturilor și simbolurilor, Mircea Eliade deschidea o nouă perspectivă asupra imaginarului în creația literară, a imaginarului din propria creație. În egală măsură, pentru alți cercetători, studiile lui Mircea Eliade arătau că în literatura modernă, sub enorma masă de limbaj desacralizat, se află un continent de idei, sentimente înrădăcinate într-o lume uitată, o lume a cărei semnificație nu a fost epuizată. De altfel, în Jurnal, Eliade mărturisea că o serie de întrebări, mistere, probleme care nu și-a găsit împlinirea în activitatea științifică, a găsit o altă exprimare în libertatea unei opere literare. Căutarea unei structuri simbolice profunde, prezente deopotrivă în opera științifică, cît și în cea literară, a călăuzit-o pe Mihaela Chiribău-Albu în scrierea cărții Mircea Eliade. Itinerare labirintice, București, Editura Eikon, colecția «Universitas», prefață de Vasile Spiridon, 2016, 562 p.

Simbol al căutărilor alchimice, fir al Ariadnei, echivalent al lui Uroboros, însemn al pavimentelor catedralelor gotice, simbol al căutării inițiatice, labirintul este un simbol prezent în toate culturile vechi, perpetuîndu-și prezența în artă și literatură, în varii forme. «Itinerarul labirintic, afirmă Mihaela Chiribău-Albu, este un tip special de călătorie care, inițial, a reprezentat o peregrinare reală, într-o geografie reală, în labirinturi construite de natură sau de om, pentru ca, treptat, să înlocuiască datele concrete cu cele imaginare. Drept urmare, evoluția unui personaj, într-un text literar, poate lau forma unui itinerar labirintic, acreditînd un motiv literar de mare rezonanță în romantism – viața ca voiaj», prin aceste notații autoarea prefigurînd motivul cercetării sale, acela de a surprinde călătoria labirintică, răscrucile, bifurcațiile ca un teritoriu interior al personajelor literare. După necesarele lămuriri etimologice și de clasificare a labirinturilor, Mihaela Chiribău-Albu aduce în atenție mitul labirintului, începînd cu cel din celebrul palalt din Cnossos, continuînd cu simbolismul grotei, cu trimiteri la mandala, insistînd evident pe simbolismul labirintului în lucrările de istoria religiilor ale lui Eliade, pe simbolismul centrului văzut ca o figurare a interiorității, a metamorfozei interioare, totul într-un inspirat parcurs ale cărui borne sînt, printre alții, Nicolaus Cusanus, Pico della Mirandola, C.G. Jung, scrierile alchimice. Labirintul nu este numai misteriosul desen din pavimentele catedralelor gotice, mandalele sau manuscrisele artistic lucrate, este și o pecete a identității, a centrului, a căutării neîncetate. Din această perspectivă trebuie văzut labirintul spiritual indian al lui Eliade, perioada în care i-a fost student profesorului Dasgupta; fascinanta Indie îl va atrage prin cultură, prin spiritualitate, prin monumente, prin religie, încît trecerea de la un aspect la altul îi va provoca deseori  disperare, munca i se va părea inutilă, iar voința zadarnică; iar cînd la cele amintite se adaugă «un lung, beatific și totuși terifiant vis de noapte de vară», iubirea pentru Maitrey, urmat de alungarea din casa familiei Dasgupta, filosoful traiește un descensus ad inferos, în care «sciziunea sufletească și gîndurile contradictorii dovedesc o coborîre în Infern, un Infern care îl pune față în față cu Minotaurul din el, un Minotaur învins în repetate rînduri dar niciodată răpus definitiv. De ce? Pentru că Mircea Eliade ratează atingerea centrului» Citeste mai departe »

Comentarii teologice și filosofice

teologia-ca-dispozitie-stiintifica-prolog-la-comentariu-la-cartea-sentintelor_1_fullsize

Despre teologul cistercian Godescalc de Nepomuk nu se cunosc prea multe lucruri, se știe că a trăit la jumătatea secolului al XIV-lea, că în anul1367 a susținut o dizertație despre Petrus Lombardus, cel care îl citează, Iacobus de Altavila, amintind că în anul 1369 Godescalc nu mai trăia. Deși de mai bine de un secol au apărut numeroase lucrări de istorie a filosofiei care au încercat să configureze o imagine cît mai fidelă a gîndirii medievale, vastul subiect este departe de a fi epuizat, deși totdeauna va mai fi de adăugat o nuanță. Efervescența studiilor asupra marilor curente teologice medievale, asupra marilor sinteze doctrinale, fructele prețioase ale vastei mișcări intelectuale cunosctută sub numele de “scolastică”, se datorează enciclicii Aeterni Patris (1879) care a însemnat revenirea la Toma de Aquino și la alți mari teologi medievali. În deceniile care au urmat au apărut studii și cărți despre aristotelism și augustinism în veacul al XIII-lea, despre averroism și Siger de Brabant, despre confruntările între școlile rivale, conduse de Jean Peckham și de Toma de Aquino, la Universitatea din Paris, despre curentul platonico-augustinian. Cu certitudine, una dintre lucrările teologice care au influențat determinant gîndirea medievală a fost celebrul tratat al lui Augustin, De doctrina christiana. Scris pentru episcopi și preoți care predau doctrina creștină, tratatul este o introducere în studiul Sfintei Scripturi; concepția augustiniană asupra învățăturii creștine este de o perfectă claritate; trebuia substituită filosofiei sau înțelepciunii păgîne, fruct exclusiv al rațiunii, înțelepciunea superioară a rațiunii luminată de credință, ale cărei principii vin de la Dumnezeu însuși. Înțelepciunea creștină, pe care Augustin o numea nostra philosophia, adică sinteza cunoașterii elaborată de inteligența creștină va fi fundamentată pe știința Cărților sfinte, dar nu va ocoli științele profane: aritmetica, muzica, istoria, astronomia, dialectica, retorica, doctrinele filosofice. În prima jumătate a secolului al XII-lea, celebra lucrare a lui Petrus Lombardus, Summa sententiarum, avea același plan cu tratatul amintit al lui Augustin; Cartea Sentințelor lui Petrus Lombardus a ocupat un loc unic în istoria teologiei din Evul Mediu. Acest preambul ne apropie de înțelegerea și buna apreciere a unei recente inițiative editoriale: Godescalc de Nepomuk, Teologia ca dispoziție științifică. Prolog la Comentariu la Cartea Sentințelor. Ediție critică. Ediție a textului latin, traducere în limba română, studiu și aparat critic de Alexander Baumgarten, Iași, Editura Polirom, colecția “Biblioteca medievală”, 2016, 464 p.

Originar din Nomenonius, Lombardia, Petrus Lombardus, după studii la Bologna, Paris și Reims, a fost profesor și timp de un deceniu (1150-1160) episcop. Cartea Sentințelor i-a asigurat celebritatea; era împărțită în patru cărți, primele trei despre lucruri/res, a patra despre semne/signa. Cărțile despre Dumnezeu, îngeri și oameni, Isus mediator, semnele salvării sînt rînduite ca totalitate îndreptată către scopul ultim, întîlnirea lui Dumnezeu în beatitudine. Inserarea gloselor biblice, a numeroase sentințe i-au permis lui Petrus Lombardus să unească o formă sistematică cu un conținut extrem de dens, îmbogățit cu mii de referințe biblice și patristice. Operă cu succes în epocă, îmbinare fericită între formă și conținut, între autoritate și rațiune, Cartea Sentințelor a devenit o adevărată piatră de încercare, comentariul asupra ei asigurînd tînărului teolog dreptul de a continua studiile. Acesta a fost și cazul tînărului cistercian Godescalc de Nepomuk, care și-a susținut comentariul la Paris, la Colegiul Bernardin. Făcea parte dintr-un grup, alături de Johannes Hiltalingen de Basel, Iacobus de Altavilla și Henric de Langenstein, care marca o prezență germană la Paris. Citeste mai departe »

Masonerie și companionaj

Francmasonerie-si-companionaj-no-border

René Guénon (1866-1951) este un nume binecunoscut celor interesați de proiectul restaurării “Tradiției”, de înțelegerea crizei lumii moderne, celor care studiază ordinile tradiționale în lumea modernă. În România, multă vreme, René Guénon era un nume aproape necunoscut, excepție făcînd cîțiva admiratori și cunoscători ai scrierilor sale. După 1990 mai multe edituri s-au arătat preocupate de publicarea operei sale; au apărut aproape toate lucrările sale fundamentale: Simboluri ale științei sacre, Criza lumii moderne, Domnia cantității și semnele vremurilor (la editura Humanitas), Ezoterismul lui Dante, Simbolismul crucii (la editura Aion), Autoritate spirituală și putere temporală, Scurtă privire asupra inițierii, Inițiere și realizare spirituală, Omul și devenirea sa după Vedanta, Ezotersimul creștin, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Metafizica și Cosmologie orientală, Demiurgul și alte studii tradiționale, Stările multiple aleFiinței, Marea Triadă (la editura Herald). Simpla lectură a titlurilor cărților sale lasă să se vadă că René Guénon a fost cu adevărat un purtător de cuvînt al Tradiției, a fost un autor care nu a propus o metafizică dogmatică și închisă, ci a chemat la o deșteptare spirituală, la o reînnoire în care Tradiția să ocupe locul cuvenit, cel care invită la conversia privirii și la transformarea interioară. “A dorit să fie, pentru timpul nostru, unul dintre interpreții Tradiției primordiale și universale. Alegerile sale metafizice și demersul gîndirii sale simbolice au avut mai întîi o audiență limitată la cîteva grupuri dar ele au deșteptat după moartea sa, survenită la Cairo, un interes care crește neîncetat”, scrie Jean-Pierre Laurant, în Dictionnnaire de la franc-maçonnerie. Despre ecourile gîndirii guenoniene dă seamă și această întîmplare; în urmă cu 15 ani, revista “Connaissance des religions” și-a suspendat apariția; a fost preluată de editura pariziană Dervy, iar primul număr din noua serie a fost “René Guénon. L’Eveilleur, 1886-1951. Amintim cîțiva din autorii studiilor publicate în acel număr: Henri Montaigu, Jean Biès, Françoise Bonardel, Jean Borella, Pierre Feuga, Patrick Geay, Roger Parisot.

Una dintre lucrările lui Rene Guenon deseori citată este cea despre masonerie și companionaj, Etudes sur la Franc-maçonnerie et le Compagnonnage, 2 volume, 1963), în adevăr o carte postumă compusă din texte disparate publicate sub nume propriu, dar mai ales sub pseudonime (Le Sphinxe, Palingenius), în diverse publicații (“Etudes Traditionnelles”, “La Gnose”, “Voile d’Isis”, “Regnabit”). Pornind de la studii, articole și recenzii cu tematică masonică a fost editată recent cartea Francmasonerie și companionaj. Studii și articole, cuvînt înainte de Vasile Zecheru, introducere de Gelu Voican Voiculescu, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, editura Herald, colecția “Arta regală”, 2016, 368 p. Este o culegere de texte care nu se suprapune peste versiunea franceză, este o reconfigurare aducînd sub ochii cititorului român texte altfel inaccesibile, orînduite în cinci secțiuni: doctrina masonică, polemica în jurul Superiorilor Necunoscuți, inițierea mesteșugărească: companionaj și masonerie, simbolismul masonic, Martinez de Pasqually și Aleșii Cohen. Citeste mai departe »

Numărul de aur

matila-c-ghyka---numarul-de-aur---coperta-1

Una din legendele amintite de Herakleides Ponticul afirma că Pitagora ar fi fost de obîrșie un Aithalid și era socotit fiul lui Hermes, care i-ar fi spus să-și aleagă orice, în afară de nemurire. Pitagora a cerut ca pe timpul vieții și după ce s-ar fi săvîrșit să poată păstra memoria celor întîmplate. Același Herakleides povestește despre o discuție între Pitagora și Leon din Fliolante, în care Pitagora a făcut distincția între înțelept și filosof, iubitorul de înțelepciune. Fără să fi lăsat scrieri, ceea ce se știe despre doctrina pitagoreică datorîndu-se unor mărturii aparținînd doxografilor, comentatorilor și filosofilor antici fascinați de strălucitoarea personalitate a unui reformator religios, taumaturg, matematician, filosof atent la muzica sferelor și la armonia cetății, Pitagora rămîne cel în care Hegel vedea “primul maestru universal”. Contemporanii lui Pitagora vorbeau cu admirație de congregația religioasă, homakoeion, comunitatea de viață austeră și spirit aristocratic, care va influența filosofii de la Platon pînă la Nietzsche; comunitatea sa număra în jur de șase sute de membri a căror menire era să cultive meditația, cumpătarea, păstrarea secretului, idealul cunoașterii demonstrative, situîndu-se la încrucișarea unui joc al opozițiilor între esoteric și exoteric, sacru și profan, laic și religios, loc vizibil și loc inteligibil. Toate acestea sînt temeiuri ca filosofia pitagoreică să-și păstreze neștirbită atracția, unul dintre cei care au studiat filosofia lui Pitagora fiind gînditorul român Matila C. Ghyka, născut la Iași, la 13 septembrie 1881, descendent al domnitorului Moldovei, Grigore al V-lea Ghyka. Matila C. Ghyka era convins că “pe falnicul trunchi lăsat de Maestrul din Samos au crescut ramuri puternice formînd un fel de nobil evantai, asemănător frunzei de palmier” și a surprins aventura intelectuală a “legii numărului” într-o carte recent tradusă integral în limba română: Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale, scrisoare către autor de la Paul Valéry, prefața de Basarab Nicolescu, traducere din limba franceză de Adrian Pătrușcă, București, Editura Nemira, colecția “Porta Magica”, 2016, 496 p., 66 planșe. Este prima traducere integrală; în anul 1981, în traducerea lui Traian Drăgoi, a apărut primul volum din Numărul de aur, din cel de-al doilea apărînd doar două capitole, în volumul Estetică și teoria artei.

Numărul a exercitat o fascinație constantă în filosofia vechilor greci, dar toți comentatorii sînt unanimi în a recunoște lui Pitagora și școlii sale meritul de a fi așezat temelia unei filosofii a numărului, a proporției, a armoniei muzicale, idei admirabil surprinse de Paul Valéry: “Fiice ale numerelor de aur,/Întruchipări ale legilor cerului,/Peste noi se pogoară și-adoarme/Un zeu de culoarea hidromelului” (Cîntarea coloanelor). Cunoștințele științifice i-au permis lui Matila C. Ghyka să treacă de nivelul speculației pe seama muzicii sferelor sau armoniei arhitecturii și să vorbească despre filosofia și știința celor amintite, despre teoria proporțiilor, despre numărul de aur (1,618…), despre tetractys, văzut ca simbol al universului, ca împlinire a perfecțiunii absolute, despre pentada ca număr al armoniei în sănătatea și frumusețea manifestate în corpul uman. Teoria generală a proporțiilor nu era un exercițiu speculativ pentru încîntarea minților, era asociată studiului proporțiilor geometrice sau armonice. Un timp, arhitectura a avut un caracter inițiatic și ritualic, cultivîndu-se o tradiție a secretului, o concepție esoterică despre arhitectură; Matila C. Ghyka pune în evidență pașii pe care îi făcea discipolul pitagoreic pentru a urma un traseu parcurs cu tenacitate prin labirintul de simboluri și de analogii, la capătul căruia i se deschidea perspectiva asupra Adevărului, Frumuseții, Armoniei și Unității. Fără inventarea tiparului, susține autorul, arhitectura ar fi rămas esoterică, iar transmiterea principiilor sale prin inițiere nu era iubire pentru mister, ci necesitate. În De vita pythagorica, Iamblicos povestește că plimbîndu-se prin fața unei fierării, Pitagora “a auzit în urma unei coincidențe divine ciocanele care băteau fierul pe nicovală și scoteau niște sunete care se aflau într-o deplină armonie unele cu altele, cu excepția unei perechi. A recunoscut în aceste sunete raporturile de octavă, cvintă și cvartă.” Pornind de la experimentele și considerațiile lui Pitagora, Matila C. Ghyka scrie convingător despre ritm, incantație, armonie în muzică și poezie, aici întîlnindu-se cu concepțiile unui alt estetician român trăitor în Hexagon, Pius Servien. Poezia lui Chateaubriand, Victor Hugo, Baudelaire, Mallarmé, Paul Valery, Walt Whitman, Paul Claudel sînt exemple care susțin concepțiile despre emoție, armonie, simetrie, tensiune interioară, periodicitate. Armonia ritmată are însă și ceva magic, iar vocile o anume vrajă; se știe că pitagoricienii au prețuit valoarea purificatoare a muzicii, a incantației, cea care-l va face pe Platon să vorbească despre îndrăgostitul inspirat de Dumnezeu, iar pe Matila C. Ghyka despre “incantațiile de dragoste conștiente, «nevoia de magie» pe care o implică împlinirea dorinței amoroase”, amintind de un talisman reprodus de Paracelsus, în care poate fi văzută Venus cu o pentagramă mare deasupra capului. Citeste mai departe »

Pagina 3 din 26123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.