Esoterica

Patrick Négrier este autorul a numeroase cărţi de studii şi eseuri pe diverse teme, dar toate subsumate noţiunii de Tradiţie; în ultimii ani am prezentat unele din  cărţile sale, printre care: La Pensée maçonnique du XIV au XX siècle, 1998; La Tradition initiatique, 2001; La Bible et l’Egypte, 2002; L’Eclectisme maçonnique, 2003; Temple de Salomon et diagrames symboliques, 2004; La Tulip. Histoire du rite du Mot de maçon de 1637 à 1730, 2005; Gurdjieff, maitre spirituel. Introduction critique à l’oeuvre de Gurdjieff, 2005; Art Royal et Regularité dans la tradition de 1723-1730, 2009. La începutul lunii trecute a apărut o nouă carte semnată de filosoful Patrick Negrier: Les ziggurates et la Bible, Groslay, Editions Ivoire-Clair, coll. Lumière sur…, 2011, 152 p.

De mai bine de două decenii, Patrick Négrier nu a încetat în studiile şi cărţile sale să adauge noi elemente, noi piese pasionantului dosar al Tradiţiei, poate ultima redută în calea valului nimicitor al modernităţii, ultima şansă a umanităţii să se salveze de la moarte urmînd fascinantul fir care leagă între ele corespondenţe culturale, literare, religioase, filosofice, dincolo de spaţii geografice, dincolo de timp. A ales acum o inedită „corespondenţă” între zigurat şi Biblie. Ziguratele desemnează monumente sacre specifice antichităţii mesopotamiene şi elamite; astăzi mai pot fi admirate astfel de monumente în Irak şi Iran, particularitatea lor fiind construcţia în trepte. André Parrot, unul din arheologii Orientului mijlociu traduce zigurat prin „turn cu etaje”, amintind celebrul zigurat de la Ur, una din capitatele sudului mesopotamian. Dar studiul lui Négrier nu este nici unul arhitectural, cu atît mai puţin unul de arheologie, ci o încercare de  a descifra simbolismul spiritual şi moral al ziguratului. Pentru aceasta este necesară o atentă observare a modelului cosmologic al acestor monumente: capela din vîrful ziguratului corespunde cerului, etajele corespunzînd pămîntului, iar porţile infernului situate la baza ziguratului corespund atît cerului, cît şi pămîntului. De la corespondenţele simbolice între cosmos şi zigurat, Patrick Négrier ne propune cîteva corespondenţe simbolice, morale şi metafizice care apropie ziguratul de elemente/figuri descrise în Biblie.

O primă corespondenţă este între legendară arcă şi arhitectura ziguratului; elementele similare sînt: cele şapte etaje şi cele „trei rînduri de cămări”. Cele şapte etaje simbolizează depăşirea progresivă a celor şapte păcate capitale cu urmări distrugătoare, depăşirea egotismului şi accederea la altruism; pentru Patrick Négrier „arca biblică a potopului constituia o expresie navală a arhitecturii religioase a ziguratelor din Mesopotamia”.O versiune polemică a ziguratelor este, în opinia autorului francez, Turnul Babel, cel descris în Facerea, 11; oamenii vremurilor arhaice, vorbitori ai unui singur grai, începuseră să construiască în ţara Senaar un turn al cărui vîrf să ajungă la cer; foloseau cărămizi arse în loc de piatră şi smoală în loc de var. Turnul simboliza prin succesivele sale etaje depăşirea progresivă a diferitelor forme de egotism, iar vîrful care ajungea la cer era încununarea altruismului; după ce Dumnezeu a amestecat limbile şi i-a împrăştiat pe babilonieni pe tot pămîntul, construcţia turnului a încetat: „individualismul îl cîştigase pe fiecare babilonian, ei încetînd să poată continua să colaboreze pe şantierul comun al oraşului şi ziguratului Babilon, oprirea construcţiei ziguratului reprezentînd deopotrivă o consecinţă (literală) şi un simbol al incapacităţii fiecărui babilonian de a depăşi egotismul său”.

O altă corespondenţă pusă în lumină de Patrick Négrier este cea între zigurat şi scara lui Iacov, „sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”. Această scară simbolizează căderea în cele şapte păcate capitale, cît şi depăşirea lor; este scara care înalţă spre altruism, către un universalism de care cultura mesopotamiană nu era străină; pentru Iacov una din încercări a fost lupta cu Dumnezeu, urmată de binecuvîntarea sa şi de împăcarea cu Isav, fratele său. Decalogul şi cele două ascensiuni ale lui Moise pe muntele Sinai sînt, în opinia lui Patrick Négrier, exemple grăitoare ale influenţei vechii culturi mesopotamiene în spaţiul Orientului mijlociu. Filosoful francez consideră că ziguratele au fost primele scări spirituale din cultura universală; aceste scări spirituale ale vechii Mesopotamii simbolizau urcarea progresivă a individului dincolo de cele şapte păcate capitale, dincolo de egotismul său, dar şi accesul la altruism, la universalism. După aceste prime scări spirituale, grecii au elaborat alte scări, fie ele ale artelor, la Hesiod, ale părţilor trupului uman, la Pitagora, ale frumosului, ale artelor liberale, la Platon. Mai tîrziu călugării creştini precum Evagrie Ponticul, Ioan Casian sau Ioan Scărarul au dat noi înţelesuri simbolicii scării cereşti. Cartea lui Patrick Négrier explică simbolismul comun al unor monumente biblice inspirate de ziguratele mesopotamiene.

Osiris este cel mai cunoscut dintre zeii vechiului Egipt, iar legenda lui Isis şi a lui Osiris este una care a înfruntat vremurile, dăinuind fără să-şi fi pierdut savoarea iniţială şi nu mai puţin iniţiatică. Numele de Osiris a fost tradus ca „loc al creaţiei”, „bucurie a ochilor mei”, „fiinţă regenerată perpetuu”. După toate tradiţiile, el era un Rege legendar, celebru prin vigoarea şi dreptatea cu care guverna Egiptul, cel care i-a învăţat pe locuitorii văii Nilului să-şi cultive pămînturile şi să îngrijească viile; nu întîmplător, era glorificat în imnurile vechilor egipteni: „Tu eşti Nilul, zeii şi oamenii trăiesc prin inundaţiile tale”, „Tu eşti tată şi mamă a oamenilor, ei trăiesc prin respiraţia ta şi mănîncă din carnea trupului tău”. Trădat şi asasinat de Seth, fratele său, Osiris este înviat de soţia sa, regina Isis. Acesta este într-o formă simplificată mitul central al gîndirii egiptene, referinţă majoră a esoterismului iniţierii în misterele divine.

Cunoscutul egiptolog Christian Jacq, unind cu măiestrie competenţele de cercetător cu talentul literar, oferă o frumoasă interpretare a mitului: La Légende d’Isis et d’Osiris, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Voir l’essentiel”, 2010, 96 p. Acest mit, care în adevăr este mitul lui Isis şi al lui Osiris, cei doi fiind un cuplu model al instituţiei regale, garant al stabilităţii şi armoniei, permitea iniţiaţilor să înţeleagă misterul suprem: triumful vieţii asupra morţii. Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaştere care ducea către lumină. Texte ale înţelepciunii egiptene, datînd de mai bine de patru milenii, cum ar fi Textele piramidelor, Cartea morţilor sau Textele sarcofagelor, sînt cele care conturează mitul lui Isis şi al lui Osiris; acestor texte avea să li se adauge unul aparţinînd lui Plutarh, Isis şi Osiris, el însuşi iniţiat în misterele vechi egiptene. Un ecou al legendei lui Isis şi a lui Osiris este şi opera Flautul fermecat a lui Mozart, compusă într-o epocă de efervescenţă a căutărilor de a cunoaşte şi înţelege vechea civilizaţie egipteană. Tamino/Osiris şi Pamina/Isis reformează cuplul primordial, aflat la originea întregii armonii. Pamina, „femeia care nu se teme nici de noapte nici de moarte este Venerabilă şi va fi iniţiată”, îi spune lui Tamino: „Pretutindeni voi fi alături de tine. Te voi ghida eu însămi, iubirea mă va îndruma!”

Prin calităţile sale de conducător, Osiris a adus bunăstarea şi a răspîndit dreptatea şi armonia printre locuitorii vechiului Egipt; în toate reformele sale i-a fost alături Isis, soţia sa. Totdeauna acţiunile binefăcătoare stîrnesc invidia, încît Seth, fratele lui Osiris, plănuieşte asasinarea fratelui, folosind un truc, anume oferind un frumos cufăr celui ale cărui măsuri ale corpului se vor potrivi cu cele ale cufărului, după ce avînd măsurile lui Osiris, confecţionase cufărul aidoma. Odată ce Osiris s-a aşezat în cufăr, Seth împreună cu complicii săi, îl închid şi îl aruncă în Nil, în sinistra zi de 17 noiembrie, sub semnul scorpionului. După căutări care o duc pînă pe ţărmurile Libanului, la Byblos, Isis găseşte sarcofagul cu trupul lui Osiris, îl aduce în Egipt pentru a-l înmormînta la Abydos; Seth decide ca de această dată planul ucigaş să fie fără cusur: va tăia în bucăţi trupul lui Osiris, aşa încît să nu poată fi înviat. Isis însă va descoperi una cîte una părţi din corpul lui Osiris, şi cu ajutorul lui Nout, zeiţa cerului, şi a lui Nephtys trupul regelui va fi reconstituit, simbol al iubirii nestrămutate pe care i-a purtat-o Isis. Legenda spune că Isis a rămas însărcinată cu Osiris, fiul lor, Horus, fiind cel care va conduce regatul după ce îl va ucide pe Seth, răzbunînd astfel uciderea tatălui său. „Osiris! Tu erai plecat, dar ai revenit; dormeai, dar te-ai trezit, ai murit, dar trăieşti din nou”, cu aceste cuvinte i se adresează Horus tatălui său, Osiris, resuscitat ca „persoană spirituală” şi energie vitală. Osiris este sursă a fecundităţii şi fertitilităţii, este temei al creaţiei: „Fie că trăiesc, fie că mor, eu sînt Osiris! Eu pătrund în tine şi reapar dincolo de tine; pier în tine şi cresc în tine…Zeii trăiesc în mine pentru că eu trăiesc şi cresc în grîul care îi susţine. Am devenit Stăpînul Ordinii…Răsar din trupul Ordinii…”, scrie în Textele Sarcofagelor. Osiris înviat este reprezentarea divinităţii şi a inteligenţei creatoare. Spirit universal, întrupare a eternităţii, el separă muritorul de nemuritor, menţine coeziunea forţelor vitale. „Avem de a face, scria Mircea Eliade, cu o foarte îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmutare exaltantă a existenţei întrupate. Moartea desăvîrşeşte trecerea de la sfera neînsemnatului la sfera semnificativului. Mormîntul este locul unde se împlineşte transfigurarea omului, căci mortul devine un Akh, un spirit transfigurat. Ceea ce contează pentru noi este faptul că Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ.” Mitul lui Osiris este unul al drumului către Lumină, al accederii la Cunoaştere, al triumfului Vieţii asupra morţii, al armoniei părţilor într-un Tot.

Astăzi în lume sînt practicate mai multe rituri masonice; de departe, cel mai cunoscut şi mai răspîndit este Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. A apărut instituţional la începutul secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii, răspîndindu-se repede în lojile masonice din Europa. Începuturile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat ascund încă multe nedumeriri; nu puţini vor fi căzut în capcană şi vor fi crezut că Ritul are rădăcini în Scoţia, cînd astăzi se ştie că denumirea de scoţian a fost aleasă pentru a sublinia o anumită…vechime; de altfel, Robert Strathern Lindsay, Mare Secretar General al Supremului Consiliu al Scoţiei, scria, în 1957, că „Scoţia nu este leagănul nici al Gradelor Ritului, nici al Ritului ca sistem”; ritul s-a constituit în forma ritului de perfecţie, cuprinzînd 25 de grade, în deceniile 4-6 ale secolului al XVIII-lea, în lojile franceze, la puţină vreme după constituirea masoneriei speculative (24 iunie 1717), a ajuns în teritoriile franceze de peste mări, apoi în Statele Unite ale Americii, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea să fie re-adoptat în Franţa, iar apoi să fie îmbrăţişat de masonii de pe vechiul continent; cel care a avut Patenta (astăzi pierdută, pe care puţini au văzut-o) a fost masonul francez Etienne Morin, considerat încă de mulţi masoni americani drept „Patriarhul Ritului Scoţian”. Iată, aşadar, cîteva subiecte care încă mai caută un răspuns; este ceea ce şi-a propus André Kervella în cartea  Rite Ecossais Ancien et Accepté. L’effet Morin. Prestige d’un homme, genèse d’un système, Groslay, Editions Ivoire-Clair, 2010, 354 p. André Kervella este un nume binecunoscut în rîndul specialiştilor în istoria masoneriei; dintre cărţile sale amintim: Aux origines de la Franc-maçonnerie française (1689-1750), exilés britanniques et gentilshommes bretons, 1996; La Maçonnerie écossaise dans la France de l’Ancien régime. Les années obscures (1720-1755), 1999; La Passion écossaise, 2002; Réseaux maçonniques et mondains au siècle des Lumières,2008; Le Chevalier Ramsay, une fierté écossaise, 2009; Le Mystère de la Rose Blanche. Franc-maçons et Templiers au XVIII siècle, 2009.

André Kervella precizează că aşa cum a studiat personalitatea lui André-Michel de Ramsay, în care a văzut un personaj major al istoriei francmasoneriei, aşa va face şi cu Etienne Morin, care, asemenea predecesorului, nu a fost nici un decident nici un creator de ritualuri; amîndoi au fost martori ai unor epoci efervescente masonic: unul, în anii constituirii masoneriei speculative, celălalt, în vremea în care lua naştere Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Viaţa lui Etienne Morin este încă subiect de presupuneri şi controverse; nu s-au descoperit acte doveditoare ale naşterii şi botezului, asupra studiilor sau începurilor activităţilor sale profesionale. Cu două decenii în urmă a fost descoperit un document al amiralităţii din Guyana care atesta că la 27 martie 1762, Etienne Morin ( „în vîrstă de 45 de ani, de talie mijlocie, păr negru, purtînd perucă, natifv din Cahors”) se îmbarca la bordul navei Succes; era însoţit de doi prieteni, toţi locuitori ai insulei Sf. Dominic/Santo Domingo, actuala Republică Dominicană. De aici s-a putut constata un singur fapt clar: Etienne Morin s-a născut în 1717! Iniţiat undeva între 1738 şi 1743, în Franţa sau Martinica, Morin primeşte al patrulea grad al masoneriei în 1744, la Antigua, apoi revine în Europa unde, la Londra şi la Bordeaux întîlneşte înalţi demnitari ai masoneriei pentru constituirea unei viitoare loji de perfecţie. Restul anilor ascund încă mistere, dar unele documente lasă să se întrevadă o vie preocupare a lui Morin pentru lojile scoţiene, loji de perfecţie; în anii 1751-1752 Morin a creat, la Fort-Royal, o lojă scoţiană, care nu putea urma decît unei loji simbolice. Urmărind parcursul sinuos al biografiei lui Etienne Morin, André Kervella dezvăluie aspecte mai puţin cunoscute din istoria constituirii Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; se mai crede, din comoditate sau din necunoaşterea surselor documentare, că Ritul a apărut cu mult mai tîrziu decît masoneria speculativă, or unele grade a ceea ce avea să devină ritul de perfecţie erau cunoscute încă din deceniul al 3-lea al secolului al XVIII-lea.

Numele lui Etienne Morin va fi totdeauna legat de celebra Patentă, document înmînat lui Morin în ziua de 27 august 1761, al cărui original nu a fost niciodată găsit; există însă mai multe copii, în engleză şi franceză, avînd un conţinut sensibil divergent. Patenta atestă apartenenţa lui Etienne Morin la ordinul masonic, faptul că fusese iniţiat în grade ale ritului scoţian, şi că acesta doreşte, ca odată ajuns pe continentul american, să poată lucra pentru dezvoltarea ordinului masonic. Totodată, prin această Patentă demnitarii masoni erau invitaţi să-i acorde tot sprijinul lui Etienne Morin în demersurile sale pentru propăşirea Artei Regale. Era o perioadă efervescentă masonic, se afirmau lojile simbolice, dar şi cele scoţiene, se constituiau ritualuri; plecarea lui Morin peste mări avea să facă din acele teritorii mraniţa pe care va germina Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, fără însă ca Etienne Morin să-şi aroge vreun moment rolul de creator! Din teritoriile vizitate de Morin, prin intermediul lui Francken, gradele Ritului (24 împărţiţe în şapte clase, ultimul grad era atunci Ilustru Cavaler Kasdosh, Comandor al Vulturului Alb şi Negru) vor ajunge în Carolina de Sud. De acolo va începe adevărata istorie a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Trebuie însă să i se recunoască lui Etienne Morin rolul decisiv în răspîndirea scoţianismului în coloniile franceze ale Americii; întrega sa viaţă a fost ataşat convingerilor masonice pledînd pentru un ideal de fraternitate care transcende diferenţele dintre naţiuni şi religii. Cartea lui André Kervella nu este centrată pe constituirea ritualurilor, ci este o incursiune strict istorică în geneza Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, o încercare de clarificare a unor inexactităţi cronologice perpetuate în timp, o retrasare a circuitului anumitor afinităţi intelectuale care au permis la mijlocul veacului al XVIII-lea apariţia uneia din ultimele redute în calea unei modernităţi cotropitoare, un luminos portret al unui personaj major al masoneriei universale, un personaj încă învăluit în mister, doar pentru că sursele documentare nu sînt foarte bogate, sînt mai greu accesibile, din comoditate, de multe ori, locul acribiei cercetării fiind luat de ficţiunile inaugurale, care se răspîndesc şi sînt acceptate, din păcate, cu mai multă uşurinţă.

De-a lungul ultimelor trei secole, de cînd masoneria speculativă a devenit o prezenţă în lumea guvernată de simboluri, mulţi istorici şi specialişti în ritualurile masonice se vor fi întrebat pentru ce masoneria l-a ales pe Hiram ca principal erou al mitului său fondator. Lectura literală a textelor biblice poate duce întrebarea mai departe: pentru ce un personaj aparent secundar, fără calităţi iniţiatice deosebite, doar un bun artizan, un făurar care a realizat decoraţiuni pentru Templul de la Ierusalim să fi reţinut atenţia părinţilor fondatori ai masoneriei? Poate fi ceva ascuns în spatele textelor sacre care îi amintesc numele?

Un părinte al Bisericii, Origen, spunea că un text sacru putea avea 77 de grade de lectură diferite, lăsînd loc să credem că puteau fi mai multe. Cabaliştii s-au mulţumit cu patru niveluri ale lecturii: literal, moral, alegoric şi secret, cel spre care putem tinde, dar pe care nu-l vom atinge niciodată. Şi Dante vorbea despre patru sensuri în înţelegerea unei opere: literal, alegoric, moral şi anagogic sau suprasensul, semnificaţia spirituală a scrierii; şi astăzi iluştri cărturari caută să dea noi sensuri celebrei sale scrieri Divina Comedie.

Să revenim la cuvinte, la sensul lor şi la etimologie pentru a înţelege alegerea făcută de fondatorii masoneriei. În Biblie sînt menţionate două personaje purtînd acelaşi nume – Hiram. În Cartea regilor III este amintit Hiram, rege al Tyrului care fusese prieten cu David, tatăl lui Solomon, cel care i-a promis tînărului rege că îi va îndeplini dorinţa şi îi va trimite lemn de cedru şi chiparos pentru ridicarea Templului. În Cartea regilor este amintit şi meşterul Hiram din Tyr : “Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă. Şi a venit la regele Solomon şi a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stîlpi de aramă. Şi a aşezat stîlpii în pridvorul templului, punînd un stîlp în partea dreaptă şi dîndu-i numele de Iachin; şi pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele de Boaz”. În Cartea a doua a Cronicilor este menţionat din nou Hiram făurarul în răspunsul regelui Hiram către Solomon: “Aşadar îţi trimit un om înţelept şi înzestrat cu ştiinţă, şi anume pe meşterul Hiram-Abif. Acela ştie să facă lucruri de aur şi de argint, de aramă şi de fier, de tort purpuriu, stacojiu şi albastru, de in şi de purpură; ştie să facă tot felul de sculpturi şi să îndeplinească tot ce i se va porunci”. Toţi comentatorii ritualurilor masonice sînt de acord că privitor la priceperea lui Hiram Abif (textul biblic îl  numeşte Abi) Cartea a doua a Cronicilor pune în evidenţă mai bine calităţile extraordinare ale meşterului Hiram, în vreme ce descrierea din Cartea Regilor este mai lacunară. Odată terminate capodoperele sale, Hiram Abif iese din istorie, dar figura sa intră în legendă, viaţa şi moartea sa se transformă în mit iniţiatic, devin mitul fondator al masoneriei speculative.

Fără a intra în detalii lingvistice care nu-şi au locul aici, să amintim că în multe traduceri ale Bibliei în limbi moderne apare vocabula Hiram Abi, adică Hiram, tatăl meu. Cînd Solomon vorbeşte despre David spune David abi, care s-a tradus prin David, tatăl meu; de ce abi este tradus în cazul lui Hiram cu alt cuvînt? Este evident că Hiram artizanul nu era tatăl biologic al regelui, dar era vorba mai curînd despre o formulă de respect, un gen de filiaţie spirituală. Hiram, regele Tyrului se prezintă ca fiu spiritual al lui Hiram omul artei, al ştiinţei, al cunoaşterii. Cum bine se ştie, alfabetul ebraic are particularităţile sale, un cuvînt avînd rădăcini care la rîndul lor sînt cuvinte. Rădăcinile cuvîntului înseamnă a fi strălucitor, a fi nobil, a fi îmbrăcat în lumină. Aceste rădăcini terminologice şi interpretări etimologice pot oferi un răspuns întrebării de ce părinţii fondatori ai masoneriei l-au ales pe Hiram ca erou al mitului fondator.

Istoria biblică a lui Hiram Abi nu consemnează nimic despre uciderea artizanului; legenda masonică, una dintre cele mai frumoase, este rodul imaginaţiei şi al erudiţiei unor autori rămaşi necunoscuţi, cum necunoscută a rămas şi sursa acestei legende. Că a fost o legendă fascinantă în măsură să devină sursă de inspiraţie pentru scriitorii romantici nu este nici o îndoială, iar cel mai bun exemplu îl constituie povestirea Makbenah din volumul Călătorie în Orient al lui Gerard de Nerval, din care redăm un scurt fragment: “Ora era înainată, şi soarele pălind, văzuse noaptea pe pămînt. În sunetul ciocanelor ce sunau de adunare pe toaca de aramă, Adoniram, smulgîndu-se gîndurilor lui, străbătu mulţimea muncitorilor adunaţi şi, pentru a supraveghea plata, pătrunse în templu şi întredeschise poarta dinspre răsărit unde se aşeză lîngă coloana Jakin. Cele trei grade ierarhice se deosebeau printr-un cuvînt de recunoaştere care înlocuia, în această împrejurare, ritualul gestic, a cărui îndeplinire ar fi durat prea mult. Plata era făcută după rostirea parolei. Treptat mulţimea se rări, incinta rămase pustie; după ce s-au retras ultimii muncitori, s-a văzut că nu se prezentaseră toată lumea, căci mai rămăseseră bani”. De aici urmează abominabila crimă, îngroparea maestrului, aşezarea ramurei de accacia, descoperirea mormîntului şi rostirea cuvîntului care avea să devină noua parolă. Gradul de maestru este unul în care se împletesc în chip fericit punerea în scenă a unei drame şi un parcurs iniţiatic şi spiritual ale căror rezonanţe vor dăinui în mintea noilor maeştri.

Cînd a apărut legenda lui Hiram?, căci gradul a apărut în masonerie mai tîrziu. Istoricii masoneriei consideră că legenda a apărut la mijlocul secolului al XVII-lea, unii punînd-o în strînsă legătură cu uciderea regelui Carol I, în 1649, decapitarea regelui cerînd răzbunare, pe care nu o puteau împlini decît fiii săi, fiii văduvei. Nu insistăm asupra acestui subiect. Legenda lui Hiram este posibil să fi apărut în secolul al XVII-lea, dar gradul de maestru şi legenda masonică apar după 1720, pînă atunci nici un document nefăcînd vreo menţiune. De altfel nici Anderson, în prima versiune a Constituţiilor nu vorbeşte despre un mit fondator al lui Hiram, el revine însă în ediţia din 1738 cînd subliniază doliul profund care a urmat morţii maestrului Hiram. În această legendă este vorba de un întreg rit autentic tradiţional, coborînd poate pînă la vechile mistere ale antichităţii, de o învăţătură cu o certă valoare iniţiatică. În timpul ceremoniei de iniţiere, candidatul este chiar Hiram şi trăieşte legenda acestuia ca dramă simbolică. Simbolul nu este un capăt de drum în căutările omului, ci este doar un început care ne deschide către lumea sacrului.

Într-o recentă apariţie editorială (Les Sources chrétiennes de la légende d’Hiram, Paris, Editions Dervy, coll. „Bibliothèque de la Franc-Maçonnerie”, 2009, 394 p.), cunoscutul autor de literatură masonică, Philippe Langlet, întreprinde un temeinic studiu, bazat pe o amplă bibliografie, despre legenda maestrului Hiram. Dacă pentru mulţi, fie ei masoni sau nu, sursele creştine, biblice ale legendei lui Hiram sînt evidente, nu puţini sînt masonii care vorbesc despre un fond precreştin, după cum nu puţini sînt creştinii care neagă orice prezenţă creştină în legenda masonică. Înaintea studiului lui Ph. Langlet, teologul dominican Jérome Rousse-Lacordaire (Jésus dans la tradition maçonnique. Rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maçonnerie française) făcea cîteva apropieri între Patimile lui Isus şi legenda lui Hiram, dar şi în legătură cu ritualul iniţial al gradului de Cavaler al Crucii şi al Trandafirului. Ph. Langlet consideră că legenda lui Hiram nu îşi are sursele în spaţii şi tradiţii exotice, ci în tradiţia creştină, şi atenţionează asupra manierei de a recepta legenda lui Hiram. Într-o lume tot mai îndepărtată de cultura religioasă, lectura literală a legendei îi îndrumă pe mulţi masoni în a considera personajele ca persoane, elementele povestirii ca fapte concrete, peripeţiile ca realităţi, cînd textele biblice conţin povestiri care abundă în parabole a căror lectură şi înţelegere ne amintesc doctrina celor patru sensuri. Deşi majoritatea riturilor au produs propria versiune a legendei plecînd de la o bază comună, trebuie subliniat că există un mare număr de elemente comune în toate versiunile, există invariante: şantierul, Hiram-maestru mason, secretul, ora fixă, prezenţa celor trei ucigaşi, moartea maestrului, căutarea trupului maestrului, ridicarea sa prin cele cinci puncte. Pornind de la aceste invariante, Ph. Langlet vorbeşte de o dublă tramă: pe de o parte, „martiriul unui erou”, pe de altă parte, „sfîntul fondator”, sau moartea lui Hiram, analogă celei a lui Maître Jacques al companionilor operativi, apoi renaşterea, un adevărat proces alchimic. În legendele martirilor, schema canonică enunţă şapte etape: persecuţia, ameninţarea, afirmarea, arestarea, interogatoriul, supliciul şi moartea. Pe baza acestora, autorul francez face analogia cu uciderea maestrului Hiram, în opinia sa prima tramă reproducînd „un model al martiriului care este, în mod evident, Patima lui Isus”; a doua tramă este despre moartea şi renaşterea lui Hiram, Ph. Langlet făcînd o paralelă între mitul masonic şi legendele „sfinţilor fondatori”, demers în mod sigur surprinzător pentru mulţi masoni care refuză masoneriei orice aspect religios.

Legenda lui Hiram propune drept cadru al povestirii un loc – Templul lui Solomon, despre care Părinţii Bisericii spuneau că nu-şi are măreţia în piatră, ci în arhitectura interioară, în construcţia interioară; realitatea sa materială este de ordin secundar, chiar dacă în Biblie găsim dimensiunile sale, ca şi bogăţia ornamentală. Realitatea sa ca edificiu, construcţia sau reconstrucţia materială, chestiunile istorice sînt inutile într-un demers iniţiatic, pentru că iniţierea cere construirea Templului prin gîndire, „este un alt ordin al realităţii, care nu este mai puţin real. Este vorba totdeauna de o arhitectură spirituală, şi acest tip de construcţie aparţine unei practici fondate pe utilizarea mentală a unei construcţii familiare în scopul dezvoltării unei gîndiri orientate. Această uzanţă aTemplului aparţine unei lungi tradiţii care îl consideră ca una din axele fundamentale ale meditaţiei spirituale creştine”, susţine Ph. Langlet.

Cei care au studiat ritualurile masonice ale primelor trei grade au remarcat o ruptură între primele două grade şi cel de maestru, au remarcat în egală măsură că acest din urmă grad, în ciuda referinţei la Templu, aduce în discuţie filiaţia între masoneria operativă şi masoneria speculativă. În acest context, Philippe Langlet consideră că masoneria speculativă are ca orizont declarat trasnformarea spirituală a adepţilor săi şi că s-a dezvoltat în jurul legendei lui Hiram: „Acest al treilea grad devine pivotul întregului ansamblu al  masoneriei spirituale oricare vor fi fost dezvoltările sale ulterioare în Franţa sau Marea Britanie”. Totodată lansează o provocare: avem certitudinea că primele două grade sînt concepute anterior gradului de maestru?

Istoria constiturii celui de-al treilea grad al masoneriei l-a preocupat şi pe unul dintre cei mai respectaţi istorici ai masoneriei – Roger Dachez, autor, printre altele, al volumului Hiram et ses frères, Paris, Editions Vega, coll. „Renaissance traditionnelle”, 2010, 120 p. Roger Dachez cunoscut pentru acribia cu care a separat istoria de mit şi legendă, adevărul de fals, ceritudinile de supoziţii într-o altă lucrare-L’invention de la franc-maçonnerie. Des operatifs aux speculatifs-afirmă de la bun-început că pentru a înţelege circumstanţele istorice în care s-a constituit sistemul masonic al primelor trei grade doar antecedentele scoţiene ale Meseriei trebuie luate în considerare, începînd cu Statuts Schaw (1598-1599), celebrele Old Charges nefiind edificatoare pentru subiectul în cauză. Cele mai vechi ritualuri masonice cunoscute corespund sistemului scoţian al masoneriei operative. Roger Dachez supune atenţiei cele mai vechi ritualuri masonice (MSS des Archives d’Edimbourg, 1696, Chetwode Crawley, 1700, şi Kevan, 1714, descoperite relativ tîrziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceste documente oferă o descriere simplă dar suficient de explicită a ritualurilor de primire a ucenicului şi companionului; cît priveşte gradul de maestru, sursele scoţiene trebuie să lase loc celor engleze, la fel cum aspectul esoteric al primelor două grade nu este pus în lumină de Constutuţiile lui Anderson, ci trebuie căutat în primele „divulgări” ale ritualurilor masonice.

Unul din textele interesante, care a suscitat unele întrebări asupra veridicităţii anului, 1711, a fost descoperit printre documentele rămase de la Sir Thomas Molyneux (1661-1733), în care se menţionează explicit existenţa unui sistem masonic în trei grade (ucenic,companion, maestru), un sistem atestat în…Irlanda! Prima „divulgare” publică în spaţiul englez a ritualului masonic s-a produs în 1723; deşi într-unul dintre răspunsuri este amintit faptul că o lojă este justă şi perfectă cînd are în componenţă un maestru, doi supraveghetori, patru companioni, cinci ucenici, termenul de maestru se referă la calitatea de Maestru al lojii, nu la gradul de maestru. Cea mai cunoscută „divulgare” a ritualurilor masonice ale primelor trei grade este Masonry Dissected, publicată în 1730, la Londra, de Samuel Prichard. Nu se ştie cu certitudine cine a fost Samuel Prichard, numele său nefigurînd printre cele menţionate în registrele membrilor diferitelor loji din Londra şi Westminster de la acea vreme; o singură menţiune, în lista celor care au asistat la o ţinută a unei loji ce se întîlnea la taverna Swan and Rummer, numele fiind ortografiat Pritchard. Dincolo de acest fapt, rămîne dezvăluirea ritualurilor aşa cum le-a putut vedea sau auzi de la cei care discutau despre ele; de ce a făcut-o? Pentru a evita ca „un prea mare număr de Persoane credule să fie conduse către o aşa de dăunătoare Societate”. Prin ce se deosebeşte de celelalte divulgări? Este primul text care distinge clar cele trei grade, primul care foloseşte termenul de grad, degree; apare o modificare esenţială în ceremonia celui de-al doilea grad, cele cinci puncte ale companionajului trec în ritualul maestrului. Această „divulgare” a lui Prichard a avut loc într-un moment în care sistemul celor trei grade era într-un proces de structurare, iar „fără această divulgare, impusă de circumstanţe, destinul masoneriei simbolice ar fi fost poate diferit”, scrie Roger Dachez.

Originalitea broşurii lui Prichard stă şi în prezentarea primei versiuni cunoscute şi coerente a legendei lui Hiram. Sursele şi originea legendei pun istoricului încă numeroase probleme; prima sursă ar fi Vechile Îndatoriri, adică manuscrisele Regius şi Cooke, în care sînt elemente ale unei istorii tradiţionale ale meseriei, dar nu este menţionat nici un arhitect al Templului lui Solomon. Prima menţiune precisă apare în Ms Grand Lodge n 1, 1583, în care şeful zidarilor este numit Anyone, „cineva”, denominaţiune sub care apare în scrierile din veacul al XVII-lea. Numele de Hiram Abif, care desemnează arhitectul Templului apare după 1723, „personajul legendei apărînd ca un nou venit”. În 1724, Samuel Briscoe publică un text despre ritualul gradului de maestru, pe urmele Vechilor Îndatoriri aparţinînd celei de a doua generaţii, urmat de „Observations and Critical Remarks” în care îi reproşează lui Anderson că acordă o prea amre importanţă lui Hiram, artizanul în bronz, care nu era Hiram regele Tyrului. Deşi argumentaţia este şubredă, se poate lesne vedea în reacţia ostilă nemulţumirile provate de introducerea noului grad.

Pe bună dreptate, lui Roger Dachez i se pare mai utilă cercetarea surselor legendei, identificînd surse mitologice, adică arhetipuri, figuri universale ale eroului care moare, dar şi o posibilă alegorie creştină sau cristică: „A-l considera pe Hiram ca o alegorie a lui Cristos este perfect coerent. (…) Nu se poate citi legenda doar cu ajutorul acestei grile. Drama din cel de-al treilea grad nu este o simplă replică a Patimilor. Hiram nu este un Dumnezeu, şi în legenda însăşi, el nu renaşte. De altfel, nici în dramaturgia gradului: un nou Maestru îi este substituit, ceea ce este mult diferit”. Legenda lui Hiram este mai bine înţeleasă prin recursul la fondul creştin pe care unii continuă să-l refuze pe considerente străine evidenţei istorice. Pentru cercetătorul care urmăreşte constituirea ritualului gradului de maestru şi legenda lui Hiram, informaţii preţioase le oferă Ms Graham (1726) prezentat pentru prima oară de cercetătorul enlgez H. Poole, în 1937. În cele trei povestiri este descris un rit de ridicare a unui cadavru prin cele cinci puncte ale companionajului, tema păstrării secretului, mitul lui Hiram, „supraveghetorul cel mai înţelept de pe pămînt”. Ms Graham arată caracterul compozit al personajului Hiram Abif, eroul legendei celui de-al treilea grad.

La capătul călătoriei sale printre mărturiile sigure asupra gradului de maestru, Roger Dachez avansează cîteva concluzii: care au fost motivaţiile inovaţiei care a dus la apariţia unui nou grad, profund diferit de primele două, care răspundeau definiţiei date de Robert Kirk, în 1691: „un gen de tradiţie rabinică în formă de comentariu la Jakin şi Boaz”?; nu s-a ajuns la un răspuns definitiv în privinţa coexistenţei, în epoca constituirii gradului, a cel puţin două ritualuri, unul corespunzător cuvîntului M., celălalt literei G. Un caz tulburător asupra căruia se opreşte Roger Dachez este cel al gradului de Maestru Perfect, cunoscut în masoneria franceză, practicat mult timp, devenit, după promovarea definitivă a gradului hiramic, unul din gradele înalte, ultimul din seria celor ale Perfecţiei. Ipoteza lansată de istoricul francez este că prin structura sa, gradul de Maestru Perfect nu se înscrie în continuarea logică a gradului de maestru. Cele două recente cărţi despre mitul lui Hiram şi transpunerea sa masonică deschid noi orizonturi de căutare într-un univers în care istoria şi legenda încă se împletesc.

Mijlocul veacului al XIX-lea a fost, din perspectiva studiilor asupra esoterismului, unul al avîntului, al dorinţei de a cunoaşte şi descifra „taine”, de a redescoperi comori ale unei lumi uitate cu bună ştiinţă. Esoterismul a fost supus de-a lungul vremii represiunii, denigrării şi denaturării; au făcut-o autorităţile politice şi religioase, din dorinţa de a nu lăsa să se răspîndească doctrine care ar fi îndreptat gîndurile oamenilor către alte orizonturi, l-au denigrat cei care neavînd acces la textele originale preluau idei contrafăcute, evident răuvoitoare, l-au denaturat intelectualii care nu împărtăşeau ideile vehiculate de alte curente decît cele dragi lor! Pretutindeni şi totdeauna a existat un curent de gîndire şi de existenţă care vedea lumea altfel, ca un Mister, ca un vîrtej de forţe spirituale: acesta este esoterismul. Să ne mai întrebăm, asemenea doamnei Marie-Madelaine Davy, „Cui îi este frică de esoterism?”

Avîntul studiilor despre esoterism la mijlocul veacului al XIX-lea are şi o explicaţie istorică, aşa cum avusese, al rîndul său, interesul pentru acelaşi curent în plină Renaştere florentină. În Renaştere, după o lungă, nu noapte a evului mediu, cum greşit s-a considerat, ci perioadă în care în Europa apuseană curentele esoterice erau incipiente, descoperirea unor manuscrise conţinînd scrieri atribuite lui Hermes Trismegistos avea să trezească interesul umaniştilor florentini pentru hermetism. Redescoperirea esoterismului în secolul al XIX-lea urmează iluminismului, scientismului şi raţionalismului care fie negau interpretările pe care le avansa esoterismul, fie încercau să explice cu mijloace ştiinţifice datele esoterismului. Curentele de gîndire amintite refuzau să accepte că aşa cum există o formă de gîndire filosofică, una ştiinţifică, o formă de gîndire teologică, la fel există una esoterică.

Unul dintre promotorii redescoperirii frumuseţii gîndirii esoterice, la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, al ritului Misraim, al Ordinului Templului de Fabre-Palapart, fondator al lojii Les Vrais Amis, care a cunoscut o anumită celebritate după ce a luat numele de Les Trinosophes. A editat Hermes, prima revistă masonică franceză. Este autorul unei vaste opere atît în ceea ce priveşte masoneria, cît şi „decriptajul esoteric”. Asupra operei sale nu există o unanimitate în aprecieri, nici nu ar fi cu putinţă, şi nici nu ar fi de dorit. Viaţa intelectuală se hrăneşte şi din controverse. În celebrul dicţionar masonic al lui Daniel Ligou, tradus acum cîţiva ani şi în limba română, Jacques Brengues este categoric: „Literatura lui Ragon nu are, dacă are un anume interes, o valoare de fond”. Alţi autori sînt mai îngăduitori! Chiar dacă ar fi să îl credem pe J. Brengues, fie şi pentru a urmări evoluţia literaturii consacrate masoneriei, lectura cărţilor lui Ragon ar putea fi un util exerciţiu. Cu siguranţă la aceasta s-au gîndit editorii de la Herald cînd au decis să traducă una din cărţile lui Ragon: Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică, traducere de Gabriel Avram, colecţia Esoterica, 2011, 208 p.

Însuşi termenul de ocultism, supus de „moderni” unei constante deformări,  poate stîrni nedumeriri în rîndul celor care nu vor „să meargă mai departe”; preliminariile lui Ragon sînt scrise admirabil, este şi meritul traducătorului că păstreză savoarea scrierii originale, şi dau seamă de ceea ce îşi propune instituţia masonică pe plan spiritual, amintind că iniţierea era singura modalitate de a ajunge la regenerarea omului, că obiectul de studiu al masoneriei este cunoaşterea artei de a perfecţiona ceea ce natura a lăsat imperfect, de a-l îndruma pe aspirant pe calea virtuţii şi perfecţiunii, de a-i cultiva dorinţa ardentă de cunoaştere. Aminteam de neînţelegerile care stăruie în jurul cuvîntului ocultism, dar Ragon atrage atenţia că „putem ţine adevărul sub obroc (în inima şi inteligenţa câtorva iniţiaţi), dar el nu va dispărea niciodată; de aceea el trebuie transmis”; a iniţia înseamnă a transmite, a transmite o învăţătură, o tradiţie, iar în parcursul propus de Ragon regăsim nemerologia pitagoreică, filosofia lui Agrippa, filosofia lui Cardano, sistemul lui Paracelsus, cît şi cunoştinţe despre arta de a vindeca, magnetism, somnambulism, taumaturgie, psihologie, frenologie, ştiinţe oculte, magie. La o privire grăbită, mulţi vor găsi că lista este un compositum perfect…nefolositor; cei mai atenţi, care măcar vor fi răsfoit un singur dicţionar serios de esoterism, vor regăsi acele discipline familiare! Pagini interesante sînt şi cele despre Hermes Trismegistos „zeu al ideilor şi scrisului, al inteligenţei şi gândirii”, despre interpretarea filosofică a învăţăturii sale, despre alchimie, numită şi filosofia hermetică, descrierea operaţiilor alchimice cu frumoase trimiteri la sensul ascuns, profund al operaţiilor alchimice, acel de a lucra împreună cu natura pentru a perfecţiona ceea ce este imperfect. Cartea lui Ragon aminteşte, păstrînd proporţiile, ceea ce spunea Agrippa despre filosofia ocultă: „virtuţile magiei, astrologiei şi alchimiei sunt lucruri false şi înşelătoare, atunci când sunt înţelese à la lettre; că trebuie să căutăm sensul mistic, sens pe care niciunul dintre maeştri nu l-a dezvoltat încă”. Să nu ne temem să căutăm!

Portret al marchizului de Sade realizat de Charles-Amédée-Philippe van Loo (c. 1761)

Donatien Alphonse François de Sade (1740-1814), mai cunoscut sub numele de Marchizul de Sade, a fost una dintre personalităţile controversate ale Iluminismului, scriitor şi filosof ale cărui scrieri marcate de un excesiv libertinaj, dar şi de respingerea oricărui dogmatism, de nesupunerea în faţa niciunei autorităţi au fost uitate un secol şi jumătate pînă cînd critica luminată (Gilbert Lely, Georges Bataille, Maurice Blanchot, Pierre Klossowski, Roland Barthes) a ridicat vălul dezvăluind un scriitor talentat, un filosof ale cărui idei nu pot fi respinse înainte de a le cunoaşte, doar pentru cîteva scrieri care au inflamat moravurile vremii sale.

Născut la Paris, în 1740, vlăstar al unei vechi şi puternice familii nobiliare provensale, Donatien Alphonse era fiul lui Jean-Baptiste, conte de Sade, diplomat şi militar; tînărul Donatien a intrat la Colegiul iezuit Louis-le-Grand pe care l-a părăsit în favoarea carierei militare, luînd parte la Războiul de Şapte Ani, fiind demobilizat în 1763, an în care este arestat prima dată, din ordinul regelui, pentru “destrăbălare excesivă”; trecuseră patru luni de la … căsătorie! De altfel, şi tatăl său fusese un libertin care îşi agrementase viaţa cu numeroase amante; să amintim că ţinut la Londra de treburi diplomaticeşti, tatăl marchizului l-a încredinţat pe fiul său unchiului patern, abatele de Sade, “un ilustru libertin în toate sensurile termenului, care îi va asigura o formare puţin convenţională”, spun biografii. Relaţiile extraconjugale ale Marchizului se vor succeda într-un ritm vioi, preferate fiind actriţele şi dansatoarele, dar nu vor lipsi nici prostituatele devenite cunoscute fie pentru abundenta flagelare la care au fost supuse, fie pentru că le-au fost administrate afrodisiace în exces! Cînd era anchetat de poliţie era nedumerit ca un om de rangul său să fie acuzat pentru “păcate uşoare” comise cu fete din popor. Scandalurile cu prostituate, practicile orgiastice bisexuale, scrierile de extremă violenţă pornografică (cel puţin în epocă!) i-au adus şi ani lungi de condamnare la închisoare: la Charenton, Pierre-Encise, Miolans, Bastilia sau Vincennes, Marchizul de Sade petrecînd peste 30 de ani în închisoare, pigmentaţi cu condamnări la moarte, dar şi cu evadări. Eliberat în timpul Revoluţiei Franceze, activează alături de revoluţionari, redactează rapoarte politice, este din nou condamnat la moarte şi este salvat de căderea lui Robespierre. Moare în 1814 lăsînd o bogată operă literară şi filosofică, dar şi un termen care definea caracterul particular al comportamentului său sexual: sadismul.

Dacă o lungă perioadă scrierile lui Sade au fost “ascunse” ochilor pioşi, aşa cum şi autorul fusese ascuns prin carcere, astăzi nu este dicţionar sau enciclopedie literară sau filosofică în care scrierile sale să nu fie analizate. Voi aminti doar cîteva: Encyclopédie de la littérature; Encyclopédie Philosophique Universelle. Les Oeuvres Philosophiques. Dictionnaire; Dictionnaire de la franc-maçonnerie; Encyclopédie de la franc-maçonnerie; Dictionnaire de la pornographie. Cărţile lui Sade sînt astăzi cunoscute, fiind traduse în mai toate limbile pămîntului: La nouvelle Justine ou Les malheurs de la vertu suivie de l’histoire de Juliette, sa soeur; La philosophie dans le boudoir ou Les instituteurs immoraux, dialogues destinés à l’éducation des jeunes demoiselles; Aline et Valcour ou Le roman philosophique. Ecrit à Bastille un an avant la Révolution de France. Exegeţii scrierilor sale subliniază că naraţiunile lui Sade pot avea mai multe obiective: unul literar, în care eroul trăieşte o situaţie critică, nefericită, un altul erotic, principiul lui stimulus verbal, un al treilea care este filosofic, în el amestecîndu-se dialogul teatral şi discursul revoluţionar. Sub masca libertinajului sexual, Sade denunţă religia, propovăduieşte ateismul, dar şi libertinajul. Lectura scrierilor lui Sade, mult timp reprimată, astăzi tolerată, continuă să pună întrebări; se vorbeşte despre excitare dar şi despre raportul cu ceea ce este interzis, despre orori şi aberaţii sexuale dar şi despre punerea în discuţie a unui sistem de legi morale, despre dreptul inalienabil al omului de a căuta plăcerea şi despre constrîngere.

Aminteam mai sus că numele Marchizului de Sade apare şi în Dicţionarul francmasoneriei coordonat de Daniel Ligou; a fost Sade mason? Autorul articolului aminteşte că Sade era un erudit, un om de spirit, dar că romanele sale greu şi-ar fi aflat locul într-o societate care vorbeşte constant despre virtute; Leo Campion scria că numele lui Sade figura printre membrii lojii “Les Amis de la Liberte” în timpul Revoluţiei. În concluzie, Jacques Brengues notează că Sade este posibil să fi fost iniţiat, dar încarcerat fiind nu a putut frecventa lojile masonice; remarcă însă buna cunoaştere a ritualurilor masonice, fapt care poate fi sesizat în scrierile Marchizului. Să amintim că tatăl său fusese iniţiat la Londra în anul 1730, în loja “Horn-Tavern”.

Pornind de la aceste considerente, Jean van Win caută un răspuns întrebării dacă Sade a fost mason în recenta sa carte Sade. Philosophe et pseudo franc-maçon? Essai de réponse par l’étude des rituels de l’époque, Bonneuil-en-Valois, Editions de La Hutte, 2011, 252 p. Înaintea oricărui comentariu pe marginea cărţii lui van Win să menţionăm că între 1737 şi 1751 au apărut nu mai puţin de 12 cărţi care “divulgau” secretele masoneriei, aspecte din ritual; aşadar, nu era necesar să fii mason pentru a “strecura” în opere literare elemente din ritual, era suficientă curiozitatea intelectuală şi rafinamentul înţelegerii unor practici mai puţin obişnuite, iar Sade numai de erudiţie nu poate fi suspectat! De aceea metoda propusă de van Win este cel puţin interesantă: cea mai mare parte a cărţii sale este despre ritualurile masonice din vremea lui Sade. Un fapt mai puţin cunoscut este că la doar trei decenii de la apariţia masoneriei moderne, la puţin timp după ce pastorul Anderson scria în “Constituţii” că “A mason … if he rightly understands the Art, he’ll never be a stupid Atheist nor an irreligios Libertine”, în unele loji jurămîntul nu se făcea cu mîna pe Biblie, ci pronunţînd: “promit şi mă angajez pe cuvînt de onoare în faţa marelui arhitect al universului …”. Jean van Win aminteşte cîteva frumoase rugăciuni Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, versurile lui Milton din Paradisul Pierdut, dar şi desenele lui William Blake; întrucît perioada la care se referă autorul este cea a constituirii ritualurilor şi gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu lipsesc trimiteri semnificative la ritualurile gradelor 13, 14, 18 sau 24, la acea vreme Cavaler Kadosch. Totuşi un spirit atent nu putea să nu observe că din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea deismul începe să ia locul strictelor referinţe religioase; cultul Raţiunii se afirmă tot mai viguros, apare o primă formă de separare între Stat şi Biserică, prin Concordatul de la 1801, iar între timp apăruse Marele Orient al Franţei.

Teoreticienii masoneriei nu contenesc să întrebe ce se înţelege prin Marele Arhitect al Universului. Dincolo de răspunsurile facile pe care le dau unii masoni mai puţin deprinşi cu speculaţiile intelectuale, nu puţini sînt cei care vorbesc de deism, o concepţie care acceptă existenţa unui dumnezeu, spre deosebire de teism care vorbeşte explicit de Dumnezeu. Contrar celor două tendinţe, ateismul consideră că lumea există în pura ei realitate, fără nici o intervenţie din afară; unul dintre curentele radical ateiste a fost Iluminismul. Ateismul a fost unul din instrumentele intelectuale ale libertinilor erudiţi, denumire sub care regăsim mici grupuri de intelectuali în conflict cu Biserica, revendicînd întreaga libertate interioară, spirituală; într-o primă etapă, sub această banieră pot fi amintiţi: Francois La Motte, Le Vayer, Gabriel Naude, Pierre Gassendi, Vanini, Charron, Guy Patin. Discutau cu lejeritate despre ipoteza pluralităţii infinite a lumii, despre îndoiala filosofică, despre independenţa de gîndire. Literatura cultivată de “libertinii erudiţi” era una a absenţei scrupulelor personajelor cinice avînd o mare putere de seducţie; să-i amintim în această pleiadă doar pe Mirabeau, Casanova şi Sade. În opinia unor cercetători ai fenomenului, curajul lor erotic făcea pereche cu radicalitatea filosofică, seducţia putînd fi rezultatul unei nevoi de putere şi a revoltei faţă de o societate opresivă şi dominatoare; nu întîmplător aceşti “eroi” alegeau tinere din popor, naive, şi le forţau să suporte fantasmele lor lubrice. “Vedem aici în adevăr o atitudine intelectuală elitistă, o morală care se vrea independentă, o critică antiteologică virulentă, şi o punere în cauză a fundamentelor puterii. Aceste eforturi conjugate urmăreau elaborarea unei morale individuale emancipate de teologie şi de ideile primite, şi punea bazele unei cunoaşteri care scăpa total şi radical acestora din urmă”, scrie Jean van Wim. Aşadar, ateismul începea să-şi facă loc în lojile franceze, lucru pe care îl va desăvîrşi Marele Orient al Franţei. Acesta era însă motivul pentru care Sade nu era mason? Nicidecum! Lalande, astronom, membru al Academiei de la Berlin, iar masonic Venerabil al lojii “Neuf Soeurs” şi Mare Orator al Marelui Orient, amintea erudiţia lui Sade, dar imediat preciza că infamele sale romane Justine şi Juliette îl fac să fie respins de un grup în care nu se vorbeşte decît despre Virtute!

Crescut în convingerea că aparţine unei specii superioare, Sade  a arătat de timpuriu înclinaţia către despotism şi violenţă; era descendent al unei familii care îi putea arăta ceea ce era mai măreţ, a trăit într-un lux uimitor, încît a crezut că întreaga lume trebuie să-i satisfacă propriile capricii; grăitor este autoportretul schiţat într-o scrisoare: “Imperios, dezlănţuit, violent, extrem în totul, cu o desfrînare a imaginaţiei asupra moravurilor; omorîţi-mă sau luaţi-mă ca atare, căci nu mă voi schimba”. Cunoscătorii literaturii şi filosofiei lui Sade, ca şi ai climatului epocii sale sînt tot mai convinşi că Marchizul de Sade nu  a fost mason, în ciuda a numeroase legende care caută să ateste aceasta, evident în lipsa oricărui document. Jean van Win face o incursiune prin toate enciclopediile şi dicţionarele masoneriei în care este prezent Marchizul de Sade. Numele lui Sade nu figurează nici în planşele lojilor, nici în arhive, dar “absenţa unei dovezi nu este dovada unei absenţe”, aminteşte van Win. Pentru corectitudinea datelor, van Win aminteşte că la Museum of our National Heritage, al Supremului Consiliu al Jurisdicţiei de Nord a Statelor Unite ale Americii, în “colecţia Pastoret” există o notaţie, o menţiune “ado. sa de”, interpretată de partizanii aderării lui Sade la masonerie, că ar fi o trimitere explicită la aparteneţa, fie şi trecătoare, a scriitorului la ordin. Coroborată cu alte informaţii, iniţierea s-ar fi produs în februarie 1780, an în care Marchizul ispăşea una din multele perioade de închisoare! Exegeţii şi cititorii atenţi la “detalii” au identificat în Justine trimiteri explicite la ritualurile masonice, aşa cum au observat şi depăşirea cadrului strict al “divulgărilor” curente în epocă. În Justine era vorba de un amalgam de elemente rituale şi aluzii sau trimiteri neechivoce la practicile şi obsesiile sexuale care îl bîntuiau pe Sade: bandoul este amintit în scrierea lui Sade, probabil pentru a acoperi ochii unei tinere care încă nu ştie ce o aşteaptă!

Personaj controversat, disputat, adulat sau etern condamnat, Marchizul de Sade a trăit într-o epocă a convulsiilor politice şi sociale, într-o epocă în care masoneria însăşi, cu toate originile care păreau că îi asigură stabilitatea, trecea de la starea religioasă iniţială la starea politică şi laică, în care societatea lăsa Vechiul Regim absolutist şi feudal pentru o Republică egalitară, cel puţin în principii. Sade s-a aflat la răscrucea a două lumi, încercînd deopotrivă să păstreze şi să se bucure de privilegiile aristocraţiei din care făcea parte, dar şi să proclame şi să făptuiască renegarea religiei, deschiderea tuturor zăgazurilor moralei, descătuşarea tuturor pulsiunilor sexuale, să le dea glas, dincolo de orice normă, într-o scriitură superbă. A fost pe rînd sau deopotrivă un pervers periculos, un eliberator al moravurilor, un explorator al subteranelor sufletuluiu, “poetul negru al feţei ascunse a dorinţei, ca un gînditor de geniu, ca un scriitor de prim-plan, ca un profet al timpurilor moderne care anunţau distrugerea omului”. Un om care a transgresat limitele vremii, care a sondat inaccesibilul, care a avut ca posibilă deviză: a trece dincolo!